Puțină istorie și geografie și un strop de vin...

TIPĂREȘTE

Pentru că în articolul meu anterior („Peripeţii la Perpignan”) am exagerat probabil cu detalii privind problemele pe care le-am întâmpinat cu transportul, vreau să dedic prima parte a acestui review unei prezentări generale a regiunii Languedoc & Roussillon.

Ca formă administrativ-teritorială, regiunea Languedoc-Roussillon este cea mai sudică dintre cele 27 de regiuni ale Franţei. Oficial, capitala sa este Montpellier. S-a format în anii 1960 prin alipirea celor două provincii istorice. Se întinde de la Munţii Pirinei în sud, la graniţa cu Spania, până la Massif Central în nord. Numele Languedoc vine de la limbă occitană (langue d’Oc), vorbită în sudul Franţei în epoca medievală (şi astăzi de o parte a populaţiei din Languedoc), spre deosebire de langue d’Oil, vorbită în nordul ţării şi din care s-a născut franceza modernă. În Roussillon, cea mai sudică dintre cele două provincii şi cea care s-a aflat timp de secole sub stăpânire catalană, se vorbeşte în schimb mult catalana. Indicatoarele rutiere, numele de străzi şi instituţii etc. sunt scrise în franceză şi occitană în nord (Languedoc) şi în franceză şi catalană în sud (Roussillon).

Zona a fost locuită din cele mai vechi timpuri de triburi locale, fenicieni, greci, romani, mauri, catalani, fiind integral încorporată în Regatul Franţei abia în sec. XVI. Vestigii ale trecutului se pot vedea la tot pasul, începând cu amfiteatrul roman de la Nîmes şi celebrul Pont du Gard, şi continuând cu catedralele medievale din Toulouse sau cu fortăreaţa de la Carcassonne. Şi dacă tot am amintit de Carcassonne, un episod dramatic din istoria Franţei, indisolubil legat de această regiune, este cel al catarismului (din grecescul katharós, «pur»), o doctrină creştină cu puternice influenţe gnostice apărută în sec. XII în Languedoc. Adepţii săi, catarii sau albigenzii (de la numele localităţii Albi, în care erau deosebit de activi) se pronunţau pentru o morală ascetică şi priveau întreaga lume materială ca pe o uriaşă temniţă în care sunt închise sufletele luminoase, aparţinând lui Dumnezeu. Fiind considerată erezie, teza catară a fost combătută de papalitate, iar aderenţii ei ucişi. Primele măsuri luate împotriva catarilor datează din 1147 şi aparţin Papei Eugen al III-lea. Sfârşitul sectei catare s-a petrecut pe 15 martie 1244, la fortăreaţa Montségur, unde, după un asediu prelungit, în care le-a fost oferită alternativa convertirii la catolicism, 250 de catari au coborât din cetate şi s-au aruncat în flăcările rugului aprins. În afară de Carcassone şi Montségur, şi alte cetăţi, precum cele de la Lavaur, Lastour, Minerve sau Quéribus, au rămas mărturie acelei epoci.

Languedoc-Roussillon este unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale Franţei, fapt care îi conferă şi mai mult farmec. Dacă vecina sa, Provence (ca să nu mai vorbim de Coasta de Azur) atrage staruri de cinema, politiceni şi mafioţi ruşi şi ucrainieni, Languedoc-Roussillon s-a cufundat într-o dulce toropeală din care abia de curând a început să se trezească. Beneficiind nu numai de vestigiile unei istorii bogate, de o tradiţie culturală şi religioasă solidă, ci şi de un relief foarte variat, care îmbină ariile împădurite ale Pirineilor cu dealurile cu pante domoale şi câmpiile din preajma Coastei Vermeille, Languedoc-Roussillon a renunţat în mare parte la industriile tradiţionale, dedicându-se agriculturii şi, în tot mai mare măsură, turismului. Mai e însă mult până departe şi deocamdată staţiunile sale de pe litoral precum Collioure sau Sète nu se compară cu Antibes, Saint Tropez sau Cannes, după cum nici localităţile rurale din regiune, extrem de pitoreşti, de altfel, nu beneficiază de aceeaşi promovare precum zona Lubéronului din Provence. Languedoc-Roussillon e o regiune relativ săracă a Franţei, fapt care se vede inclusiv în îmbrăcămintea modestă a locuitorilor, foarte diferită de rafinamentul şi eleganţa din Provence şi Coasta de Azur. Cât despre modul în care sunt trataţi turiştii, mă bucur să constat că ministrul de externe francez Laurent Fabius anunţa în urmă cu numai câteva zile că, sub sloganul „Să fim mai ospitalieri! ”, intenţionează să ia măsuri pentru a creşte numărului de vizitatori, remarcând, pe bună dreptate, că „un turist care găseşte magazinul închis duminica nu va aştepta până joi pentru a reveni”, dându-le astfel peste nas sindicaliştilor care se opun activităţilor comerciale în zilele de sărbătoare. Aşa după cum arătam în articolul meu anterior, despre Perpignan, e ridicol să închizi magazinele, barurile şi terasele la orele 7-8 seara, exact când lumea iese la cumpărături şi distracţie. Ca să nu mai amintesc şi de pauza de prânz, pe care mulţi astfel de lucrători îşi permit să o ia. Poate că n-au nevoie de bani!!! Oricum, reţineţi aceste „obiceiuri” – magazine şi localuri închise între 2 şi 4-5 după-amiaza şi la 7-8 seara – şi alcătuiţi-vă programul în consecinţă.

(Fac aici o paranteză. În urmă cu câţiva ani am făcut un tur al Italiei, urmat de o săptămână de relaxare la malul mării în Grecia. Am trecut din Italia în Grecia cu feribotul. Soţul meu s-a încăpăţânat să plecăm din Napoli dimineaţa devreme pentru a ajunge la Brindisi, locul de îmbarcare, cu toate că feribotul nu pornea în cursă decât la ora 7 seara şi noi aveam cabina rezervată şi plătită deja. La ora 12 eram în portul din Brindisi. Era august şi o căldură năucitoare. Am intrat în unicul minimarket (chiar „mini” - de vreo 20 de metri pătraţi) şi am cumpărat apă şi nişte chipsuri; altceva nu aveau. Între timp parcarea se umpluse de maşini care aşteptau să urce pe cele 3-4 feriboturi trase la ţărm – o mulţime de oameni, sute de familii cu copii, ce mai, nebunie curat! Stând cu spatele, n-am observat că minimarketul s-a închis fix la ora 1 pentru pauza de prânz. Ni s-a făcut din nou sete, dar nu aveam soluţie. La ora 3 după-amiaza (?!!) s-a deschis unica terasă din port. Lumea a dat năvală. Să nu vă închipuiţi că aveau cine ştie ce preparate gustoase în ofertă: pizza congelată şi sandvişuri pe care le încălzeau la cuptorul cu microunde, chipsuri, biscuiţi, sucuri, bere, cafea şi îngheţată ambalată. Am luat cina la „împinge tava” pe feribot, ne-am plimbat o vreme pe punte şi ne-am culcat. La 4 dimineaţa am ajuns în Grecia, la Igoumenitsa. De cum am coborât, la primul colţ de stradă am dat de o patiserie deschisă din care răzbătea parfumul îmbietor al plăcintelor cu brânză proaspăt scoase din cuptor. Am oprit şi ne-am „întremat” pentru călătoria până în Halkidiki cu nişte pateuri şi câte o cafeluţă grecească fierbinte. Asta e diferenţa! Şi ăsta e unul din motivele pentru care iubesc Grecia! Oamnii ăştia chiar ştiu să-ţi scoată banii din buzunar făcându-te să te simţi bine).

Unul din punctele forte ale turismului în Languedoc-Roussilion este vinul. Am fost în Provence, o regiune renumită pentru podgoriile sale, dar terenuri mai întinse acoperite de culturi de viţă de vie nu am văzut nicăieri ca în sudul extrem al Franţei. Pentru cei interesaţi (sau doar curioşi), iată câteva date despre producţia de vin din regiune:

1. Languedoc-Roussillon este cel mai mare producător mondial de vinuri, cantitatea prelucrată aici (cca 16 milioane hectolitri anual) depăşind-o pe cele din Bordeaux, Australia, Africa de Sud şi Chile la un loc şi reprezentând circa o treime din volumul total al Franţei

2. Deţine în jur 290 000 de hectare cultivate cu viţă de vie de cca 2 800 de podgoreni

3. Aproximativ 30 la sută din producţie este exportată, Germania fiind principala piaţă de desfacere, urmată de Anglia

4. Dacă până recent vinul din Languedoc-Roussillon era în general considerat ca fiind de calitate medie, lucrurile s-au schimbat în ultima vreme şi vinurile roşii de Corbieres, Minervois, St Chinian şi Faugeres, vinurile albe Viognier şi Picpoul de Coteaux du Languedoc, ca şi muscatul sec de St Jean de Minervois şi roséurile de pretutindeni sunt din ce în ce mai apreciate.

Subscriu şi eu la această din urmă concluzie: am încercat diverse variante de la producători direcţi, dar şi din supermarketuri, unde se poate găsi cu uşurinţă un „vinişor” de masă (de orice culoare) la preţuri cu puţin peste 2 euro sticla de 750 ml, uneori şi mai puţin. Părerea mea este că vinul este unicul articol ieftin pe care îl poţi cumpăra în Franţa!!! În Languedoc există nenumărate „domaines” sau „châteaux” care pot fi vizitate şi care organizează tururi ghidate şi degustări. Merită încercat!

Şi dacă tot am vorbit despre vinuri, câteva cuvinte şi despre mâncare. Probabil cel mai cunoscut preparat culinar din regiune este aşa-numita „cassoulet”, un fel de iahnie de fasole cu carne de miel, porc şi raţă, sau cârnaţi. Soţul meu a încercat-o şi i-a plăcut. Alte produse tradiţionale: „confit de canard” (raţă conservată în propria grăsime), „tapenade” (pastă de măsline), ciuperci, inclusiv trufe, sparanghel, miere. Pe mie însă m-au cucerit „coquillage” şi fructele de mare (stridii, melci şi scoici de mare, creveţi), din care m-am înfruptat cu deliciu.

---

VIZUALIZĂRI: 3217 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI