Natură şi spiritualitate: Mănăstirea Sfântul Nicolae Balamuci (Sitaru)

TIPĂREȘTE

Localizare

A doua parte a dimineţii zilei de Sfinţii Constantin şi Elena am rezervat-o Mănăstirii Sfântul Nicolae Balamuci, mai cunoscută sub numele de Sitaru. După vizitarea Mănăstirii Căldăruşani (vezi impresii), am revenit pe DJ101, care leagă localităţile Baloteşti şi Urziceni, am străbătut localitatea Grădiştea şi după circa 5 km am intrat în satul Sitaru, unde un indicator (cam prea discret ca dimensiune şi amplasament) ne-a îndrumat spre stânga: Mănăstirea Sfântul Nicolae Balamuci 1 km. După vreo două sute de metri casele au dispărut, înlocuite de câmpuri cultivate, în timp ce în stânga am observat că poposise o şatră. Pe măsură ce ne-am apropiat, în faţă s-a ivit pădurea în liziera căreia este aşezată mănăstirea. Aerul era la fel de curat şi răcoros ca la Căldăruşani şi curând am pătruns în parcarea imensă şi aproape goală, de unde se zăreşte poarta de intrare pe domeniul mănăstirii.

În total, din centrul Bucureştiului până aici sunt aproximativ 50 km, foarte uşor de parcurs cu maşina pe şosele bine asfaltate şi întreţinute. În plus, comunele traversate (Baloteşti, Moara Vlăsiei, Grădiştea) sunt şi ele plăcute ochiului, cu case şi grădini îngrijite dar şi cu câteva magazine moderne şi cu restaurante unde excursioniştii îşi pot astâmpăra foamea.

Mănăstirea Sitaru are o aşezare superbă, fiind înconjurată de arborii bătrâni şi înalţi ai Codrilor Vlăsiei, despre care spuneam în articolul dedicat Căldăruşanilor că adăposteau în trecut multe aşezăminte monahale. Se ştie însă că iniţial a fost ridicată pe o insulă din mijlocul apelor Ialomiţei, motiv pentru care Patriarhul Macarie al Antiohiei, care a vizitat-o în 1656, a descris-o drept „Mănăstirea în apă”. Cu timpul, râul şi-a schimbat cursul şi insula a dispărut.

Originea numelui

Numele „Balamuci” intrigă, fără îndoială, şi din păcate originile sale au rămas un mister. Au fost vehiculate însă mai multe ipoteze, niciuna susţinută de documente, singurul fapt cunoscut cu certitudine fiind acela că mănăstirea a purtat dintotdeauna acest nume, asemenea celui mai apropiat sat.

Istoricul C. Zăvoianu afirmă că numele satului şi al mănăstirii derivă de la cel al jupâniţei Muşa Greceanu (bunica viitorului ctitor), înecată în 1548 în apele râului Ialomiţa. În amintirea ei sătenii ar fi botezat locul „Valea Muşii“, denumire care cu timpul, prin denaturări, a ajuns să fie pronunţat „Balamucii”. O altă teorie, parcă ceva mai plauzibilă, poate fi găsită în legenda potrivit căreia întemeietorii primului schit înălţat pe acest loc ar fi fost nişte monahi „nebuni pentru Hristos. ” În fine, există şi varianta că mănăstirea ar fi servit la început şi drept spital sau azil de nebuni – „balamuc”.

Cât despre a doua denumire sub care este cunoscută mănăstirea, şi anume „Sitaru”, aceasta a aparţinut satului din vecinătate, întemeiat de un meşteşugar confecţioner de site – sitar.

Istoricul mănăstirii

Documentele atestă faptul că în secolul al XVI-lea pe acest loc se afla un schit cu o bisericuţă din lemn cu hramul Sfântul Nicolae, „abia îngrădită de nişte sfinţi pustnici pădureţi.” Tot din documente aflăm că zona se găsea încă din secolul al XIV-lea în proprietatea familiei Greceanu, care a construit pe moşie un palat boieresc şi biserica familiei din satul Greci. Se mai ştie că la începutul veacului al XVII-lea domeniul nu mai aparţinea familiei Greceanu, fiind între timp donată Mănăstirii Snagov de către un strămoş al viitorului ctitor.

Întemeietorul mănăstirii a fost boierul Papa Greceanu, străbunicul domnitorului Constantin Brâncoveanu. La începutul secolului al XVIII-lea el a răscumpărat moşia Greci, aflată în posesia Mănăstirii Snagov, şi a purces la ridicarea primei biserici „din zid”. Despre Papa Greceanu se ştie că a fost numit logofăt de către Mihai Viteazul la anul 1597 şi că timp de 30 de ani avea să joace un rol important în Divanul Domnesc. Deşi documentele nu precizează data ridicării bisericii şi donării unei părţi de moşie către comunitatea monahală, se crede că lucrările de construcţie s-ar fi finalizat în 1627.

Mănăstirea Balamuci este menţionată pentru întâia oară într-un hrisov domnesc în 1631, când Leon Tomşa îi atribuie stăpânirea asupra Mănăstirii Pârvuleşti, care i-a fost închinată ca metoc sau metoh (mănăstire mai mică subordonată unei mănăstiri mai mari).

Din pisania de la intrare aflăm că biserica se năruise (din cauze necunoscute), fiind refăcută la 1752 „de iznoavă” (de la capăt, din nou) şi resfinţită în vremea Mitropolitului Neofit al Ungrovlahiei. Ieromonahul Antim, egumenul Mănăstirii Sărindar, şi Gheorghe Greceanu, un descendent al lui Papa Greceanu, sunt cei care s-au ocupat de refacerea bisericii, adăugându-i pridvorul susţinut de coloane de piatră sculptate în stil brâncovenesc, montând coloanele care despart naosul de pronaos şi supraveghind pictarea ei în întregime, atât la interior cât şi la exterior, de către câţiva preoţi din Braşov, după cum reiese din inscripţia de la proscomidie: „Pomeneşte preote şi zugravii care au zugrăvit: Neacşa ierei [preot], Dima ierei, Grigorie, Şerban, Constantin şi Constandache, 1753”. Despre Dima se ştie că a fost străbunicul lui Tudor Vladimirescu. De asemenea, catapeteasma pare să dateze şi ea din aceeaşi perioadă.

Tot pisania ne spune că în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea Mănăstirea Balamuci a fost închinată ca metoc Mănăstirii Sărindar din Bucureşti, pentru ca mai apoi ambele să fie subordonate Mănăstirii Sfinţii Părinţi din Ianina.

După secularizarea averilor mănăstireşti (1863), pentru aşezământul monahal a început o perioadă grea. Şi-a pierdut moşiile dar a încetat să mai fie închinată mănăstirii greceşti, trecând în subordinea Mitropoliei Bucureşti şi a Ministerului Cultelor. Printr-un ordin al Ministerului de Interne datat iunie 1868, călugărilor (mult împuţinaţi numeric) li s-a repartizat numai spaţiul strict necesar traiului, restul chiliilor fiind transformat în celule pentru delincvenţi minori, situaţie care a durat până în 1872, când arestaţii au fost transferaţi la un penitenciar din Moldova.

În 1915 ultimii monahi au părăsit mănăstirea, ale cărei chilii au ajuns să fie folosite ca grajduri de către săteni. În 1928 doi călugări, căutând să reînvie viaţa monahală, s-au mutat de la Căldăruşani la Balamuci, care a devenit schit al Mănăstirii Căldăruşani. S-au făcut reparaţii sumare, dar suficiente pentru a-i adăposti pe cei 24 de călugări basarabeni refugiaţi aici în 1944 de la Mănăstirea Noul Neamţ. Pentru ei până în 1977 s-au dărâmat vechile chiliie de lut acoperite cu stuf şi s-a ridicat treptat şi cu mare caznă, din cauza restricţiilor financiare din perioada comunistă, corpul de chilii din aripa nordică, care cuprinde şi stareţia şi anexele alimentare (bucătăria şi brutăria). După cutremurul din 1977 s-a construit un turn-clopotniţă în colţul sud-vestic al zidului care împrejmuieşte incinta. Pictura murală interioară a fost curăţată şi restaurată de o echipă de pictori condusă de Cornel Boambeş iar catapeteasma şi pictura exterioară au fost restaurate sub supravegherea lui Dan Ivanovici.

După 1989 schitul Balamuci a revenit la statutul de mănăstire de sine stătătoare şi şi-a redobândit cele şapte hectare de teren arabil confiscate prin cooperativizare în anul 1961. Între 1998-2000 a fost construit un arhondaric (casă de oaspeţi) despre care am aflat discutând la magazinul de obiecte bisericeşti cu un monah că este extrem de solicitat, mai ales de Sfintele Paşti. Actualmente obştea mănăstirii cuprinde 17 de vieţuitori.

Scurtă descriere a ansamblului monahal

După ce se trece de prima poartă, în partea dreaptă se află o troiţă frumos sculptată în lemn şi străbătând aleea ce duce către intrarea în curte tot pe partea dreaptă, în faţa arhondaricului, se întinde un teren pe care acelaşi călugăr mi-a spus că se intenţionează a se ridica noi construcţii.

Intrăm prin a doua poartă în curtea mănăstirii, bine îngrijită, cu iarbă proaspăt tunsă şi garduri vii care delimitează aleile şi cu tufişuri de flori amplasate din loc în loc. Incinta este împrejmuită cu un zid de trei metri înălţime în apropierea căruia au fost plantaţi brazi argintii.

Biserica mare, în formă de cruce, cu două turle octogonale înalte, are pridvorul deschis, în stil brâncovenesc, susţinut de zece coloane din piatră cu capiteluri bogat ornamentate şi ziduri pictate. La fel ca pridvorul, interiorul are pereţii acoperiţi cu fresce realizate într-o manieră care aminteşte de celebrele picturi de la Voroneţ. Preoţii-zugravi braşoveni responsabili de lucrare, despre care am amintit mai sus, au fost reprezentanţi importanţi ai şcolii de pictură post-brâncoveneşti şi totodată fini cunoscători ai artei occidentale, fapt care explică îmbinarea iconografiei bizantine cu elemente decorative specifice bisericilor luterane.

Am admirat ceva vreme interiorul, ascultând între timp slujba, după care am ieşit pentru a da ocol bisericii. La exterior, specialiştii asemuiesc construcţia cu ancadramente bogat decorate în jurul ferestrelor şi cu brâuri brâncoveneşti cu arhitectura bisericilor Stavropoleos şi Sfântul Elefterie din Bucureşti, ambele datând din prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Biserica este înconjurată pe trei laturi de chilii dispuse pe un singur nivel, în partea din dreapta fiind amenajat şi muzeul, pe care l-am găsit însă închis. În spatele bisericii, mai ferită de ochii curioşi, se află intrarea într-o capelă pe care călugării au folosit-o în perioada comunistă. Şi ea era închisă dar am urcat scara pentru a privi picturile murale, de data aceasta realizate de zugravi neşcoliţi, fapt vizibil din stilul naiv total diferit de măiestria frecelor din interior. Imediat în spatele acestei capele se întinde micul cimitir al mănăstirii şi clădirile anexe, una din ele adăpostind ferma de animale. În fine, pe latura dreaptă a fost ridicat pe trei nivele, aşa cum am amintit, casa de oaspeţi (arhondaricul).

Din discuţia purtată la magazinul de obiecte bisericeşti am mai aflat că obştea monahală de la Balamuci deţine porci şi o cireadă de vite, precum şi o grădină de zarzavaturi şi câteva sute de stupi.

Concluzii şi recomandări

La fel ca în cazul Căldăruşanilor, la Balamuci am găsit o îmbinare minunată de peisaj bucolic şi aşezământ religios. Accesibilitatea dar mai ales frumuseţea pădurii şi cea a bisericii – una dintre cele mai reuşite realizări arhitecturale munteneşti din secolul al XVIII-lea – au transformat acest loc într-unul dintre cele mai interesante obiective din împrejurimile Bucureştiului.

======

Surse principale de documentare:

http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-sitaru-67849. html

http://www.manastireasitaru.ro

---

VIZUALIZĂRI: 2545 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI