Drumeție pe lângă apa Blandianei până la Piatra Tomii

TIPĂREȘTE

Cum se apropie cea de-a zecea întâlnire anuală AFA și cum în anul centenarului Marii Uniri a fost aleasă drept gazdă a acestei reuniuni chiar capitala Marii Uniri - Alba Iulia, mi-am adus și eu aminte de una dintre restanțele de povestit din anii trecuți, și anume despre o drumeție spre un loc de o mare frumusețe și încărcat de multe povești și legende.

Locul faptei: comuna Blandiana, la doi pași de Vinț, pe malul Mureșului molcom curgător, cam la vreo 10 km de Alba Iulia (pe scurtături). E locul de unde erau bunicii jumătății mele mai bune, dar și de unde este mama poetei Ana Blandiana - care și-a ales acest pseudonim literar chiar după denumirea acestei localități.

Comuna e formată din mai multe sate, Blandiana fiind cel mai mare. E așezată pe malul unui pârâu care se varsă în Mureș și arată ca orice sat tipic ardelean, cu gospodării mari, frumoase, îngrijite, cu oameni harnici și frumoși.

Și aici am fost noi de mai multe ori în ospeție la rude, și am auzit și despre acest loc, pre numele său Piatra Tomii. E undeva în susul văii, cum se merge spre Răcătău (alt sat al comunei). Prima dată, am încercat să mergem într-acolo acum vreo zece ani. Am plecat cu mașina, cu gândul s-o las pe marginea drumului pe unde nu s-o mai putea înainta. Evident, drumul e unul de țară, de pietre și pământ, cu șleauri și bolovani. Practicabil, cel puțin până la un moment dat. Sau ceva mai mult, dacă aveți un 4x4 ceva mai ‘năltuț. Cu un ATV, se poate merge de la un cap la altul…

În fine, ideea este că undeva, prin centrul Blandianei e un indicator turistic ce îndrumă eventualii drumeți spre „Rezervația Naturală Piatra Tomii” - dar ne spune că ar fi doar vreo 9 km până acolo. Nu îl credeți! Doar direcția arătată este corectă… la distanță mai trebuie puși câțiva km.

În capătul de Nord al satului este o foarte frumoasă troiță, pe malul văii, unde se poate face un scurt popas și mai ales, de unde se pot umple bidoanele cu o apă limpede și rece de izvor care vă va fi foarte utilă pe tot restul drumului (asta dacă nu ați pornit de acasă cu rucsăcelul pregătit bine de drum cu apă, biscuiți, ciocolată - dacă nu e prea cald - sau alte dulciuri pentru aport mare de energie). Și desigur, cu ceva fructe (mere, portocale, fiecare cu ce-i place). Așa… tot în acest loc se termină și asfaltul, așadar, cei care vin cu vreo mașină mai delicată sunt invitați s-o parcheze și să continue drumul pe biciclete sau pe jos. Da, pe biciclete - se fac ture cicliste pe acest traseu, bineînțeles cu biciclete de tură, nu de șosea sau de oraș.

Începând de aici, pereții văii se mai strâng spre firul apei, ajungând în unele locuri să mai fie loc între ei doar pentru drum și pârâu. Pădurea oferă o umbră răcoroasă, chiar și vara, mai puțin în culmea amiezii, când soarele cade drept printre copaci pe drum. Acesta șerpuiește ușor, urmând firul apei, spre satul Răcătău. Ici-colo câte o poiană vă poate ispiti să faceți (încă) un popas pe malul apei. Poate chiar și un grătar, dacă ați adus cele necesare și promiteți că nu lăsați gunoi.

Undeva, pe la vreo doi km cel mult de troița asta (care nici nu era atunci), am încheiat prima noastră tentativă de a ajunge pe Piatra asta cu multe povești din negura vremii.

Peisajul e superb, muntele își arată ici-colo roca albă, calcaroasă, de sub covorul de pământ și mușchi din pădure, pârâul susură lin pe lângă drum, din când în când mai puteți întâlni câte un cioban însoțind o turmă de oi… pe care, firește, îi păzesc cu vrednicie cel puțin vreo trei dulăi flocoși și cam vocali. Dacă aveți o bâtă în mână și stați în grup compact, nu prea sunt șanse să atace. Vorbiți calm dar ferm cu ei, și la nevoie chemați stăpânul să-i domolească. Eu am ajuns chiar să fiu prieten cu câțiva căței din ăștia pe care i-am „cunoscut” în aceste excursii. A doua încercare a fost acum doi ani, și de data aceea am pornit de la casa bunicilor lui iubi pe jos.

Din păcate, deși e un traseu superb, nu există nici în punctele esențiale vreun indicator (cu excepția celui mai sus menționat), nici vreun marcaj turistic. Așadar, vă voi spune doar că la următoarea troiță (adică fix aici) va trebui să o luați la stânga, pe drumul forestier ce pornește din DC68 (cel pe care ați ajuns până acolo).

De aici începe porțiunea ceva mai solicitantă a drumeției, dar nu vă îngrijorați, nu sunt coaste abrupte de urcat. Totul este să aveți cum spuneam mai sus un bidon cu apă la voi, de aici în sus, drumul urcă mult față de nivelul albiei pârâului. Și oricum, nu aș bea nici din acesta, deși apa lui e (încă) una limpede.

Veți ajunge la un moment dat la un viraj în ac de păr, de unde se poate vedea până hăt, departe, spre Valea Mureșului.

Peste tot, pe marginea drumului, sunt rugi de mure - așadar, dacă mergeți acolo prin august, septembrie (că nici nu mai știu ce vreme va fi în fiecare an) e posibil să aduceți și acasă (dacă aveți vreo găletușă cu voi), că sunt tone!

Ei… și cum ziceam, din lipsă de indicatoare, la a doua tentativă, am crezut că poate am ales drumul greșit și, la doar vreo 8-900 m de ținta noastră (ascunsă de un crâng tânăr), am decis să ne întoarcem. Eram oricum rupți de o căldură de cuptor, cam neobișnuită prin locurile astea.

Ajung astfel cu povestea la ultima încercare, de anul trecut. Ei, de data asta știam ce și cum și am mers până la capăt! Ieșind din crângul de care tocmai spuneam, ni s-a deschis în fața ochilor priveliștea unui vârf de munte ce are, drept pe „frunte” un mare monolit - chiar Piatra Tomii. Plus încă vreo două formațiuni calcaroase ceva mai mici, la scurtă distanță de el.

Așa… vă spuneam despre legendele locului: sunt foarte multe - cică aici ar fi ascuns dacii o mare comoară. Unii spun chiar că bătrânii ar ști și locul exact unde se află, dar nu au curaj să o atingă pentru că se tem de blestemul ce o leagă. O altă poveste e despre Valea, fata unui om bogat din zonă și un cioban tânăr și chipeș - Toma pe numele lui - ce o iubea. Și dragostea era nu doar împărtășită, ci binevăzută chiar și de tatăl fetei. Însă acolo a venit un om rău și a „înrobit” zona și pe locuitorii acesteia iar într-o zi, aflând și el despre frumusețea Văii, a vrut s-o ia de soție cu forța. Auzind de planul său, tinerii au fugit în munte, căutându-l pe Duhul Pădurii să-i ajute. Acesta li s-a arătat, dar le-a spus că omul acela era protejat de puteri mult mai mari decât ale sale… Văzând însă cum acesta le-a luat urma tinerilor, s-a decis să-i ajute în singurul mod de care era el în stare: pe băiat l-a făcut o stană de piatră, iar pe fată o făcu o apă curgătoare ce izvora de sub piatra aceea. Apa porni vijelioasă la vale și luă cu ea pe omul cel rău și tot ce furase el de la oameni, și-l duse hăt! pân’ la Mureș…

Și mai sunt cu siguranță și alte legende, dar vă las, poate, să aveți norocul să întâlniți un localnic și dacă are chef de vorbă, vă va mai spune el câte una.

Dar sunt și lucruri reale ce se pot spune despre acest loc: e chiar un loc unde a existat încă din vremuri străvechi o exploatare minieră de silex (cremene), aici fiind găsite de către arheologi o mulțime de urme ale prezenței oamenilor și ocupațiilor lor.

Ce să mai spun? e o excursie care merită făcută. Drumul e ușor - deși cam lung - și la final rămâneți cu amintiri superbe.

Drum bun și călătorii plăcute, oriunde vor fi ele!

A! încă un detaliu interesant: cam pe tot drumul ăsta, semnalul pe cam toate rețelele GSM e nul, însă odată ajunși pe vârf - e maxim!

PS nota de la „servicii” este pentru (lipsa de) indicatoare de orientare și marcaje. Dacă nu am vorbi despre o rezervație, aș mai înțelege, dar așa...

---

VIZUALIZĂRI: 2818 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI