Bucureștiul din umbră, Mănăstirea Antim

TIPĂREȘTE

În fiecare zi sărbătorim câte ceva, cu mult zgomot în presă, cu chermeze și cepuri la butoaiele de bere. Dar nu mi-a fost dat de multe ori să văd ori să aud că un an întreg sărbătorim un nume, un om important al culturii noastre, Antim Ivireanul și faptele lui, poate cea mai importantă fiind contribuția acestuia la introducerea limbii vorbite de popor, limba română, în slujbele bisericilor ortodoxe locale. Importantă pentru că până la el slujbele se țineau în limba oficială a țării, slavona, apoi în greacă la propunerea lui Antim Ivireanul dar doar ca o formă de tranziție și pentru scurt timp. "Datina străină a primit o lovitură de moarte" spunea mai târziu Iorga despre acest moment istoric când poporul a început a înțelege predicile vorbite în limba lui.

În București, Antim Ivireanul, străinul care a trăit și murit pentru țara asta, a lăsat un lăcaș de cult frumos, interesant, o biserică ce prin anii aceia ai demolărilor nebune, era să dispară aproape fără urmă, asemeni trupului ctitorului ei, Mânăstirea Antim.

La Mânăstirea Antim am fost de multe ori. Se află azi ascunsă în spatele blocurilor de pe bld. Unirii, fost Victoria Socialismului, la construcția căruia acest lăcaș de cult trebuia să dispară după dorința unora care n-au avut totuși puterea să dea ordinul decisiv. S-a mers pe speranța că poate cade singură în timpul translării din geroasa iarnă 1985 când un număr de doar 30 de oameni conduși de ing. Eugeniu Iordăchescu, au repurtat un mare succes, mutând clădirea bisericii, apoi pe cea a Palatului Sinodal, cu toate utilitățile funcționând, de la cazanul centralei termice la instalația de apă, fără cea mai mică stricăciune, fără ca măcar o carte să cadă de la locul ei, cum mărturisea inginerul. Era poate o predestinare, cea a pecetei lui Antim Ivireanul, melcul? Căci cel ce a făcut casa Domnului a plecat de mult, ctitoria lui fizică și spirituală a trecut peste încercări și anul acesta se împlinesc 300 de ani de când cel ce a răspândit ortodoxia în limba vorbită de popor, a plecat martiric spre lumina din emblema sa.

Cel ce a ctitorit această biserică, Antim Ivireanul, nu-i român. S-a născut se pare la jumătatea sec. XVII în Iviria din Georgia caucaziană (iviria - cei de un neam ce stau în același loc, traducere aproximativă pe un vechi ghid bisericesc) a fost luat rob de otomani la 16 ani și cumpărat după moda vremii de patriarhul Dosoftei Nottara al Ierusalimului, cel care îi remarcă talentele deosebite și-l îndrumă spre călugărie primind numele de Antim, devenind ieromonah, adică acel călugăr-preot care are dreptul de a ține slujbele religioase. Învață repede așa că este numit de către același patriarh direct egumen (stareț) la mânăstirea Cetățuia din Iași, primul lui pas în Țările Române unde este repede remarcat de domnitorul Constantin Brâncoveanu. Acesta îl aduce la București să se ocupe de tipografia domnească, de aici urcă rapid treptele ierarhiei bisericești ajungând mitropolit al Ungro-Vlahiei, cum era titulatura de atunci a Țării Românești în biserica ortodoxă greacă (adică "Vlahia de lângă Ungaria", spune dl. dex, spre a fi deosebită de Vlahia din vechea Grecie). Anton Maria del Chiaro, secretarul domnului Brâncoveanu i-a descris foarte bine talentele și istețimea minții, căci "deși străin de neamul românesc", călugărul Antim, un mare artist ce știa bine atât tainele caligrafiei, sculpturii, picturii cât și ale broderiei fine, și-a însușit cu multă dăruire cultura românească, devenind un bun vorbitor al "dulcelui grai românesc", pe lângă celelalte limbi vorbite excelent, turca, greaca, araba. Toată cultura lui, deosebita înclinație în arta tipografiei, toate averile lui materiale, dragostea de poporul pe care îl păstorea l-au făcut un patriot desăvârșit, omul acelor vremuri care s-a ocupat de ortodocșii Transilvaniei forțați să treacă la catolicism, s-a implicat în viața grea a românilor din Șcheii Brașovului trimițând manuale în limba română și hirotonisind preoți români, a fost și un susținător puternic a luptei împotriva asupririi otomane.

Toată activitatea lui bogată de cărturar deosebit avea să se termine tragic în 1716 când, primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, l-a arestat și acuzat de trădare, la trimis în surghiun pe muntele Sinai dar pe drum, ostașii turci aveau ordin să-l omoare și să-i facă trupul pierdut în apele unui pârâu bulgăresc. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română și este sărbătorit anual la 27 septembrie.

Mitropolitul Antim Ivireanul a fost considerat de istorici cel mai mare păstor al Țării Românești din toată perioada ortodoxiei ei.

Același del Chiaro spune că Mitropolitul Antim Ivireanul a ctitorit în București "o măreață mânăstire cu o prea frumoasă biserică cu hramul Tuturor Sfinților", cea cunoscută azi așa cum au numit-o oamenii, credincioșii de rând, Mânăstirea Antim.

Gangul boltit, frumos pictat cu clopotnița deasupra l-am trecut de multe ori, ultima dată ieri, sperând că lucrările de renovare s-au încheiat, doar fusese resfințirea din septembrie, moment ce trebuia să fie făcut la finalul acestei ultime renovări, legate și de împlinirea a 300 de ani de la moartea mitropolitului Antim Ivireanul. Speram să văd și muzeul "pe viu", catalogul este valoros dar nu satisfăcător din păcate. Dar așa cum ne-am obișnuit la noi la români, lucrurile merg greu. Având de pierdut ceva timp prin centrul Bucureștiului până când o bancă cu care lucrez avea să-și rezolve problemele iscate de o modificare a sistemului informatic, am vrut să vizitez o altă instituție culturală, laică. Din păcate chemarea de pe gard nu a fost aceeași cu cea din spatele porții sau altfel spus, dacă leafa merge la funcționari, oare de ce să se și obosească cu vizitatorii? Așa că pașii m-au dus aici la Biserica Tuturor Sfinților.

Nu vă voi povesti despre faptul că mitropolitul Antim și-a dat toată averea pentru a construi biserica pe terenul cumpărat, nici despre mahalaua popii Ivașco sau donațiile de toate felurite făcute de boierii vremii, acestea au trecut, acele nume nu spun nimic azi.

Biserica Tuturor Sfinților a început a fi construită chiar în ziua de 5 februarie 1713, ziua Sfintei Mucenițe Agata, cea care fiind frumoasă și foarte bogată, a refuzat căsătoria cu un consul roman și și-a acceptat pedeapsa, aruncată fiind pe cărbuni încinși. La 20 iulie 1715 biserica este sfințită și până în anul următor, chiliile și anexele gospodărești sunt și ele ridicate, în final toată lucrarea având aspect de mică cetate cu biserica în centrul unui patrulater înconjurat de chilii și anexe. Prin testamentul mitropolitului, la fiecare 5 februarie, mânăstirea trebuie să îmbrace complet o fată săracă și să-i dăruiască și ceva bani. Se zice că toate regulile vieții călugărilor de aici, impuse de mitropolitul Antim se respectă și azi, nu cred că este posibil în mileniul acesta, poate măcar cel dedicat muceniței Agata să fie împlinit.

Biserica este lucrată după planurile create chiar de Antim Ivireanul, două din ele încă păstrându-se alături de testament. Ele sunt o reprezentare a artei brâncovenești la care se regăsesc și elemente ale stilului bisericilor sârbești (nu sunt sigură și nu mă întorc la articol dar cred că am amintit această influență în articolul meu legat de catedrala din Târgoviște). Biserica are un pridvor, modificat la o renovare ulterioară dar care de la început a adus noutăți în arhitectura bisericească, căci coloanele de piatră cu baza frumos sculptată, sunt libere, fără legătură între ele. Tot în pridvor, de admirat ancadramentul ușii de intrare, pisania sculptată în piatră, se spune chiar de mitropolit dar și ușa originală din stejar, superbă, legenda zice că de asemeni lucrată tot de Antim Ivireanul. Zidurile pe exterior sunt lucrate în cărămida plină cu mortar, încă nu se știe dacă inițial nu a avut și zone tencuite cu aspect de vechi, asemeni unor mânăstiri de la muntele Athos, plus brâuri pictate cum apare în schițele ctitorului. A fost acoperită cu șindrilă inițial, azi este cu tablă.

Interiorul nu foarte mare, impresionează prin picturile care nu sunt originale ci aparțin sec. XIX. Cele originale au fost schițate de mitropolit, a pictat și el aici icoane murale alături de iconarii școlii muscelene. Din picturile lui Antim Ivireanul s-au păstrat se pare doar două, nu este dovedit că nu i-ar aparține iar acestea sunt icoanele ctitoricești din stânga și dreapta catapetesmei, adică icoana de hram a tuturor sfinților și icoana sfinților protectori împreună cu cea a muceniței Agata.

Turlele reconstruite repetat au acum pictura lui Costin Petrescu și studenții lui, cel ce și-a legat numele de marea frescă a Ateneului Român.

Altarul este delimitat de o tâmplă originală sculptată în piatră, se spune o excepție la noi, tâmplă ce o vreme a fost înlocuită cu una de lemn. În 1964 este readusă tâmpla de piatră din 1715 iar cea de lemn este donată bisericii ortodoxe române din Londra. Ușile împărătești sunt lucrate în lemn de tei, sunt superb decorate și-și merită harul dat de evanghelie, "Eu sunt poarta, de va intra cineva prin Mine, se va mântui" (Ioan). Interpretarea acestora după schițele găsite în lucrurile lui Antim Ivireanul este superbă: pe scurt, ele redau inima cu cele patru cămăruțe ale ei, peste care se revarsă o cupă a darurilor cu icoana rotundă a lui Dumnezeu Tatăl și, cum am auzit unul din preoții de aici, deasupra porților urmează perdeaua fragilă ce desparte lumea obișnuită de divinitate.

Racla de argint conține moaște dăruite de Patriarhul Ierusalimului din 1863, prezent alături de domnitorul Al. I. Cuza la resfințirea de după o altă renovare.

Clopotnița încă păstrează pe partea dinspre stradă, o stângăcie a ziditorilor dar clopotul original donat de Antim Ivireanul a dispărut.

În curte, pe drepta, există și un paraclis în care nu am intrat pentru că era închis. Acesta a fost adăugat în 1958 de părintele profesor Pompilian. Tot aici există și un pangar (magazin), din păcate în mutarea legată de renovări.

Mânăstirea Antim a fost de-a lungul secolelor un lăcaș deosebit pentru cultura românească, multe din cele înfăptuite aici sunt după povețele mitropolitului. Aici a funcționat prima bibliotecă publică pentru oamenii de rând, la jumătatea sec. XVIII aici se înființează legal prima "orfanotrofie" - orfelinat, din Țara Românească, aici au funcționat școli de muzică bisericească și tot aici s-a consumat o bună parte din flacăra spirituală a "Rugului Aprins" a cărei istorie astăzi o găsiți ușor pe net.

În curtea mânăstirii Antim funcționează de multi ani un muzeu pentru care s-au făcut demersuri încă din 1950, s-au adunat din bisericile vechi obiecte și înscrisuri de valoare aparținând perioadei 1613- cel mai vechi exponat - până la jumătatea sec. XIX. Colecția sa cuprinde icoane, argintărie bisericească, broderie, cărți tipărite de Antim Ivireanu în greacă, română și arabă, ultima foarte importantă pentru că "Liturghierul greco-arab" din 1701 dăruit creștinilor din Siria este prima carte tipărită în lume având caractere arabe. În anul 1706, domnitorul Brâncoveanu și Antim Ivireanul, donează patriarhului Antiohiei o tiparniță cu litere arabe ce este instalată la Alep și despre care se cunoaște că încă funcționa prin 2005 într-o mânăstire, se pare azi demolată de recentul război. A fost prima tiparniță cu litere arabe ce a pătruns în lumea ortodoxiei vorbitoare de limbă arabă.

Din păcate, muzeul este într-o continuă modificare. Redeschis la sfârșitul lunii septembrie când la Biserica Tuturor Sfinților a fost marea pomenire a lui Antim Ivireanul la împlinirea a 300 de ani de la moarte, a fost iarăși închis iar răspunsurile celor de acolo sunt fie că exponatele intră în conservare de iarnă, fie că se discută un nou concept muzeal, nici ei nu cunosc amănunte, administrația muzeului fiind la Patriarhia Română sub patronajul patriarhului!

Pecetea lui Antim Ivireanul, melcul

Deasupra ușii de la intrarea în biserică, este sculptat în piatra albă a chenarului un melc ce-și întinde coarnele pe raza de lumină spre o stea în șase colțuri și înconjurat de o cunună de lauri. La ridicarea mânăstirii, atât clanța cât și cheia aveau aceeași formă de melc; încuietoarea se află de mult timp la Muzeul Național al României.

Simbolistica melcului în ortodoxism este diferit interpretată. O variantă este aceea că melcul este călugărul sărac care nu are altă avere decât chilia sa, căci el jură sărăcie materială; călugărul trebuie să fie tăcut precum melcul și să poată să se înalțe prin rugăciune precum trece melcul prin apele ploilor. Antim Ivireanul și-a ales această vietate drept simbol, el fiind cel care în predicile sale deosebite spunea că este melcul ce duce cochilia la ceruri, "co-chilia", cu chilia, adică chilia plină cu sufletele credincioșilor pe care îi păstorește.

Palatul Sinodal

În curtea mânăstirii Antim, așa cum o vedem azi, a fost translat și înghesuit Palatul Sinodal, o clădire veche de peste 100 de ani, superbă pe exterior și cred că și în interior după cum am văzut în poze; aici se află biblioteca patriarhiei cu peste 80.000 volume. Nu se vizitează.

Mănăstirea Antim cu biserica Tuturor Sfinților, un nume ales simbolic de ctitorul ei, este Paraclis Patriarhal, are statut de mânăstire de călugări, programul slujbelor începe dimineața la ora 7 și este pe str. Mitropolit Antim Ivireanul nr. 29. Se ajunge ușor din bld. Unirii, ultima alee pe stânga când se vine dinspre metrou Unirea, prin gangul dintre blocuri, aproape de Piața Constituției.

Eu am scris doar puțin despre acest lăcaș deosebit al nostru, al românilor. Mult mai multe date tehnice găsiți pe pagina mânăstirii despre viața sfântului Antim, despre arhitectura și pictura bisericii, despre Rugul Aprins și simbolistica lui în acest loc.

Dacă aveți drum prin centrul capitalei noastre, fie că sunteți creștini, atei sau de orice rit, opriți o jumătate de oră să admirați învelișul acestor "pietre vii" lăsate de trei secole de străinul care a devenit cu tot sufletul lui "un Ispirescu al teologiei ortodoxe române", așa cum a fost numit de Academia Română prin 1962.

---

VIZUALIZĂRI: 1628 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI