Drumeție pe Vărful Țuțuiatu

TIPĂREȘTE

Intr-una din zilele de după sărbătorile pascale am primit o invitație la o drumeție de o zi in Munții Măcin.

Invitația venea de la un alt membru AFA, Dan&Ema, cunoscut ca amator de drumeții montane.

Traseul pe care urma să il facem era București- sat Greci, cu mașina, iar de acolo pe jos până pe Vârful Țuțuiatul, pentru ca in final să ne intoarcem in aceeași zi in București.

La Greci urma să ne intâlnim cu un alt membru AFA – Crazy_Mouse, care se afla acolo cu soția și copilul.

Nu puteam refuza o asemenea invitație, așa că, impreună cu Dan&Ema insoțit de băiatul și tatăl lui, am pornit intr-o sâmbătă dimineață la drum.

Am ajuns in timpul indicat de GPS in Comuna Greci, ne-am intâlnit cu Crazy-Mouse și am plecat la drum.

Drumul incepe din centrul comunei Măcin iar până la intrarea in traseul propriu zis, marcat cu triunghi albastru, mai mergi preț de aproximativ trei Km, prin sat. Poți să parcurgi această distanță pe jos sau cu mașina. Noi am ales varinta motorizată, mai rapidă.

Munții Măcin fac parte din Munții Dobrogei, cei mai vechi munți din România, formați in urmă cu 300-400 mil. ani. Deși se pare că inițial munții aveau inălțimi mari, de peste 3000 metri, timpul a acționat și asupra lor, ajungând in prezent să arate mai mult ca niște dealuri.

Cel mai inalt vârf al Munților Măcin este Vârful Țuțuiatul, cu amețitoarea inălțime de 467 metri, vîrf pe care am plecat să il cucerim in acea zi.

Trebuie să spun că am tratat cu prea mare ușurință această drumeție. Mi-am spus că ce poate fi așa greu, la un munte care este mai degrabă un deal.

Am plecat pregătită cu bocanci și echipamente de munte, dar nu mi-am luat bețe și nici nu mi-am făcut mari probleme in legătură cu ascensiunea pe care urma să o facem.

Dar, surpriză! Munții Măcin sunt ei mici, dar sunt ”voinici”, iar urcușul pe vârful Țuțuiatul, nu a fost chiar o plimbare.

Dar, să revenim la traseul nostru.

Am parcat mașina la poalele muntelui, de unde incepe traseul spre vârful Țuțuiatul.

Aici este o fântână, despre care insă nu știu dacă are apă potabilă. Este bine să ai cu tine cel puțin un litru de apă, mai ales dacă te incumeți să urci pe timp de vară. Pe traseu mai sunt două mici izvoare, care mai aveau ceva apă când am fost noi, dar nu știu sigur dacă in perioadele mai călduroase sau secetoase situația se prezintă la fel.

Noi aveam apă, așa că nu am apelat la fântână. Primul lucru pe care l-am făcut inainte de a pleca la drum, a fost să fotografiem prima țestoasă intâlnită. Mai exact, Crazy_Mouse a găsit-o, chiar in parcare, și victorios, a adus-o să o vedem cu toții.

Era un exemplar din specia de țestoasă dobrogeană de uscat, intâlnită in această zonă a țării. Țestoasa trăiește in jur de 125 de ani, are o carapace rectangulară și poate atinge o lungime de20 sau chiar 30 cm. Această specie de țestoase este protejată prin lege, răpirea unui exemplar din mediul lui natural pedepsindu-se penal.

Noi am lăsat țestoasa la ea acasă și am plecat la drum. Era o zi frumoasă de primăvară, nu prea caldă, tocmai bună pentru urcușul prin soarele de inceput de mai.

Prima parte a drumului este foarte ușoară, merge agale pe Valea Morsu intersectându-se apoi cu un drum forestier. Lăsăm in urmă o stână, apoi o iapă albă cu mânzul ei, și intrăm incet intr-o zonă mai impădurită. Ajungem la primul izvor din care picură puțină apă, facem o pauză de câteva minute și plecăm mai departe.

Incepem să urcăm ușor și intâlnim alte viețuitoare specifice zonei, și anume gușterii. In munții Măcin trăiesc gușterii vărgați dobrogeni, specie intâlnită numai in Dobrogea. Coloritul lor diferă in funcție de vârstă, de la brun-bronzat deschis la pui și tineri până la verde-gălbui sau verde-smarald la adulți. Noi am intâlnit și copii și adulți, dar personal mi-a plăcut coloritul adulților.

Soarele incepuse să cam ardă, urcușul era din ce in ce mai greu, iar umbra dată de cei câțiva pomi (stejari brumării și pufoși) intâlniți din când in când pe drum, era bine venită.

Ajungem in Șaua Țuțuiatu și la a doua sursă de apă, izvorul Italienilor. Deși numele te face să crezi că izvorul a fost amenajat de niște italieni, adevărul este altul. Bazinul de colectare și construcția de piatră care marchează existența izvorului este opera a doi pădurari frați, de origine croată, Bruno și Anton Pastorcici, realizată in anul 1963. Izvorul insă curge de mult timp, existând și o legendă a lui, care spune că un turc din zonă s-a indrăgostit de o frumoasă fată. Pentru a o convinge să-i fie soție, turcul i-a promis că o va duce in brațe până la acest izvor. Dar, panta grea și probabil și greutatea tinerei fete, au invins dragostea tânărului, care, deși a ajuns la izvor, a murit de epuizare. Din acest motiv izvorului i se mai spune și ”iese sufletul”.

Dar, existența in continuare a izvorului, a bazinului de colectare, a țevii de scurgere se datorează muncii unor iubitori ai muntelui și ai naturii – Asociația Montană Carpați.

Le mulțumim și noi, ne aprovizionăm cu apă rece și plecăm mai departe. Eram pe ultima parte a drumului, cea mai grea. Urcușul era accentuat, ne cam punea rezistența la incercare, dar eforturile ne-au fost răsplătite când am ajuns.

Eram pe acoperișul Dobrogei, cea mai mare inălțime din această zonă. La poalele muntelui se vedea satul Greci, iar in depărtare se vedea Dunărea și orașele Brăila și Galați. In partea stângă, in imediata apropiere, se vedea o culme stâncoasă, scobită de carierele de piatră care au funcționat in zonă și au distrus o mare parte din munte. Vârful acestei culmi se numește Ghinalțu, și are o inălțime de 442 metri. Am fost și până pe acest vârf, după o pauză de masă la umbra stejarilor de pe Vârful Țuțuiatu. Pe drumul dintre cele două vârfuri am văzut și boboci de bujori, o altă plantă protejată din zonă.

După multe fotografii, ne-am intors pe același drum. Coborîrea nu era prea ușoară, in multe locuri poți să aluneci, bețele de drumeție fiind de un real ajutor (dacă le ai cu tine și nu acasă, așa cum le aveam eu). Am mai intâlnit două țestoase, considerându-ne foarte norocoți că am putut, al o singură drumeție, să vedem trei exemplare.

Am ajuns la mașini, și am mers in satul Greci, unde văzusem că era o cofetărie cu laborator propriu. Efortul depus se cerea răsplătit, eventualele grame date jos trebuiau repede puse la loc, iar cea mai bună metodă era savurarea unei prăjituri cu frișcă și ciocolată.

In timp ce ne delectam cu prăjituri, Crazy_Mouse, care cunoștea zona, ne-a propus ca pe drumul de intoarcere să facem un scurt popas la Lacul Iacobdeal.

O idee excelentă. Lacul este in apropierea satului Turcoaia, și s-a format intr-o veche carieră de granit. Dinamitarea unei galerii a dus la pătrunderea in carieră a apei freatice și la formarea lacului.

Dacă aș fi văzut inainte doar fotografii cu lacul aș fi jurat că este un lac glaciar din Munții Făgăraș sau Retezat. Forma lui, ușor rotunjită, mărginită de culmi stâncoase, culoarea de smarald, te duc cu gândul la aceste lacuri.

Adâncimea lacului este de aproximativ 20 de metri, iar alimentarea lui se face exclusiv de apele subterane și precipitații. Numele lacului vine de la Vârful Iacobdeal, sub care se află satul Turcoaia.

Deși era scris mare că apa este adâncă și rece, și că scăldatul nu este recomandabil, am citit că vara lacul este animat și căutat de cei care vor să se răcorescă sau să facă sărituri in apa adâncă.

După alte serii de fotografii, am plecat spre București. Drumul era lung, și nici vremea nu mai ținea cu noi. Nori negri se adunau, iar tunetele se auzeau din ce in ce mai tare.

A fost o zi frumoasă, chiar dacă plimbarea pe munte a fost scurtă. Zona merită explorată mai multe zile, sunt și alte locuri de văzut. Sper să mai ajung și eu in Muții Dobrogei intr-o vacanță mai lungă.

---

VIZUALIZĂRI: 3475 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI