ARTICOL ÎNCĂRCAT ÎN: 05.11.2013
--- F ---
GR. VÂRSTĂ: > 60 ani
DIN: Bucuresti
ÎNSCRIS: 15.04.10
STATUS: TITAN
TIMP CITIRE: 6 MIN

Turismul în comunism (II)

TIPĂREȘTE

Considerând că reviewul scris de Dorgo în 03.10.13 este primul mod de abordare a problemei, vă voi scrie despre un altfel de turism, practicat de cei care nici în visele lor nu credeau că vor ieşi vreodată din ţară. Este vorba de mine şi de alte câteva milioane de oameni, nemembrii de partid, cu sau fără dosare de ˝urmărit˝ la securitate. Vina acestor oameni era că aveau un bunic popă sau chiabur, un văr de gradul şapte fugit în străinătate sau o atitudine neconformă cu etica şi morala comunistă.

În câteva cuvinte: tatăl meu fusese medic militar pe frontul de est şi apoi de vest. După război a fost ˝deblocat˝ din armată, la naţionalizare i s-a luat singura casă pe care o avea şi cum Ministerul Sănătăţii nu avea fonduri, a rămas pe drumuri cu o familie de întreţinut. Cu chiu cu vai şi-a găsit o circumscripţie medicală la ţară la care mergea cu trenul personal şi în care la început a lucrat fără salariu. Aducea acasă zece ouă şi o găină cu care mama trebuia să se descurce o săptămână. Vindeau lucruri din casă ca să fie bani pentru tren, lumină şi rechizite şcolare. Ghiuleaua atârnată în dosar care m-a urmărit toată viaţa a fost că pe lângă vina de a fi fost ofiţer în armata regală, tata a avut un frate, tot ofiţer, condamnat politic şi care şi-a sfârşit zilele la Gherla. În aceste condiţii la terminarea liceului (1952) nu mi s-a dat repartizare pentru a urma o facultate, spunându-mi-se că sunt o năpârcă burgheză. Regimul comunist, acolo unde nu putea distruge fizic sau închide pe toţi membrii familiei, nu dădea copiilor dreptul de a-şi termina studiile, scoţându-i astfel din clasa socială în care se născuseră. Este vorba de cea mai neagră perioadă comunistă, anii 1952-53 în care „Ana, Luca şi cu Dej, au băgat spaima în burghezi˝ şi au avut loc masivele deportări la Canal. Am găsit o uşă întredeschisă la cursurile serale ale Politehnicii, unde nu se cerea repartizare,dosar şi autobiografie dar erai obligat şi controlat dacă aveai serviciu. M-am chinuit şase ani de zile cu slujbă de tehnician ziua, şcoală seara şi copil mic de crescut dar am ieşit inginer. Soţul avea o rudă fugită în străinătate şi deşi noi nu am făcut nicio cerere de întregire a familiei, am fost trecuţi la index pentru totdeauna.

Cum după perioada neagră şi de teroare a lui Gheorghiu Dej, Ceauşescu părea că aduce o destindere am început să facem cereri pentru plecări în străinătate în ţările din lagărul socialist. După trei-patru ani, ne-am dat seama că nu avem nicio şansă, ultima încercare fiind o cerere de viză la Ruse. Atunci am început forma de turism care mi-a fost tare dragă şi mi-a umplut sufletul de frumos şi dragoste pentru peisajele ţării noastre (sună patetic dar asta e!)

La început mergeam cu trenul, cu bilete în circuit cu trei opriri obligatorii a 24 de ore. Ajungeam într-o localitate, puneam 10 sau 20 lei în buletin şi ne cazam la hotel. De acolo, cu RATA, tren de navetişti, maşină cu buşteni sau ia-mă nene, vizitam împrejurimile. După ce ne-am luat Dacia 1100 am început să cunoaştem ţara cu adevărat. Ne cazam în căsuţe de lemn, dormeam pe stinghia patului claie peste grămadă, pentru că deja aveam doi copii, mâncam din rucsac conserve de babuşcă şi ciorbiţă de la cabană. Cumpărarea cortului RDG, cu cameră, antecameră şi copertină a fost una din cele mai mari realizări şi bucurii din timpul acela. Dormeam în saci de dormit pe saltele pneumatice, găteam la aragazul polonez, mâncam sub copertină la măsuţa pliantă, coceam ştiuleţi de porumb pe jar şi seara ne luminam cu un bec ataşat la butelie. Cât am umblat după 1990 prin lume, nu am mai simţit niciodată linştea şi armonia de la marginea pădurii, când în zori sorbeam o ceaşcă cu nechezol şi ascultam concertul păsărelelor. Aveam în portbagaj borcanul cu carne în untură, făceam cartofi prăjiţi, cumpăram pepeni şi spălam vasele la râu. Câteodată lăsam maşina la o stână sau în grija unui gospodar chiar pentru câteva zile şi cu rucsacul în spate urcam pe munte. Ploaia de stele de pe Rarău, reculegerea de la mănăstirea Dragomirna, crestele înzăpezite ale munţilor Făgăraş în raze de soare, cărarea pierdută noaptea pe Ciucaş, urletul lupilor pe Cocora, avalanşa de pe Ceardac, Strunga Dracului din Făgăraş, dansurile populare cu strigături de la Sâmbra Oilor, ţânţarii din deltă, cetăţile dacice încă nepângărite, nu se pot uita niciodată. Cel mai interesant traseu dar şi cel mai lung a fost traversarea Bucegi - Piatra Craiului - Leota - Făgăraş în care am mers noi doi şi fetiţa mare, elevă de liceu.Ceahlăul însă, soţul l-a urcat tot cu băieţelul pe umeri, căci avea numai patru ani. Drumul regelui l-am făcut prin ´70 numai dela Sebeş la Obârşie iar transfăgărăşanul l-am parcurs în primele luni după inaugurare. Nu se compara însă cu emoţia şi satisfacţia drumeţiei de pe un vârf pe altul. În peregrinările noastre, memorabile au fost întâlnirile cu părintele Arsenie Boca la Sâmbăta, cu Veturia Goga la Ciucea şi Profira Sadoveanu la Copou. La Scărişoara am dormit într-o şură iar în Retezat în sala de mese a cabanei. Nu cred să fie regiune din ţară pe care să n-o fi călcat cu piciorul sau roţile maşinii. În timpul anului, aşteptam duminica în care aveam voie să circulăm (din două în două săptămâni), cumpăram benzină de la şoferi cu 50 de bani litrul căci raţia de 40 l/ lună nu ajungea şi plecam de dimineaţa până seara pe unde vedeam cu ochii.

În aceste excursii ne simţeam bine şi fericiţi în izolarea şoselelor şi traseelor aproape pustii, în restul timpului se acumula nemulţumirea. În tinereţe, părinţii loviţi din plin de regim, în dorinţa de a mă proteja, îmi transmiseseră un soi de resemnare astfel că acceptam fără să crâcnesc ca alţii să plece în delegaţii în străinătate pe munca mea şi să nu ajung niciodată la un loc eligibil la casele de la stat deşi stăteam şase persoane în trei cămăruţe. Pe măsură ce mă maturizam, conştientizam cât de hidos este regimul, cum se încurajează nonvaloarea, cum trebuia să te fereşti căci în fiecare birou era cineva care făcea note scrise la securitate. Spre sfârşitul anilor ´80 însă căpătasem cu toţii curaj şi la serviciu vorbeam în gura mare despre cozile la alimente, penele de curent, frigul din case şi petele văzute la TV pe obrajii lui Ceauşescu, semn că nu mai avea mult de trăit. Nu ne mai turna nimeni. Şefii şi informatorii, oportunişti de carieră, se făceau că trecuseră de partea noastră şi-şi construiau trambuline pentru carierele lor viitoare. Simţeau în aer că se apropie schimbarea pentru că toate regimurile comuniste din ţările vecine se prăbuşiseră rând pe rând. Pe 22 decembrie în Piaţa Palatului mulţimea fierbea. „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!˝ strigam cu toţii. În momentul însă în care am auzit întâi timid, apoi cuprinzând masele, „Jos comunismul!!!˝ am avut certitudinea că s-a încheiat o epocă. La fel ca majoritatea populaţiei ne-am pus mari speranţe în viitor.


[fb]
---
Trimis de Michi in 05.11.13 11:47:42
Validat / Publicat: 05.11.13 12:55:13

VIZUALIZĂRI: 3016 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURISAU ARTICOL fără ECOURI
SESIZEAZĂ
conținut, limbaj

23 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Poze atașate (se deschid în pg nouă)
P13 In Apuseni
EVIDENTIAȚI ARTICOLELE CU ADEVĂRAT UTILE!
Dacă impresiile de mai sus v-au impresionat prin utilitate, calitate etc folosiți linkurile de mai jos, prin care puteți acorda articolului un BONUS în Puncte de Mulțumire-Apreciere (PMA) articolului.
Puteți VOTA simbolic articolul - VĂ PLACE?
PUNCTAJ CRT: 1000 PMA (std) PLUS 22052 PMA (din 52 voturi)
NOTĂ: Mulțumită numărului de voturi primit, articolului i-a fost alocat automat un SUPERBONUS în valoare de 2000 PMA.
Articol de elită, apreciat de suficienţi votanţi pentru a-i fi alocat, automat, ZUPERBONUSUL (în valoare de 20000 PMA).

ECOURI la acest articol

23 ecouri scrise, până acum

webmaster13
[05.11.13 12:37:04]
»

emoţionant review, mi-ar plăcea să-l citească toţi copii şi nepoţii noştri, au ce învăţa, cât despre muzică... nu cred că este nevoie, vreau să cred că aceste rânduri au declanşat o simfonie a sufletului cu arii când triste când mai vesele sub bagheta amintirilor pe care le-am trăit măcar puţin majoritatea dintre noi! Mama Michi mă inclin cu respect!

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][3 voturi]
TraianS
[05.11.13 13:04:26]
»

@webmaster13

Mama Michi mă inclin cu respect!

Eu o fac demult... si tot trebuie sa tin capul aplecat la fiecare articol.

le_maitre
[05.11.13 14:18:48]
»

@Mama Michi: Mai apuc doar să zic Superbonus că în rest alte comentarii le-am înghițit pe nerăsuflate! Sărut mâna!

Dragoș_MD
[05.11.13 14:39:43]
»

Cârcotaș, ca-ntotdeauna: pe la finele celui de-al nouălea deceniu al secolului trecut, dacă bine-mi aduc aminte, benzina era vreo 4 lei jumate și a crescut rapid spre 9 după revoluție. Dar nu a mai fost penurie, decât scurt timp după 1990.

Oricum, mai ieftină de un leu și ceva (prin anii 1970), nu mi-aduc aminte să fi fost... Deci, nici vorbă de 50 de bani! (atât era un bilet de autobuz la ITB).

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][0 vot]
MichiAUTOR REVIEW
[05.11.13 14:55:05]
»

@Dragos: Ba pardon! Am scris că luam de la şoferi (la negru) cu 50 bani. Ei stăteau pe marginea drumului în locuri stabilite şi miliţienii închideau ochii. O trăgeam la canistră şi ne făceam treaba cu ea.

dorgo
[05.11.13 14:55:07]
»

@all - "Oleee, ole, ole, ole, Ceausescu nu mai e! Pe palatul Cotroceni, canta cucuveau, Ceausescu si ai lui, si-au gasit beleaua! ", va mai amintiti? Parc-a fost ieri...

Mai tineti minte melodia lui Valeriu Sterian "Vino Doamne"? youtube

Dragoș_MD
[05.11.13 15:00:44]
»

@M > păi zi așa! că abia acu'nțălesei și io cum devine șmenu'...

MichiAUTOR REVIEW
[05.11.13 15:35:38]
»

Mulţumesc foarte mult pentru aprecieri dar e o simplă relatare a ceeace a fost, văzut dintr-o parte a societăţii civile. Mai e şi turismul cu bilete de sindicat sau ONT la odihnă sau băi dar nu l-am practicat .La cele gratuite sau plătite simbolic era bătaie, ocazie cu care se îmbogăţeau funcţionarii care le distribuiau.

Costi
[05.11.13 15:55:10]
»

@Dragos, Michi

Benzină cu 50 de bani se lua de la camionagii în prima parte a anilor '70.

Mai târziu nu prea mai găseai nici la ei, că se restricţionase, dacă-i prindea, făceau puşcărie (furt din avutul statului!), ba mai mult, începuseră să o coloreze pe cea pentru maşinile statului, dar asta nu a durat prea mult.

Pe lângă circulaţia "din două-n două duminici", în a doua jumătate a anilor '80 s-a mai introdus şi obiceiul interzicerii circulaţiei în timpul iernii. Economie pe două planuri: limitarea consumului de carburant şi economii la cheltuielile cu deszăpezirea.

Îmi aduc aminte că după iarna 86/87 (sau (87/88, nu mai sunt sigur), au dat drumul circulaţiei maşinilor proprietate particulară abia la sfârşitul lunii aprilie, când nu mai rămăsese de mult nicio urmă de zăpadă.

Oricum, când s-a raţionalizat (şi) benzina şi s-a introdus circulaţia duminicală "cu soţ/fără soţ", bucureştenii au fost favorizaţi, că acolo nu se dădea benzina cu raţia, doar trebuia să stai la cozi.

Noi, provincialii, aveam o cotă lunară de benzină, pe care eu mi-o mai rotunjeam cu câte 10 litri luaţi de la una din staţiile de benzină "de tranzit" ale Bucureştiului, când ajungeam pe-acolo. Erau trei: una la Chitila, alta la autogara Alexandriei şi a treia nu mai ştiu pe unde, oricum undeva în est.

Interesant este că de la staţiile de tranzit puteau lua benzină numai cei din judeţe care nu se învecinau direct cu Bucureştiul.

Ca să fie siguri că nu iei de mai multe ori într-o lună benzină de la o staţie de tranzit, puneau o ştampilă şi scriau data, în talonul maşinii. Al meu ajunsese de nu mai aveau loc pentru ştampile.

Noi, argeşenii, aveam "noroc" de o raţie mai mare, un plin pe lună, pe când ardelenii abia dacă primeau 25 de litri. În plus, având Combinatul petrochimic aproape, mulţi de la noi foloseau în locul benzinei tot felul de produse petroliere (bietul motor!). Aţi auzit de BTX? Dacă nu, citiţi aici.

Din câte mi-aduc aminte, benzina a ajuns la preţul de 9 lei înainte de '90 (va ajunge iarăşi, curând, la preţul ăsta...).

@dorgo:

Greşeşti în privinţa celui de-al doilea cântecel, el nu-i era dedicat lui ceauşescu (scriu intenţionat cu minusculă!), pentru că el nu a stat niciodată la Cotroceni, pe vremea lui acolo era Palatul pionierilor.

Textul corect era:

Pe palatul Cotroceni cântă cucuveaua, Iliescu şi ai lui şi-au găsit beleaua!

şi cântecelul era cântat de "golanii" din Piaţa Universităţii, până când au venit "minerii" să planteze flori pe-acolo

După aia, un timp, se cânta doar în surdină sau, şi mai sigur, în gând, precum fredonau deţinuţii din lagărele de concentrare naziste:

Die Gedanken sind frei, wer kann sie erraten,

sie fliegen vorbei wie nächtliche Schatten.

Pentru cei care nu ştiu germană, încerc o traducere liberă:

Gândurile sunt libere, cine le-ar putea ghici,

Ele zboară încoace şi-ncolo, ca umbrele nopţii.

Iar cântecul lui Vali Sterian (fie-i ţărâna uşoară!) este de fapt un cântec pe care acesta l-a lansat şi cântat iniţial împreună cu cel cu care forma pe atunci grupul Vali şi Carmen.

Lansarea a avut loc în 1973, la festivalul de muzică folk Primăvara baladelor, iar cei doi băieţi foarte tineri pe-atunci au primit şi un premiu.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][9 voturi]
dorgo
[05.11.13 16:12:27]
»

@Costi: da, asa este cu cucuveau cum zici tu... in alta ordine de idei, imi aduc aminte cum mergeam in deplasari sportive prin judet, la Sighisoara, Reghin, Tarnaveni, in perioada restrictiei de benzina ca sa jucam volei, eu jucam la Sanatatea Tg. Mures... directorul adjunct al Directiei sanitare ne aproba cate o autosanitara (dubita) care ne transporta pe toti jucatorii, nu stiu cum incapeam 12 oameni acolo, si jucam volei in sali reci, reci cu manusi pe mana... era greu sa ridici mingea la fileu cu manusile, dar ne bucuram ca mai ieseam din oras... dupa meci, ne mai incalzeam cu palinca si bancurile lui Bula... in acele vremuri, Bula ne-a sustinut moralul... la banchetul de sfarsit de an, dupa ce am castigat campionatul, a trebuit sa trimite un raport spre aprobare, la Comitelul Judetean de Partid, cu componenta grupului si mai ales cu melodiile ce aveam sa le ascultam de pe magnetofon... la ora 22, localul se inchidea, pentru economie de energie...

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][1 vot]
MichiAUTOR REVIEW
[05.11.13 16:16:58]
»

@Costi: Foarte valoroase şi reale completările.

Nu am scris pentru că n-am beneficiat de facilităţile respective dar şi cei care aveau dreptul să circule în vest, o puteau face din doi în doi ani când, pentru tot ce însemnau cheltuieli de excursie li se permitea să obţină la schimb parcă 50 de dol.

Cred că e foarte bine ca din când în când să fie o aducere aminte. Astăzi, mare parte din poulaţie regretă timpurile acelea. Cei în vârstă işi regretă în primul rând tinereţea şi apoi se ştie ˝că uitarea-i scrisă în legile omeneşti˝. Mă miră că tineri născuţi după ´89 vorbesc la fel. Dacă li s-ar lua dreptul de a munci în altă ţară, de a circula când vor şi unde vor, de a fi informaţi, de a-şi spune liber părerile, de a-şi lua viaţa în mâini şi ar porni o afacere, ar accepta? Eu cred că nu.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][3 voturi]
MichiAUTOR REVIEW
[05.11.13 16:23:03]
»

@dorgo: în celălalt review ai relatat exact condiţiile în care practicau medicina stagiarii. Copiii mei au fost repartizaţi undeva prin Teleorman. WC-ul dispensarului era comun cu al crâşmei şi instrumentarul şi-l fierbeau noaptea când aveau curent. Bucureştiul era oraş închis chiar dacă aveau BI şi abia după revoluţie au putut să se prezinte la concurs. Dragoş, cine a scris ˝ să nu uiţi Darie˝? Cumva Zaharia Stancu? Poţi să ierţi dar să nu uiţi Darie!

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][1 vot]
anca_l*
[05.11.13 16:44:13]
»

Cata dreptate aveti d-na Michi! Sunt intru totul de acord cu tot ce ati scris dumneavoastra, deoarece si pe mine ma mira nespus nostalgia unora dupa perioada comunista. Referitor la benzina, tin minte ca in 1983 am facut scoala de soferi, iar pt. a avea dreptul sa ma inscriu trebuia sa ma prezint, oficial, cu 25 ltri de benzina in canistre, in conditiille cand ratia pe o luna era de 20 litri. Ce vremuri frumoase... nu-i asa? Eu chiar nu le plang, poate doar atat ca eram tineri si reuseam sa ne simtim si noi bine in cort, si cu cartofii prajiti pe butelia poloneza.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][1 vot]
banal
[05.11.13 17:34:23]
»

D-na Michi, pe langa cele povestite de d-voastra, fiind copil bucurandu-ma in fiecare vara de butelioara rosie poloneza, cortul de 4 persoane in care ne ingramadeam 5 persoane, portbagajul masinii neincapator mai asteptam cu nerabdare ziua lunii cand bunica care locuia intr-un sat din Otlenia ii venea randul sa mearga la Bucuresti dupa 3 saci cu paine. Va doresc multa sanatate!

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][0 vot]
danamandache
[05.11.13 17:52:46]
»

Aceste impresii mi-au dau fiori si mi-au adus lacrimi in ochi. Copil fiind in acele vremuri nu am indurat personal umilintele la care au fost supusi parintii mei, dar nu pot uita NICIODATA cum mama era sa moara din cauza unui avort pe care singura l-a provocat cu ajutorul unor fierturi. Ce am simtit atunci cand asteptam langa capataiul ei sa-si revina nu am uitat si nu voi uita niciodata. Va multumesc dvs mama Michi si tuturor celor ce au avut curajul sa strige si sa lupte pentru o altfel de viata, pentru drepturile pe care fiecare om le dobandeste inca de la nastere.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][2 voturi]
TEOANCA
[05.11.13 18:14:14]
»

Doamna Michi, ce amintiri mi-ați trezit!

Noi am avut un Trabant alb pe care tata îl alinta " Smantanica" care mergea cu gazolină cumparată de la șoferi. Am în minte și voi avea toata viața pe Smântânica atârnată pe vreo creastă de munte și pe tata cum se întorcea să vadă să nu cumva să o atace câinii ciobanești... apoi cum a reușit să iasă din Cheile Turzii după o ploaie cumplită numai el și Smantânica, ceilalți cu alte mașini n-au putut ieși.

Am bătut împreună toate colțurile țării, în serile de iarnă tata imi desena conturul hărții României și puneam împreună pe ea judetele, capitalele și apoi locurile unde am fost și ce-am mai avea de văzut.

Același cort, aceleași saltele, același aragaz polonez, aceleași seri și nopți liniștite pe malul câte unei ape curgatoare. Apoi Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia și RDG tot în cort. Tot traseul. Minunate amintiri.

Și mai cred... că resemnarea nu e o soluție.

Vă mulțumesc Doamnă.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][3 voturi]
Lumis66
[05.11.13 22:37:49]
»

Doamna Michi, trist si emotionant. Ati trezit amintiri pe care le-am trait, mai mult sau mai putin, multi dintre noi. Stiu ca aceste lucruri nu se pot uita.

Ma bucur pentru dumneavoastra ca ati stiut sa va faceti viata mai frumoasa alegand calea care va umplut sufletul de bucurie.

nicole33
[05.11.13 23:11:57]
»

@Michi:

Dureros de adevărat și o tristă, dar necesară aducere aminte a acelor vremuri. Cei mai tineri decât dumneavoastră își mai amintesc câte ceva, spre deosebire de cei foarte tineri pentru care, din păcate, par doar simple povești.

Vă mulțumesc.

abancor
[07.11.13 16:34:02]
»

Mărturia de mai sus este extraordinară! În 5 paragrafe, cu o concizie și un talent literar neîndoielnic, am fost familiarizat cu sentimente, trăiri și imagini ale întregii perioade 50 - 89. Aș spune că povestirea nu are cusur, dacă ar fi un film sau o carte, încheierea ar fi perfectă. Am fost plimbat prin toată perioada de fraze cu o mare putere de sugestie.

Întîlnesc la începutul povestirii situații similare cu povestirile lui Annie Bentoiu referitoare exact la perioada 47 - 50. Destine răvășite în același fel: și tatăl dnei Bentoiu fusese medic, la oraș, funcționar în Minister la un moment dat, iar noua conducere „proletară” l-a lăsat pe drumuri, abia peste ani ajungînd medic la țară, unde accesul era numai cu un tren personal. Și dna Bentoiu a suferit din cauza originii, nefiind angajată pe nicăieri, ba i s-a și spus direct că ar trebui să moară de foame, fiind fiică de bandiți și bestii burgheze. Ba apare și un unchi, din cauza căruia s-au tras niște ponoase, și care îi determină autoarei niște reflecții referitoare la unchiul care părea să existe în fiecare familie și care purta o vină sau alta, ce se răsfrîngea și asupra cumnaților și nepoților. Pînă și în 1990 cineva îi povestea că pățise nu știu ce „pentru că am avut un frate al tatei care... ”.

Tot în amintirile dnei Bentoiu (Timpul ce ni s-a dat), întîlnim și referiri directe la turismul care se mai putea practica în primii ani ai „democrației populare”, cu atît mai interesante cu cît sînt, probabil, printre puținele amintiri legate de călătorii din acei ani. În general, mărturiile directe pe care le avem din perioada 45 - 55 se referă la arestări și viața din închisori, ceea ce face unică și interesantă cartea lui Annie Bentoiu, căci dumneaie vorbește despre viața de zi cu zi a unei tinere de 20 - 30 de ani.

Își amintește cum, generația părinților, deși mai direct lovită de măsurile noului regim (cei tineri nu au fost arestați în asemenea măsură, și nici nu au avut ce să li se confiște sau din ce posturi să fie concediați), o considera pe cea a tinerilor mult mai năpăstuită, ca fiindu-le retezate șansele la început de drum. „Noi măcar am apucat de am văzut ceva din lumea asta”, îi spunea unul dintre părinți.

Revenind la turism, Annie Bentoiu, soțul ei și alți prieteni erau mari amatori de ascensiuni montane, urcînd Bucegii și petrecînd o dată și revelionul la Padina, cabană ce aparținea unei prietene. Este descrisă și o lună petrecută la o gazdă în Bușteni, în vara lui 47, unde au primit vestea înscenării de la Tămădău, într-un Bușteni gol, în care te puteai plimba pe mijlocul șoselei și abia găseai de mîncare. Întîlnim mai apoi, în carte, și momentul naționalizării cabanelor, trăit în direct, la Padina, de autoare, și primele excursii pe munte la cabanele aparținînd statului, apoi cîțiva ani negri, pînă prin 53, cînd nu s-a mai pus problema vreunei vacanțe, fiind mai urgentă supraviețuirea zilnică. E descrisă și o călătorie la Lacul Roșu, cu bilet de sindicat, cazarea într-o cabană naționalizată, masa la cantină, iar posibilități de transport - la mila șoselei (la un moment dat așteaptă o zi întreagă o ocazie în Bicaz, cam asta era frecvența traficului). Dna Bentoiu s-a înscris de fapt la acest sejur ca să își poată vizita tatăl, prizonier la lagărul de muncă de la barajul Izvorul Muntelui. Dar nu și-a uitat nici pasiunea pentru munte: a făcut un circuit de 2 zile, alături de un grup format ad-hoc, cu urcuș pe Ceahlău și coborîre cu plutele, pe Bistrița, activitate imposibilă astăzi, din cauza barajelor.

Spre finele anilor 50, deja își permitea să petreacă o lună pe vară, cu fetița recent născută, la Sinaia, la o gazdă, unde a mers mai bine de 10 ani la rînd.

Cam asta ar fi o sugestie de lectură suplimentară pe subiect, pentru cei interesați.

În ce mă privește, apropo de ecoul imediat anterior, fiind dintre cei mai tineri, dar nu foarte, (12 ani la revoluție), îmi amintesc cîte ceva, despre care îmi doresc să pot să scriu la un moment dat, sper, la fel de sugestiv, ca să ofer și o mărturie din celălalt capăt - anii 80, vacanțe prin ochii unui copil, care era scutit de grija mîncării sau a benzinei, deși era conștient de ele. Luam faptele ca pe un firesc - benzina e ceva rar și greu de obținut și punct, fără alte întrebări.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][4 voturi]
MichiAUTOR REVIEW
[07.11.13 20:06:48]
»

@abancor: Mărturisesc cu jenă că de Annie Bentoiu nu am auzit, spre deosebire de soţul său Pascal Bentoiu despre care ştiam de zeci de ani că este un mare muzicolog. Am intrat pe net şi am găsit câte ceva despre scriitoare şi familia ei.

Deşi se spune că privind peste timp, membrii unui acelaş grup au vieţile trase la indigo şi diferenţele apar din mici abateri ale destinelor individuale, între traiectoria mea şi a scriitoarei sunt diferenţe mari. S-a născut cu opt ani înaintea mea şi ca adolescentă a înţeles perfect schimbările din perioada ´44-´47. La vremea aceea, la zece-doisprezece ani, eu nu înţelegeam mare lucru din ce se întâmpla familiei şi cunoscuţilor pentru că eram preocupată de învăţătură şi joacă. Părinţii nu vorbeau niciodată în faţa copiilor de viaţa lor de dinainte de război şi eu credeam că aşa trebuia să fie. Când am primit lovitura că, deşi cu note de zece nu voi putea urma facultatea la zi am început să conştientizez că mi se face o mare nedreptate, că sunt prigonită şi fac parte dintr-o clasă socială menită să dispară.

Spre deosebire de scriitoare care nu a găsit de lucru şi s-a zbătut în lipsuri materiale, eu am primit repartizare să lucrez într-un institut de proiectări căci începea industrializarea şi era nevoie de desenatori tehnici. Aveam leafă 495 lei/l din care jumătate dădeam în casă, lucram în mediu intelectual şi mă bucuram că sâmbăta, toţi tinerii eram trimişi în excursii pe banii sindicatului. Echipamentul era de împrumut de la magazie, biletul de tren gratuit ca şi cazarea şi ni se dădeau două mese cu carne la cabană. Era mare lucru să mănânci carne în Postul Festivalului din 1953.

În martie, împreună cu doi băieţi, am rămas două zile la staţia meteo de pe Omu din cauză că se pornise viscolul. Meteorologul ne-a dat din raţia lui- nu mai văzusem lapte şi ouă praf şi cutii de conserve cu şuncă, - iar noi în schimb am muncit. Eu i-am făcut curat şi băieţii au crăpat lemne.

Cum anii tinereţii i-am împărţit între serviciu, şcoală şi copil nu am avut răgaz de gândire că ar putea fi şi altfel. Făceam parte din milioanele de oameni neinformaţi ţinuţi în întuneric la propriu şi la figurat cu care se construia fără entuziasm socialismul multilateral dezvoltat. Singurele supape erau drumeţiile şi muzica bună, momente în care aveam sentimentul de a fi liber. Abia târziu, prin anii optzecişi ceva, când au început lipsurile iar cooperativa ochiul şi timpanul obosise să supravegheze un popor întreg, mi-am dat seama că aşa nu se mai poate.

Fără amorsa lui decembrie ´89 şi a eşuării comunismului în toată Europa de Est, aşi fi trăit în tăcere, rutină şi fără speranţă timpul care îmi rămăsese.

În ´89 aveam 55 de ani, şi consideram că viaţa mea se sfârşise. Nu, abia începea, în cu totul alte tipare şi cu alte provocări cărora trebuia să le fac faţă.

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][8 voturi]
abancor
[08.11.13 13:52:22]
»

Annie Bentoiu a devenit cunoscută numai în urmă cu cîțiva ani, cînd i s-au publicat volumele de memorii (deși mai publicase cîte ceva, dar sub pseudonim, sau în străinătate).

Mie mi-au sărit în ochi cele cîteva asemănări, de aceea le-am și pomenit. Cînd am citit despre tatăl medic, mutarea forțată la țară, plata în natură și descurcarea cu puțin, unchiul arestat, piedicile puse în carieră, parcă reciteam cartea doamnei Bentoiu.

Evident, micile asemănări dintre destine țin de specificul perioadei și, dacă tot mi-au adus aminte de „Timpul ce ni s-a dat” și amintirile de factură turistică de acolo, nu am putut să nu le trec în revistă.

Mai sus reîntîlnesc încă un termen despre care am aflat tot din cărțile pomenite: Postul Festivalului din 1953. Annie Bentoiu povestește că în timpul festivalului vitrinele trebuia să arate frumos, în ciuda lipsurilor, și descrie modul în care a rezolvat problema un magazin văzut de autoare în cartier: în vitrină era expus un singur produs: zahăr. Vrac. Sub forma unei piramide albe, care ocupa tot spațiul disponibil și din care nu se vindea nimic.

De ajuns cu povestirile neturistice. Mai ales că nu îmi aparțin.

Va urez mulți ani de optimism și de acum înainte! Și să aveți mereu ce povesti!

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][0 vot]
MichiAUTOR REVIEW
[08.11.13 14:15:17]
»

@abancor: piramida de zahăr era un con de câteva kilograme şi se numea căpăţână. Cu ea se plătea uneori sporurile pe şantierele patriei în perioada 48-50.

elviramvio
[08.07.15 23:05:05]
»

@Michi -

Seara trecuta, incercand sa prind un tantar, am pierdut somnul, probabil legea compensatiei, pierzi ceva dar castigi in alta parte. Asa am ajuns aici sa citesc despre turismul in comunism. Si dumneavoastra stiti foarte bine ca cine a spus ca visele si amintirile nu ni le poate lua nimeni, a avut dreptate. Am vazut ca nu sunt fotografii, de aceea mi-am permis sa caut eu cateva, sper sa nu va suparati. Am strabatut Romania cu cortul intr-o Dacie in care doar soferul nu avea nimic la picioare, caram cu noi totul, de la cartofi, ulei, conserve, eram specialista in aranjat portbagaj si pastrat mancare congelata, prietena mea la fel, ea a facut si clatite "ca la mama acasa"...

RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [1][1 vot]
Sfârșit SECȚIUNE Listă ECOURI scrise la articol

ROG REȚINEȚI:
  • Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
  • Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
  • Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație: in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o ÎNTREBARE NOUĂ
    (întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
SCRIE UN ECOU LA ACEST REVIEW
NOTĂ: Puteți folosi ptr formatarea ecoului: [b]...[/b], [i]...[/i], [q]...[/q]
EMOTICOANE ce pot fi folosite SHOW/HIDE
Sfârșit SECȚIUNE SCRIE ECOU

NOTĂ: Rubrica de mai jos vă permite să vă abonați (sau să vă dezabonați) la / de la notificări (înștiințări prin email) atunci când cineva răspunde unui text scris ca ecou mai sus.
Status Abonament Ecouri la acest review - abonament INACTIV [NU primiți înștiințări atunci când se scriu ecouri la acest review]
VREAU înștiințări pe mail când se postează ecouri la acest review
11 utilizatori sunt abonaţi la urmărirea acestui fir de discuţie (primesc instiinţări la adăugarea unui ecou):
abancor, anca_l*, banal, danamandache, dorgo, elviramvio, le_maitre, Lumis66, Michi, nicole33, TEOANCA
Alte articole din această RUBRICĂFilozofări... turistice:


    SOCIALs
Alătură-te comunității noastre

AGENȚIA DE TURISM AmFostAcolo.Travel:
SC Alacarte SRL | R.C.: J35/417/24.02.09 | RO 25182218 | Licența de turism 218 / 28.11.2018

 
[C] Copyright 2008-2024 AmFostAcolo.ro // Reproducerea integrală sau parţială a conţinutului este interzisă
AmFostAcolo® este marcă înregistrată
  • la final = [utf8mb4]; bMustChange=[]
  • pagină generată în 0.33521890640259 sec
    ecranul dvs: 1 x 1