O „mumie”, localitatea Clejani și pictorul Gheorghe Tăttărăscu

TIPĂREȘTE

Care este legătura între elementele expuse în titlu? Ei bine, numitorul comun al acestor înșiruiri de cuvinte este maiorul Mișa Anastasievici. Încă de acum vreo doi ani mi-au căzut sub ochi câteva articole din presă cu un subiect incitant: „Mumia din Clejani”; este genul de subiect „senzațional” care o dată la câțiva ani este scos de la naftalină și prezentat publicului, așa cum bine scria și @abancor într-un ecou la alt review. Omul Mișa Anastasievici a fost genul de binefăcător bogat, filantrop desăvârșit, apropiat comunității locale în care s-a stabilit, sprijinitor al culturii și științei de carte. Atunci când am avut ocazia am căutat urmele lăsate de Anastasievici în București și în județele Giurgiu și Teleorman. Ce am descoperit citiți în rândurile de mai jos.

Cine a fost maiorul Mișa Anastasievici? S-a născut în 1803 în apropierea localității Donji Milanovac (la Poreč), lângă Dunăre (vis-a-vis de comuna Svinița), într-o familie de crescători de animale și mici comercianți. După ce termină școala primară este nevoit să plece cu familia în Austria în exil, datorită turcilor. Timp de mai mulți ani vinde fructe pe străzile Belgradului, apoi lucrează în port, economisește bani și hotărăște să înceapă singur o afacere în domeniul comerțului. În 1825 se căsătorește cu Christina, al cărui frate lucra la curtea prințului Miloș Obrenovici – astfel Mișa Anastasievici intră în legătură cu prințul, lucru care îi deschide ușa comerțului cu animale și sare la nivel mare. În 1833 este numit „căpitan al Dunării” și primește monopolul exportului de sare din Țările Române, apoi din Imperiul Austro-Ungar. În urma derulării acestor afaceri devine foarte bogat, deținând o adevărată „companie multinațională”: avea 74 de vase de transport sare, 23 de filiale și depozit în diverse țări și peste 10.000 de angajați. A sprijinit cultura sârbă, a ajutat la publicarea unor cărți, a oferit donații Teatrului Național, bisericii și școlilor sârbești. Reședința privată a lui Mișa Anastasievici, un adevărat palat, este din 1863 sediu al unor instituții de învățământ și culturale (azi Rectorat al Universității din Belgrad).

Comerțul cu sare îl aduce pe teritoriul românesc unde în 1847 ia cu arendă ocnele de sare din Țara Românească pe o perioadă de 9 ani. Treptat începe să cumpere moșii în Țara Românească, iar după 1858 (în urma implicării în luptele pentru putere din Serbia) se mută în Țara Românească. Moșia Clejani este achiziționată de comerciantul sârb în 1853, el ridicând aici o reședință luxoasă, asemănătoare cu cea de la Belgrad. Meritul său este sprijinirea populației locale pentru a învăța carte: timp de 30 de ani a întreținut școala din sat, înființată de predecesorul proprietar al moșiei Clejani: boierul Alecu Vilara.

Institutul de băieți „Maior Mișa Anastasievici” de la Clejani a fost prima scoală de arte și meserii din Principatele Române. George Pavelescu, fost elev la această școală, scrie în volumul de amintiri din 1911: Noul proprietar, cu toate că era strain, însă în sufletul său clocoteau simțăminte nobile. Nu era Român, dar întrecuse pe Români; s-a arătat demn de marea ospitalitate dobândită pe pământul românesc. [… ] Clădirea școalei s-a isprăvit în 1864. Era o construcție trainică cu 10 încăperi mari și 5 mici pe o suprafață de 650 metri pătrați. Două dormitoare mari pentru școlarii interni cu 32 de paturi de fier, două camere de clase cu 16 bănci de lemn; o cameră de infirmerie cu 6 paturi de fier; o sală de sufragerie și meditație; o cameră de cancelarie și bibliotecă, alta de spălătorie, alta de haine și alte lucruri. Celelalte încăperi pentru institutori. La spatele școalei mai erau deosebit și alte încăperi de bucătărie, cuptor de pâine, spălătorie de rufe și de păstrat legumele pe vreme de iarnă. Școlarii interni erau în număr de 32, iară externii 120. Apoi celor externi, care erau săraci și nu putuseră să intre interni, proprietarul le procura cărți și toate cele de școală, precum și toată întreținerea. Ar fi multe de scris despre reședința lui Mișa Anastasievici, despre parcul și grădina din jurul „conacului” și școlii, despre ferma din localitate ori chiar despre sistematizarea satului Clejani – nu fac obiectul articolului de față.

La reședința din Clejani se organizau periodic petreceri (la culesul viilor, la examenele de sfârșit de an de la școală) la care participau oameni de vază ai țării, profesori cunoscuți de la București, miniștri, chiar Regele Carol I de câteva ori.

De la o vreme averea sa considerabilă secătuiește (după ce a sprijinit luptele pentru putere din Serbia, a împrumutat Visteria Moldovei cu o sumă considerabilă, a sprijinit diverse acțiuni culturale, școli etc.) astfel că bătrânețea „îl prinde” aproape sărac. Moare la București în 1885.

Și de aici se naște legenda „mumiei”... Se pare că trupul său a fost îmbălsămat de doi medici legiști austrieci, fără a se cunoaște prea multe amănunte, apoi depus în cavoul special construit în biserica din Clejani. O fereastră în geamul de cristal care acoperă sicriul a permis multă vreme să se vadă chipul neschimbat al maiorului. Prin 2005 un „Dorel” adus de preotul paroh cu scopul de a muta sicriul a crăpat geamul ermetic care acoperea trupul maiorului; aerul care a pătruns în sicriu după 100 și ceva de ani a condus către formarea condensului și imposibilitatea zăririi chipului maiorului, ca mai târziu fereastra să fie vopsită în negru. Am coborât împreună cu preotul în cripta din biserică, pe mormântul lui Mișa Anastasievici arde în permanență o candelă – dar „mumia” inventată de presă nu se mai poate vedea.

Biserica din Clejani. În decembrie 2016 m-am abătut din DN 6 către Alexandria și mergând pe DJ 411, printre mici dealuri și chiar o pădure, am ajuns la Clejani. Deoarece studiasem harta cu atenție am găsit destul de repede biserica „Sf. Mihail și Gavril” aproape de ora înserării. Un lăcaș de cult impunător, alb, cu o turlă-clopotniță ascuțită ce se avântă spre cer, cu ceas. În fața bisericii este amplasat bustul marelui filantrop străjuit de steagul României și al Serbiei. Deasupa ușii se află pisania scrisă în chirilică, dar și în românește care ne informează că biserica s-a zidit în zilele lui Alexandru Ioan Cuza, 1864, de către proprietarul moșiei Clejanii și cetățeanu Belgradului din principatul Serbiei, maiorul Mișa Anastasievici. Constructori italieni au ridicat această biserică în stil gotic care a costat 120.000 de galbeni. Ea a fost împodobită cu peste 30 de icoane de către pictorul religios Gheorghe Tăttărescu. Candelabrele argintate au fost comandate la Viena, stranele au fost confecționate tot la Viena din lemn de nuc din livada de la Clejani, pardoseala este din mahon și marmură de Carrara. Picturile sunt superbe, o parte au fost restaurate, dar încă se observă degradarea pereților și fumul gros depus de zeci de ani (chiar din 1924 se scria despre icoanele înegrite de fum). În altar tânărul preot îmi arată o oglindă frumoasă, singurul obiect salvat de la săteni și care a aparținut reședinței maiorului. Biserica este prevăzută c o ușă laterală, cu ancadrament de marmură, pe care intrau credincioșii. Lăcașul de cult are balcon, pe lângă care se strecoară o scară în spirală spre clopotniță și ceasul vienez din 1864. La sfințirea bisericii a participat însuși Mitropolitul Nifon.

Biserica din Brânceni - Teleorman. În decembrie 2015, aflat din nou pe meleaguri teleormănene, am poposit câteva zeci de minute la biserica din satul Brânceni, la circa 12 km distanță de Alexandria pe DN 51 către Zimnicea. Moșia Brânceni s-a aflat tot în proprietatea maiorului Mișa Anastasievici, el și soția sa Cristina fiind ctitorii acestui lăcaș de cult. Biserica „Sf. Apostol și Evanghelist Luca” a fost construită în 1850. Deși mai modestă lăcașul de cult din Brânceni seamănă în oarecare măsură cu ctitoria din Clejani. În 2003 și în fața bisericii de aici a fost amplasat un bust al filantropului Anastasievici.

Am pătruns în lăcașul de cult după puțin timp de la încheierea slujbei religioase. Cele doi bărbați care făceau curățenie au fost amabili și am schimbat câteva vorbe cu ei – se plângeau de lipsa fondurilor pentru restaurare. Iconostasul e pictat de același mare pictor Gheorghe Tăttărăscu și încă arată bine în ciuda celor peste 150 de ani trecuți de la realizare. Obiectele de cult datează de la jumătatea secolului al XIX-lea și sunt confecționate pe teritoriul austriac. Ca și la Clejani, și la Brânceni sunt pictați cei doi ctitori: Mișa și soția sa, Cristina.

În București pe peretele lateral al Palatului Marmorosch Blank (str. Doamnei colț cu str. Eugeniu Carada) ambasada Serbiei a amplasat în 2005 o plăcuță de marmură prin care semnalează că în acest loc a fost casa în care a trait marele filantrop al poporului sârb și roman căpitanul Mișa Anastasijevic.

Un nume mai puțin cunoscut la noi, dar ținut minte de bătrânii din Clejani, un filantrop care a „întors” banii către țara de adopție, țara de pe urma căreia și-a clădit în mare parte averea. Două biserici care adăpostesc picturi de valoare („noroc” că Tăttărăscu a pictat peste 50 de biserici, astfel că ne permitem să nu avem grijă de toate), ruinele unei școli însemnate, căutate chiar și de elevi de peste graniță, o moșie pe care se practica agricultură după carte, o reședință cu o grădină superbă. Amintiri, amintiri...

---

VIZUALIZĂRI: 3904 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI