Pădurea Pustnicu. La margine de Bucureşti

TIPĂREȘTE

În urmă cu ceva timp, cineva mă întreba dacă ştiu un loc bun pentru grătar la margine de Bucureşti.

Doresc să fac de la bun început menţiunea că nu practic şi nici nu agreez acest gen de petrecere, dar înţeleg şi respect preferinţele celorlalţi, de aceea astăzi vă voi povesti tocmai despre un asemenea loc. Nu, n-am fost la grătar, dar am nimerit într-o "tabără" de grătaragii, aşa încât am observat câteva detalii pe care doresc să vi le comunic.

În căutarea unui loc nu prea îndepărtat în care să petrecem câteva ore în aer liber, am optat pentru Pădurea Pustnicu, pe malul Lacului Pasărea.

Din Bucuresti, prin Pantelimon, pe vechiul drum care duce spre litoral, cu 1 km înainte de a intra în localitatea Brăneşti, un panou mare indică direcţia prin pădure spre Restaurantul Casa Pustnicu. Acesta este şi drumul către locul de grătar pe care mi-am propus să-l descriu.

Dacă veniţi din sensul celălalt, un monument realizat în mozaic, amplasat la intrarea în Pantelimon, este locul în care va trebui să faceţi dreapta, spre pădure.

Drumul este bun, asfaltat şi umbrit de crengile copacilor. Am făcut un mic popas pentru că voiam să percep îndeaproape paradisul verde care ne înconjura, să inspir profund aerul parfumat de salcâmii în floare şi să calc pe iarba crudă. Acest drum îngust, cu numai două benzi, nu este mai lung de 1 kilometru, iar frumuseţea lui este un îndemn de a-l străbate pietonal. Noi n-am făcut-o pentru că maşina nu putea fi parcată acolo. Pe măsură ce ne adânceam în pădure şi ne apropiam de lac, vedeam tot mai multe maşini parcate printre copaci, oameni în tinută lejeră şi coloane de fum înălţându-se de pe grătare.

În punctul în care se virează la dreapta pentru a merge la Restaurantul Casa Pustnicu, un afiş anunţa că plata pentru curăţenie este de 10 lei. Un bărbat ne-a întâmpinat cu carnetul cu bilete, dar ne-a permis să trecem fără taxă pentru că eu, neplăcut impresionată de fumul dens care plutea în aer, i-am spus cam acru că noi mergem la restaurant şi nu la grătar. Aşadar, trebuie să ştiţi că dacă nu mergeţi la grătar, nu sunteţi obligaţi să achitaţi taxa de 10 lei.

Apreciez că s-a amenajat un loc special pentru amatorii de grătare şi că oamenilor nu le mai este permis să aprindă focuri şi să-şi lase gunoiul oriunde în pădure. La Pustnicu am văzut mese mari cu scaune lungi, de beton, multe coşuri pentru gunoi, spaţii largi pentru grătare şi locuri pentru şezlonguri instalate direct pe iarbă. Maşinile sunt parcate în pădure, în apropierea meselor fixe de beton sau ale celor aduse de fiecare de acasă. Aşezaţi pe pături, pe scaune de plastic sau chiar în picioare, oamenii mâncau şi beau ceea ce şi-au adus în portbagaj. Unii păreau că şi-au luat cu ei toată bucătăria. Oale cu capac, tăvi, casolete şi tot felul de recipiente ascundeau în ele secretul ostoirii foamei unei întregi familii strânsă laolaltă în zi de sărbătoare.

În fumul gros, o îngemănare de valuri cenuşii sau albăstrui provenind de la grătarele învecinate, oamenii citeau, vorbeau şi râdeau, jucau cărţi sau - direct în şosea, desculţi sau încălţaţi doar cu papuci - chinuiau câte o minge lovind-o cu piciorul.

La marginea drumului, unde aglomeraţia părea mai mare, câţiva "meseriaşi" încercau să vândă vată de zahăr lipită şi mai meseriaş pe un băţ. Nu putea lipsi nici tanti cu seminţele care, bineînţeles, era postată strategic la intrarea în parcare. Stătea confortabil la o măsuţă pe care îşi etalase marfa categorisită pe sortimente şi privea somnambulic la trecători.

Lângă restaurant şi parcarea amenajată (fără plată), copilaşii ţopăiau şi alergau prin fum. De-a lungul aleii, printre copaci, fumul devenise dens şi înnecăcios, împiedicat de ramurile bogat înfrunzite să se înalţe la cer.

Alături de locul de joacă aflat vis-a-vis de parcarea principală a restaurantului, câteva tarabe ofereau amatorilor suveniruri, jucării, şepcuţe şi cozoroace.

Pe aleea de lângă parcare, am lăsat în dreapta terasa şi Restaurantul Casa Pustnicu despre care am relatat aici (vezi impresii ), apoi, coborând treptele de beton, am ajuns la poarta încuiată a debarcaderului. Deşi am văzut câteva bărci trase la mal, încă nu se pot face plimbări pe lac, pontonul fiind în plin proces de reconstrucţie.

O placă rotundă, ruginită, pe care am văzut-o şi în anii anteriori fixată pe trunchiul unui copac, acum zăcea aruncată în iarbă anunţând sec acelaşi lucru: "Lac privat, scăldatul interzis!" Locul ei a fost luat de o altă placă, mai mare, roşie, pe care scrie explicit: "Lac privat, accesul cu bărci interzis, scăldatul interzis, pescuitul interzis!"

Foişorul aflat chiar lângă debarcader, care anul trecut părea părăsit, în prezent este îngrijit, proaspăt vopsit şi constituie adăpostul temporar al unor materiale de construcţie.

Pe un alt trunchi de copac este amplasată o plăcuţă care înştiinţează că grătarul şi focul în pădure sunt strict interzise, aşadar, eram convinsă că la malul lacului ne puteam plimba în voie, scutiţi de prezenţa fumului înnecăcios.

Din acest punct se deschid frumoase perspective asupra lacului mărginit de stufăriş, precum şi asupra Mănăstirii Pasărea cu turnurile sale semeţe, edificiu ctitorit în 1813 de Timotei, stareţul Mănăstirii Cernica, aici, pe malul lacului, în mijlocul Pădurii Pustnicu.

Din locul în care ne aflam se vedea ca-n palmă şi puntea de fier care traversează apa lacului de la mănăstire până dincolo, la troiţă. Pe celălalt mal, printre stufărişuri, oamenii sosiţi acolo cu maşini, petreceau câteva ore însorite într-o frumoasă zi de început de mai.

Plimbarea pe cărarea lată care urmează linia malului acoperit şi el cu vegetaţie specifică pădurii de şes, în aerul curat, înmiresmat cu floare de salcâm, a fost pentru mine momentul cel mai plăcut al zilei şi motivul pentru care voi reveni aici iar şi iar.

În rezumat:

Dacă nu nimeriţi într-o zi în care se încing prea multe grătare, în Pădurea Pustnicu găsiţi aer curat, locuri de joacă pentru copii, un restaurant, două terase, spaţii de parcare, locuri permise şi amenajate pentru campare şi grătar, iar pe malul celălalt, Mănăstirea Pasărea. Chiar dacă nu o vizitaţi, prezenţa ei întregeşte şi înfrumuseţează peisajul lacustru.

Ce puteţi face aici? Bineînţeles, cei care preferă acest gen de relaxare pot face în primul rând un picnic sau un grătar. De asemenea, se pot face plimbări în jurul lacului sau în pădure, pietonal sau chiar cu bicicleta.

Dacă doriţi să ajungeţi şi la Mănăstirea Pasărea, pentru că deocamdată nu se poate traversa lacul cu barca, va trebui să reveniţi la şoseaua naţională de unde aveţi două posibilităţi: continuaţi până în Brăneşti, iar la sensul giratoriu urmaţi drumul ocolit prin Cozieni sau vă întoarceţi spre Bucureşti şi faceţi dreapta pe un drum îngust, semnalizat, spre Mănăstirea Pasărea.

---

VIZUALIZĂRI: 57151 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI