Turismul în comunism (III)

Doar că nu era revistă, ci Almanah. Apăreau odată pe an și dispăreau ca pâinea caldă...

Cred că ordinea era cam asta: Flacăra, Urzica, Știință și Tehnică, Tehnium, Povestiri S-F, Femeia, Cinema, Turistic (BTT a apărut relativ târziu), Scânteia...

@Dragos:

Asta era ordinea preferinţelor tale?

Ai uitat Rebus.

Mă faceţi să mă apuc să răscolesc prin pod. Să vedem ce scot de pe-acolo!

Oricum şi eu trec printr-o perioadă retro, pentru că în aceste zile îmi scanez vechile diapozitive făcute prin diferite locuri şi la care nu m-am mai uitat de douăzeci de ani. Am achiziţionat un scaner special pentru aşa ceva şi pozele ies foarte bine! Poate am să pun câteva şi pe AFA.

@Dragos: Da, publicaţia la care fac referire este un almanah după dimensiuni, după conţinut şi după preţ (costa 25 lei, în vremea aceea un preţ mult peste cel al unei reviste obişnuite).

@Costi: Faptul că "trec printr-o perioadă retro" se datorează coincidentei apariţiei celor două articole cu momentul în care îmi făceam ordine prin debara. Din punct de vedere turistic (şi nu organizatoric), mă bucură această stare de fapt. Am văzut cu alţi ochi realitatea de atunci şi am putut face nişte comparaţii.

Dacă şi tu ai acum această înclinaţie spre retro, m-aş bucura să citesc cum ai perceput tu acele vremi sau cum le vezi acum, privite din alt unghi.

Dragi tovarasi, nu incepeti va rog cu almanahele, ca ma bagati si pe mine in starea "retro".

Cred insa ca e important ca aceste dovezi ale trecutului sa fie pastrate si analizate din cand in cand. De aceea e o placere sa citesc acest serial, pornit de @dorgo si sper sa mai urmeze si alte episoade.

Am ce invata.

@iulianic: Eu aveam doisprezece ani la trecerea dintre... epoci. Chiar si-asa, am amintiri, din fericire frumoase, pentru ca nu am avut timp sa am si amintiri urate (copilaria e copilarie). Perioadele astea "retro", insa, imi plac la nebunie. Ale mele s-au "tradus" intr-un manuscris care sper sa iasa in sfarsit la lumina in urmatoarele luni. O sa va invit cu mare drag la prezentare!

Hristos a înviat! Iartă-mă, dar după ce am vazut această postare, cred că cunoști și cum a fost cu turismul mai exact la mănăstirile din Bucovina în acea vreme. Ai putea să povestești?

@LilianaCristina: Mă întrebi pe mine sau pe @alinaro?

@iulianic: Pe tine

@LilianaCristina: Am sperat că nu pe mine m-ai întrebat. Din păcate, nu am vizitat Bucovina în perioada comunistă. Ştiam despre acest capăt de ţară cu încărcătură istorică şi spirituală cu totul deosebită, despre Ştefan cel Mare şi salba de mănăstiri bucovinene, dar nu am reuşit să ajung acolo decât în anul 2004, la 500 de ani de la trecerea în nefiinţă a domnitorului Ştefan. Atunci, pentru prima oară, am vizitat Cetatea Sucevei şi cea mai mare parte a mănăstirilor care fac faima Bucovinei.

Mai cunoscut îmi este Neamţul şi mănăstirile lui pentru că am avut şansa să copilăresc într-o zonă înconjurată de trei mănăstiri istorice (Bistriţa, Bisericani şi Pângăraţi), dar şi să merg la Neamţ, Agapia (aveam o colegă de liceu de acolo), Văratec, Secu, Sihăstria şi Horaiţa.

Desigur, în ultimii ani, pe unele vetre foarte vechi, ruinate, ale unor mănăstiri, au apărut lăcaşuri noi. Au apărut şi altele, fără nici un trecut, dar acestea nu mă atrag la fel de mult ca cele ale căror ziduri - chiar refăcute - respiră istorie.

Nu ştiu dacă răspunsul meu te mulţumeşte într-o oarecare măsură, dar - observând că eşti nou înscrisă pe site - îţi urez "Bine ai venit printre noi! " şi aşteptăm să ne povesteşti şi tu despre experienţele tale turistice. Vacanţa se apropie, aşadar, "Vacanţe frumoase oriunde şi oricând! "

Adevărat a înviat!

Pot eu să descriu în cîteva idei turismul la mănăstirile din Bucovina în anii 80.

Le-am vizitat prima dată în 1986. Aveam 8 ani. Ca dovadă că se făcea turism zdravăn este faptul că mi-au rămas întipărite o mulțime de informații încă de atunci. Între timp le-am mai vizitat în 1990, 2001 și 2013 (vara trecută). Dar să o iau pe rînd.

În primul rînd, cum era treaba cu alergia sistemului la religie? Nu se manifesta vizibil pe partea turistică, în sensul că mănăstirile erau promovate în circuitele turistice și apăreau în ghiduri (din anii 70 sau începutul anilor 80). E drept că nu îmi amintesc să fi asistat și la slujbe, dar rețin că se făceau și atunci nunți la mănăstiri, numai că mai discret și nu în biserica mare, ci în paraclis (valabil și pentru 86, și pentru 90). În schimb, vara trecută într-o după-amiază de sîmbătă Sucevița nu mai părea mănăstire, ci o biserica parohială, așa se perindau prin biserica mare și prin curtea mănăstirii grupurile de nuntași.

E drept că erau totuși clasificate la capitolul monumente de arhitectură medievală, nu biserici și mănăstiri. Iar o intensificare a fobiei regimului față de monumentele religioase se poate vedea mai înspre 89, pe niște hărți turistice județene, scoase de OJT-uri, nu mai există cuvîntul biserică sau mănăstire (am acasă harta jud. Gorj și a jud. Bistrița-Năsăud). Toate se numesc monumente de arhitectură medievală. Sună ciudat, dar exact așa sînt denumite, de pildă la Polovragi se recomandă a se vizita monumentul de arhitectură medievală Polovragi, sau în Bistrița monumentul de arhitectură gotică din centrul orașului (trebuie deci să ghicim că e vorba de vreo catedrală).

Tot la distanță de Bucovina mai am exemplul peșterii de la mănăstirea Bistrița olteană, în care erau construite 2 bisericuțe. Înainte de 89 erau desacralizate și am văzut de pildă altarul bisericuței mici cu locul unde se ascundeau moaștele. După 89 au fost resfințite și nu s-a mai putut arăta turiștilor acel loc.

Cam atîta despre impactul regimului.

Despre turism propriu-zis cred că se poate spune că la mănăstiri se practica un turism profesionist, de calitate, care, mai ales datorită specificului conservator al lăcașurilor religioase, a rămas cam la fel și astăzi. Adică e probabil unul din puținele locuri unde azi se face turism exact ca acum 30 de ani, unde a supraviețuit același mod de a face turism și unde și azi poți auzi exact aceleași explicații, aceleași fraze.

Adică: în 1986 mănăstirile aveau muzee amenajate, care erau descrise și în ghidurile turistice (inclusiv străine, era de pildă un ghid unguresc foarte detaliat al României, îl avea un prieten cu care am mers în acel concediu și care cunoștea limba maghiară), cu aproape aceleași obiecte pe care le vedem și astăzi. La Moldovița se mîndreau și atunci cu Mărul de Aur primit în 1975 și expus în probabil aceeași vitrină în care l-am regăsit în 2013. La Agapia toată lumea trecea pe sub bolta intrării laterale ca să meargă să vadă casa lui Vlahuță, unde se fotografia (chiar dacă alb-negru) cu florile din curte, întocmai ca și vara trecută.

Apoi e vorba de măicuțele ghid. La vizita din 1986 nu a existat mănăstire pe care să nu o fi vizitat ghidați. Refrene ca „pridvor - pronaos - naos - altar” sau „pe peretele de nord fresca este mai ștearsă din cauza acțiunii vîntului” le auzeam deja la fiecare mănăstire și mi-au furnizat printre primele informații concrete legate de un obiectiv turistic pe care mi le amintesc.

La Voroneț se descria temeinic fresca de pe peretele pridvorului (vestic), acea Judecată de Apoi bogată în detalii, apoi ni se arăta cum pictorul român, în înțelepciunea sa, a asimilat pe marii filosofi ai antichității cu sfinții părinți, zugrăvindu-i laolaltă cu aceștia, pentru că și ei se aplecaseră asupra problemelor spirituale, chiar dacă înaintea întrupării Domnului. Toate fiind povestite de la distanța dată de exact aceiași stîlpișori între care se desfășura un lanț care să protejeze frescele Voronețului pe care îi vedem și astăzi (bine, la Voroneț explicațiile nu le dădea o măicuță, întrucît la vremea aia nu mai era mănăstire, nu avea obște; nu știu nici măcar dacă biserica mai era sfințită și folosită ca atare sau doar ca muzeu - s-au mai văzut cazuri, la Orșova de pildă mănăstirea fusese transformată în camping - bar - restaurant). Tot la Voroneț era la finele anilor 70 (în 86 deja murise) un moș pitoresc, cu barbă albă, care stătea lîngă intrare și cu care se pozau turiștii. Ai mei au poze pe care scrie exact asta „cu bătrînul de la Voroneț”. Probabil gratis, dar iată că am avut și noi o variantă locală a gladiatorilor romani care se pozează cu turiștii la Colosseum.

Revenind la ghidaj, pe atunci erau mult mai ușor de găsit maicile ghid, de cum intrai în curte se sesiza o măicuță și te ruga să aștepți că o cheamă imediat pe maica-ghid (nu mai știu dacă cumva se numea altfel), care ne însoțea în jurul bisericii (nu și în muzeu) și ne dădea explicații. Și vara trecută am văzut străini ghidați de maici, vorbitoare de franceză sau germană, care dădeau aceleați explicații și punctau aceleași cadre cu asaltul Constantinopolelui pe care le știam de mic. Numai că acum au și un indicator cu laser. Și cred că costă ghidajul, trebuie să te înscrii la intrare.

Deci, cam asta era cu turismul la mănăstiri. Cu încă o mențiune, erau parcă mai prietenoase mănăstirile de maici. Noroc că cele mai frumoase și mai cunoscute sînt de maici: Sucevița, Moldovița, Humor, Dragomirna (care îmi plăcea în mod deosebit), și mai sudicele Agapia (altă bijuterie), Văratec (unde toată lumea mergea la mormîntul Veronicăi Micle, și a cărei grădină a fost urît mutilată recent) etc. Bistrița, Neamț, Putna erau mai ursuze. La Neamț am și dormit o noapte, se practica și atunci cazarea (nu știu dacă am plătit), era să rămînem pe dinafară noi copiii că ieșiserăm din mănăstire și am intrat exact cînd închideau porțile pentru noapte. A fost interesant, doar ca experiență bifată, pentru că nu aveam unde merge, unde ne juca, ce face, a trebuit să ne închidem în dormitor.

Și aici ajungem la un numitor comun al turismului pe atunci, deja fără legătură cu mănăstriile sau Bucovina. Cazarea și masa. Totul se desfășura sub semnul „aranjatului”. Țin minte cum așteptam în mașină lîngă vreun restaurant să „aranjeze” tata cu masa de prînz. Sau lîngă niște blocuri anoste din Suceava, 2 ore, să „aranjeze” cu cazarea, că nu aveam unde sta următoarele zile, cineva din grup care știa pe altcineva din Suceava de la OJT de cînd fusese într-o delegație etc.

Ne mai făcea tata foc pe post de distracție, și frigeam la el niște slănină înfiptă în băț, picurată pe pîine, ca unic aliment cald la picnicul respectiv (pe lîngă ouă și ridichi). Mai mîncai din traistă (mai ales micul dejun), umblai cu canistrele de benzină la picioare, se călătorea cu ustensile de bucătărie în bagaj, castroane, mixer, fierbător (mamă-mamă ce spumă de zmeură se făcea în camera de motel din zmeura culeasă de noi, copiii)... Mai nimereai vreun popas care avea ceva rar, sau pur și simplu „ceva” (țin minte cum am poposit odată la Cabana Vama și aveau Frîncușă de Cotnari, un vin de negăsit pe atunci, ca să nu amintesc rîsul care ne-a pufnit cînd la Trei Movile, han dispărut astăzi, situat între Cîmpulung și Moldovița, întrebînd dacă au ceva de mîncare, ni s-a răspuns „numai friptură la grătar! ” - pesemne o propoziție care la ei avea alt înțeles, pentru noi acel „numai” fiind îndestulător). Așa era cînd călătoreai fără bilet și trebuia să te descurci să faci rost și de mîncare (la un motel oarecare unde erai cazat se putea să nu aibă mai nimic de haleală ce se putea da unor copii). Cum ziceam, luam multe mese pe malul rîurilor, prin vreun luminiș, unde ne bălăceam și mîncam sandvișuri, ouă fierte (aveam și niște caserole speciale pentru ouă), ridichi, brînză, cașcaval... nu știu cum făceau rost de pîine, pesemne culegeau de pe la crîșme, că era pe cartelă aproape în toată țara. De altfel restaurantele jucau și rol de alimentara sau debit de tutun.

Deci, ca să nu o mai lungesc, Bucovina a fost, prin mănăstiri (nu știu cum stătea cu cazarea la particulari - în domeniul ăsta pionierii erau Bran și 2 Mai), o regiune turistică de top, și care se menține astfel și astăzi.

În cazul în care ai și întrebări concrete, e posibil să pot răspunde, să îmi mai amintesc și alte detalii. Plus că am și poze, deci mai pot descoperi noutăți în ele.

@abancor:

Interesante, amintirile tale din epoca ”de aur”, deși deformate, evident, de vârsta pe care o aveai atunci. De exemplu, ideea că pâinea ”era pe cartelă aproape în toată țara” este greșită.

În perioada anilor '80 nu au existat cartele în adevăratul sens al cuvântului. Erau doar arondări pentru magazinele alimentare, astfel încât, pe baza unei legitimații puteai cumpăra anumite alimente (cele mai importante, precum carne, ouă, ulei, zahăr), dar în cantitate limitată.

În București nici nu a existat o asemenea arondare.

În principiu, pâinea nu era ”pe cartelă”, în sensul că putea cumpăra oricine de oriunde, doar că nu puteai cumpăra oricâtă. Exista pe atunci obiceiul, practicat de țăranii navetiști, sau de cei stabiliți în orașe, de a cumpăra săptămânal un sac de pâine, pentru a hrăni porcii de la țară, pentru că nu prea mai aveau posibilități să obțină furaje normale pentru animale. Atunci, un ”dăștept” (sau mai mulți) de la ”partid” a avut ideea de a restricționa vânzarea pâinii către cei care nu locuiau în zonă. Uneori li se cerea cumpărătorilor să prezinte buletinul, pentru a arăta că locuiesc la oraș. Dar doar dacă voiai să cumperi mai multă. O pâine-două, găseai oriunde.

Așa că dilema ta privind sursa pâinii cumpărate de părinții tăi s-a rezolvat. O cumpărau de la magazinele de pâine. Eu personal, în toate plimbările prin țară pe care le-am făcut în perioada respectivă (precizez că aceste probleme au apărut doar după aproximativ 1983, în rest au fost vremuri ”normale” din punctul de vedere al alimentației) nu am avut niciodată probleme cu pâinea.

În rest, nu pot să spun decât:

Ce memorie!

Apropo de prostia acelor vremuri, o altă întâmplare hazlie:

prin '83 (dacă nu mă-nșală prea rău memoria) am plecat io cu fosta, imediat după nuntă, la 2 Mai, într-o „săptămână de miere”. Cu cortul, la camping, că eram și noi tineri și nu prea aveam alte posibilități atunci. Cort cărat în spinare, pe rucsaci, mașină am avut foarte târziu una a noastră... plus tot ce mai trebuia: veselă, tacâmuri etc. Și, printre altele un borcănel cu cafea solubilă (Ness), probabil primit cadou la nuntă, că altfel era tot marfă de contrabandă, imposibil de găsit „la liber”. OK, ajungem noi acolo, ne instalăm și... hai să frecăm o cafeluță! Căutăm noi prin bagaje, apare borcănelul, cănile, lingurițele... și cam atât! „băi, unde-i ZAHĂRUL?!? ” „la naiba! a rămas pe masă-n bucătărie! ”

Și pornim spre unicul magazin cu de toate din sat. „Săru' mâna! uite-așa și pe dincolo (spunem noi istoria), nu puteți să ne dați măcar 100 g de zahăr fără „rație”? ” Cred că intuiți ce răspuns am primit. Din fericire pentru noi, zahărul vanilat la pliculețe se putea cumpăra la liber. Și uite-așa am băut noi cafea cu vanilie tot sejurul!

@Costi:

Dă-mi voie să te contrazic. În ceea ce privește zahărul și uleiul, acestea se puteau cumpăra doar de la un anumit magazin la care erai arondat, evident într-o cantitate limitată pentru fiecare membru de familie, pe bază de buletin după ce te regăseai pe listele respective.

Și eu am avut probleme dorind să cumpăr pâine cu ocazia circuitelor prin toată țara. Rareori eram serviți. Soluția era simplă: așa numitele specialități (chifle, japoneze, covrigi) erau la liber și oricum aveau același gust. Nici nu mai conta că erau mai scumpe decât pâinea obișnuită.

La restaurante puteai avea altă surpriză și anume să servească fripturi (sau orice alt preparat pe bază de carne) doar într-o singură zi din săptămână. Și exemplele ar putea continua.

@nicole33:

Și totuși, în București nu a existat o asemenea arondare, pe bază de legitimație emisă pentru fiecare familie.

În plus, în țară erau mult mai multe produsele raționalizate: carnea, uleiul, zahărul, făina, orezul, ouăle. Laptele și produsele lactate aveau un regim ”special”: se stătea la coadă încă din seara precedentă și, cu puțin noroc, pe lângă cei doi litri de lapte, mai puteai ”prinde” și un borcan de iaurt, o sticlă de sana, o cutie de ”Făgăraș”, sau un pachet de unt (cu multă margarină în el!). Remarcați că am scris ”sau”, adică niciodată mai multe sortimente de lactate, doar lapte și, eventual, un singur alt produs.

Doar copiii până la 3 ani aveau dreptul la un litru de lapte pe zi, care era păstrat până la ora zece, dacă te duceai mai târziu, nu mai găseai nimic.

Și acum îmi aduc aminte privirile dezamăgite, chiar disperate, ale celor ajunși la tejghea chiar în momentul când cel dinaintea lor luase ultima sticlă de lapte... și cele triumfătoare ale acestuia din urmă...

Erau momente când practic vedeam reprodus (la scară mult mai mică, ce e drept) acel proces de dezumanizare întâlnit în comunitățile private de cele mai elementare necesități, ca de exemplu, gulagul comunist, sau lagărele de concentrare naziste...

De fapt, România ultimilor ani ai comunismului românesc a fost un uriaș gulag.

Culmea e că și acum mai observ elemente ale unei astfel de dezumanizări, având însă cauze și motivații mult mai subtile...

Înainte de perioada cea mai neagră, la restaurante, la comanda unei fripturi, obligatoriu ți se adăuga și o porție de chiftele din pește. Asta era pe la sfârșitul anilor '70, pe vremea sloganului Nici o masă fără pește! (am scris cu ortografia vremii). Mai târziu, ce friptură, că nu mai găseai nici măcar chiftele din pește!

Între timp, mi-am mai amintit de cartofii vânduți la plasă de unul, sau două kilograme, gata curățați. Cei care nu au prins acea perioadă vor zice Cool, nu mai stăteai să cureți cartofii... Realitatea este că erau curățați industrial, pentru că erau cât nucile de mici și dacă-i curățai manual nu mai rămâneai aproape cu nimic din ei!

Legat de pâinea "raţionalizată" şi eu păstrez o amintire din acele vremuri. Locuind în Bucureşti, ne-am deplasat la Piatra Neamţ. Eram cazaţi la părinţii mei, luam masa la ei şi pentru că eram mai multe persoane la masă, am încercat să cumpărăm pâine din oraş. Soţul meu a căpătat o jumătate de pâine (cu buletinul, evident), dar eu nu. Ne-au spus că ne ajunge atât. Specialităţile ar fi fost o rezolvare, dar acestea se găseau numai dimineaţa.

Cu zahărul şi uleiul era mai bine pentru că noi mai făceam economie şi duceam întotdeauna şi la părinţi.

@costi: În Bucureşti nu a existat o raţionalizare la scară atât de largă precum descrii tu, dar eram arondaţi la o anumită alimentară şi putem cumpăra - pe baza unei liste şi dovedindu-ne identitatea cu buletinul - doar 1 litru de ulei şi doar 1,5 kg de zahăr/persoană. Pentru celelalte produse stăteam la coadă uneori cu noaptea în cap şi... cine ştie dacă mai prindeam ceva.

@Dragos: vaaai, cum sa uiti tocmai de Arici pogonici?! CEA mai tare revista! Am apucat sa ies si eu in perioada aia cu parintii in circuitul Acela de 4 saptamani cu masina personala in Ungaria, Cehoslovacia, Polonia si RDG si a fost extraordinar. Tin minte ca aveam corturi si le intindeam Seara pe unde apucam.

@buterfly: dacă te referi la ecoul meu anterior, ei bine NU, nu am uitat! Nici de Arici pogonici, nici de Cutezătorii (ăsta avea și almanah!), dar acolo m-am referit strict la „almanahe”.

Eram prea mic ca să știu exact cum e cu pîinea. Abia după anii aceia mi-am format o părere, la momentul respectiv habar n-aveam de greutăți. De fapt la un moment dat începusem să intuiesc ceva, în urma a 2 experiențe legate de cumpărături în alte orașe. Singurele 2 pe care mi le amintesc, și care cred că au avut loc mai aproape de 89.

Una a fost în timpul unei tabere la Predeal. Am intrat la pîine să luăm o pîine*, și mi s-a cerut cartela. M-am uitat ca la OZN-uri la vînzătoare, habar n-aveam ce vrea de la mine. Atunci am aflat că nu peste tot e pîinea „la liber”, ca la București.

Alta a fost, culmea, legată tot de plicuri de zahăr, dar nu vanilat, ci normal (din ăla pentru servit la cafea). Într-o tabără, de data asta la Poiana Brașov, plicurile alea erau singurul lucru pe care îl puteam cumpăra de la alimentara locală (zona blocurilor). Le foloseam pe post de dulciuri, le desfăceam și ni le turnam pe limbă.

Revenind la turism, nu am zis nimic de cazare. Nu erau atîtea posibilități ca acum. Orașele mari aveau mai multe hoteluri (Piatra Neamț avea Ceahlăul și Central - primul hotel unde am văzut camere cu 4 cifre, că avea 12 etaje), stațiunile (ca Vatra Dornei) bineînțeles că aveau la fel, mai multe posibilități de cazare, orașele mai mici aveau un hotel, eventual încă un motel/cabană/bază BTT (țin minte că în Cîmpulung Moldovenesc era un soi de ștrand cu căsuțe), sau doar un motel (Arcașul din Tg. Neamț era de pildă pe atunci singura posibilitate de cazare din zonă. Motelul există și azi) și mai erau popasuri sau campinguri cu căsuțe. Cam asta era tot. Trebuia să faci ture mari cu mașina din cîte un loc de cazare. Noi am stat în vacanța povestită mai sus în Piatra Neamț pentru toată zona Neamțului, cîteva zile, am stat la Mănăstirea Neamț o zi, apoi la Hanul Ilișești, care funcționează și astăzi, pentru vizitarea Bucovinei. De acolo am mers inclusiv pînă la Putna. În unele locuri camerele nu aveau baie, televizorul era ceva rarisim, condițiile erau precare față de așteptările unui turist din ziua de azi.

* - Pleșu cita un amic, emigrat în anii 80, care spunea că „cel mai extraordinar lucru la Paris e că dacă intri în berărie și ceri o bere ți se aduce o bere” (citat aproximativ). Tot Pleșu, la primele deplasări în vest, provoca stupefacția vînzătorilor întrebînd, cu reflexele obișnuite ale românilor de atunci, la brutărie: „aveți pîine?”. Asta apropo de a cumpăra pîine de la magazinul de pîine.

@abancor: Frumos! Mulțumesc pentru tot ce ai povestit!

mă gândesc că după revoluție deja se promovau și la târgurile de turism internaționale, și se fac amenajări turistice mai masive, nu? De exemplu la Mănăstirea Moldovița erau amenajări prin POR parcă? ...

Cu plăcere!

Cred că şi înainte se promovau la tîrguri, dacă exista aşa ceva. Nu sînt lucrător în turism, nu ştiu dedesubturi, numai ce am putut observa direct. Înainte de 89 turismul în ţară era, ca orice activitate economică, centralizat. De el se ocupa mai ales ONT Carpaţi - Oficiul Naţional de Turism, variantele sale judeţene (OJT - nu ştiu ce legătură era între ele, sau dacă era vreuna, probabil că da; ăştia se ocupau de pildă de staţiunile de interes local), dar şi BTT (Biroul de Turism pentru Tineret, care avea structuri proprii de cazare), UGSR (Uniunea Generală a Sindicatelor din România - şi ei aveau hoteluri proprii, lumea încă le mai ştie şi e posibil să auzi şi azi prin Predeal, Eforie sau Căciulata, cu referire la hoteluri care există încă, vorbindu-se despre hotelul sindicatelor sau hotelul UGSR), ACR (şi ăştia aveau nişte moteluri şi bufete) ş. a.

Dar miezul era ONT. Care era o agenţie de turism, avînd angajaţi ghizi, avînd şi transport propriu (avea garaj, autocare, şoferi etc.). La ONT apelau şi românii, pentru excursii peste hotare (cine îşi permitea şi era lăsat, cine nu, lua bilet "prin sindicat", "prin întreprindere" etc.), iar pentru străini era cred singura posibilitate de a face turism în ţară. Pe atunci puţini mergeau de capul lor, restul erau duşi în excursii organizate. ONT făcea de toate: transferuri aeroport (Otopeni) - Poiana Braşov sau Mamaia, ieşiri la seri folclorice la restaurant, tururi de oraş, excursii de o zi în deltă pentru cei de pe litoral, tur de ţară, mănăstiri etc. Tot prin ei se schimba valută, se rezervau bilete la spectacole, se închiriau maşini (rent-a-car) şi se rezolva cam orice nevoie turistică.

Cum la noi între anii 60 şi anii 80 au venit ceva turişti străini, şi mai toţi încăpeau pe mîna ONT-ului, e de presupus că ONT-ul făcea ceva reclamă la obiectivele majore din ţară. Prin vitrinele sediului central sau prin holurile hotelurilor erau sigur afişe care ademeneau turiştii la asemenea excursii.

De curiozitate dau cîteva exemple de preţuri de excursii prin ONT pentru străini, cum apar ele pe o hartă turistică a Bucureştiului din 1981 (editată de ONT). Preţurile sînt în dolari per persoană, valabile pentru excursii în grup (cu autocarul). Există şi varianta individual (minim 2 persoane), la care preţurile sînt duble. Deci: turul Bucureştiului (4 ore) 8,50 dolari, tur de noapte, inclusiv petrecut vremea într-un night-club 16,50, excursie de 4 ore la Mogoşoaia 13, weekend la Braşov şi Poiană 66, vizită de 2 zile la mănăstirile din Bucovina 93,50, turul României 7 zile 253, excursie la Istanbul 2 zile 182.

Despre amenajările turistice şi cine le-a finanţat, nu ştiu amănunte. Pot să remarc de pildă că Agapia este foarte frumos renovată, iar muzeul este o încîntare. Moldoviţa vara trecută parcă arăta şi ea mai bine decît o văzusem în 86 şi 90. În schimb Putna are acelaşi muzeu cu o arhitectură cam prea brutală (normal, nu e amenajat în clădirile mănăstirii, ci a fost construit în anii 70, locul fiind de importanţă istorică iar partidul neopunîndu-se unei asemenea propagande), care se vede că e construit de la zero în loc să fie adaptate nişte spaţii ale mănăstirii. Neamţ este iarăşi un exemplu trist, după părerea mea, pentru că are un muzeu axat pe tipografie, dar prezentarea e prăfuită, explicaţiile sînt îngălbenite, se putea investi ceva să i se dea un obraz mai curat. În schimb, în loc să recondiţioneze exponatele vechi, au îmbogăţit colecţia cu o replică de iarmaroc a coroanei lui Ştefan.