“Soseaua rusinii” si cea a “mandriei nationale”

TIPĂREȘTE

Un week-end de august al anului 2009. Banal ca oricare altul. Printre aburii cafelei de dimineata, urmaresc stirile TV. Inclusiv cele meteo. Vad intreaga harta a tarii acoperita cu cerculete galbene! Soare! Azi va fi soare in toata tara! “Hai, sus, pe cai! ”, ii zic eu Danei. Azi e-o zi tocmai buna de facut “Transfagarasanul”!

Pornim pe ruta Targu-Mures-Rupea-Hoghiz-Sercaia-Fagaras-Cartisoara-Balea Lac. Undeva auzisem ca cei de la “meteo” ghicesc prognoza doar in proportie de 40% si ca ar fi bine mai bine s-o zica invers, ar avea astfel mai multe sanse de reusita. Sper ca ziua de azi sa fie o insa exceptie si la Balea sa nu ajungem cu “capu-n nori”. Depasim silueta fantomatica a cetatii din Rupea pe DN1 si intram pe “scurtatura “Hoghiz-Sercaia” pe drumeagul DJ 104, bucurosi c-o sa castigam o ora, ocolind Brasovul.

Dar stupoare! …La intrarea in localiatea Fantana, nu departea de fabrica de ciment “Lafarge”, ne intampina cateva panouri politice. Drumul spre Transfagarasan, aceasta sosea a “mandriei nationale”, capodopera a unui neam de “constructori” prin venele caruia curge tenacitatea legendarului Sisif, trece…din pacate, mai intai, prin “drumul rusinii", o sosea de calvar, poate cea mai proasta sosea pe care am circulat vreodata. Nu sunt decat 28 de kilometri de la Hoghiz la Sercaia dar ai nevoie de mai mult de-o ora si jumatate ca sa strabati interminabila inlantuire de cratere si crevase ce strabat uneori intreaga suprafata a soselei. Satenii din satul Fantana, unde soseaua arata ca dupa al III-lea Razboi Mondial, dau vina pe guvernanti, dar firma “Lafarge”, o caracatita multinationala ce si-a intins tentaculele-i gri-cimentii pe intreg mapamondul, cred ca are si ea partea ei de vina. Un week-end doar, atat i-ar trebui acestui mamut industrial ca s-astupe cu materialul produs chiar de ei aceste cratere selenare de pe pamantul romanesc, produse zilnic de camioanele grele ce transporta fara incetare cimentul necesar construirii unei lumi ce-alearga numai si numai dupa profit! Fara sa vreau imi vine in minte cazul unei firme din Santana de Mures, care, inca inainte de a incepe productia, a reparat soseaua de acces spre intreprindere!

Ajung in fine fara rulmenti blocati, bucse rupte, telescoape schioape sau pivoti indoiti, la Sercaia, unde, o soseaua impecabila ma poarta spre Cartisoara lui “badea Cartan”, si unde nu ramanem prea mult, pentru ca in departare se vad nori alburii ce se-aduna deasupra crestelor Fagarasilor. O scurta oprire la “Balea-Cascada” pentru flori de mina si geode, placerea Danei. Incepem urcusul, motorul masinii mele, care a facut deja ocolul pamantului de vreo 6 ori, gafaie din greu dar e de-nteles, ii gasesc chiar si o scuza si il iert caci stiu ca motoarele lui Herr Rudolf Diesel, au nevoie si de oxigen. Daca pe Everest la 8 km deasupra nivelului marii, concentratia acestui gaz scade la jumatate, aici pe Transfagarasan, la 2000 de metri, batranul meu motor ametit, primeste doar trei sferturi din aerul necesar respiratiei sale. Dar ce mai conteaza un motor batran cand peisajul ce-l inconjoara e fascinant si vesnic tanar! Englezii del la “Top Cars”, care-si intrec nebunaticii bolizi Lamborghini sau Ferrari pe cele mai pretentioase, prapastioase si periculoase sosele, au exclanmat pe Transfagarasan: “It’s marvelious here, look my friend, it’s amazing, it’s really a very beauty country! ” exclamatii dupa care turistii straini au invadat Transfagarasanul. Publicitate gratuita! Poate asa ar trebui s-o facem si noi, s-o punem pe Nadia sa salte pe computer din Maramures si pana-n Delta, ca pe-o imensa saltea de gimnastica sau pe Hagi sa suteze o minge de fotbal ce scutura zapada de pe toate piscurile de granit ale tarii, nu cu cantece de leagan gen “Come in Romania”… “Ah! , de ce nu sunt eu ministrul turismului, macar pentru o saptamana? ”

Transfagarasanul imi pare asemenea unui gigantic "anaconda" de beton ce hiberneaza, sarpe care mai are din loc in loc si cate-o aripioara, o terasa unde poti sa-ti tragi pe dreapta masina si apoi sufletul si sa admiri tot ce-ai “lasat in urma” caci privirea ta de sofer nu-ti permite decat sa privesti soseaua. Pana si telecabina trece pe deasupra acestui monstru incremenit, in liniste, fiindu-i parca teama sa nu-l trezeasca din somnu-i de peste patru decenii. Aici, peisajul se schimba repede, daca am pornit din vale din “Tara verde”, ajungem repede in “Tara de stanca”, apoi in “Tara lui Sfarma-Piatra”, plina de grohotis iar in final in “Tara minunilor”, alcatuita dintr-un lac glaciar, o cabana ce parca pluteste pe acest lac si multi, multi pitici in jurul ei. Caci ce poate fi omul in comparatie cu muntele…un pitic! O furnica la picioarele piramidei lui Keops. O broscuta in fata unui Archeopterix preistoric. Maretia peisajului te copleseste, de-abia aici vezi cat de mic e omul dar ce marete lucruri poate realiza el! Surprind un tinar motociclist, care, vazand inlantuirea de serpentine, exclama entuziasmat: “Adrenalina curata, bre! ”. Urcusul mi se pare o eterna piesa de teatru intrerupta, fiecare curba e acoperita, asa precum cortina acopera scena, de un colt de stanca, iar, odata ajuns in viraj, cortina se da la o parte si spectacolul continua, mereu sub o alta infatisare. Nici o serpentina nu seamana cu cealalta!

Nu e usor de condus pe Transfagarasan, chiar si vara, atentie! , cad pietre, atentie! , drum ingust si stanca la stanga, prapastie la dreapta, atentie! , un sofer de raliu ambaleaza si te depaseste, nu iesi din coloana! Pe acest traseu montan, de cele mai multe ori, in vale e un anume anotimp iar sus la Balea, e altul. Pleci vara si-ajungi toamna sau pleci toamna si-ajungi iarna. La un moment dat simti nevoia sa tragi pe dreapta langa un deal plin cu grahotis sau langa o cascada si sa te-asezi pe-o piatra ca sa simti maretia muntelui si pulsul naturii. E imposibil ca aici sa nu te copleseasca mii de ganduri. Cine suntem? De unde venim? Incotro ne indreptam? .

Suntem in imparatia stancilor, a cascadelor, a marmotei, a vulturilor, a caprei negre si…a respiratiei taiate de-atata frumusete si salbaticie. Suntem printre serpentine “ametitoare” si “amenintatoare”. Suntem deasupra norilor, acolo unde doar acvila de stanca, vulturul plesuv si uliul se-avanta, suntem in inima tarii, in locul cel mai inalt al ei, loc de unde putem trimite un gand bun frumoaselor noastre plaiuri bucovinene sau maramuresene sau ale Campiei de Vest. Sau poate celor ale Severinului sau Dunarii albastre, litoralului insorit sau Marii Negre. Sau poate culmilor montane invecinate…

Aici, sus, ne simtim puternici si pentru o clipa, suntem parca deasupra tuturor grijilor si necazurilor vietii …

Ajungem la Balea Lac, in imparatia norilor, suntem cam pe-acolo pe unde a ajuns Jack dupa ce-a escaladat vrejul de fasole…Cand la Balea nu sunt nori e de obicei ceata, e-o ceata in care se simte un puternic dialect londonez, parca o parte din capitala Marii Britanii s-a saturat de smogul din vale si-a emigrat aici pe-acest platou plin cu ozon.

Lacul Balea e asemenea unei caldari plina cu zapada topita. Iarna, apa din lac ingheata, spre bucuria patronului vestitului “Hotel de gheata”, care a avut ideea sa construiasca aici un edificiu inedit in care poti dormi pentru 80 de Euro pe-un pat de gheata, la 2-3 grade Celsius si-apoi esti liber sa te lauzi la toata lumea ca ai dormit ca un eschimos. De la barul de gheata din acest “Ice Hotel”, poti servi bauturi, nu racoritoare ci “rascolitoare”, diverse cocteiluri cu aditivi de rom, gin, votca, cognac sau Martini (ce intra in pretul camerei) si care-ti pun sangele in miscare si te pregatesc pentru noaptea rece pe care trebuie s-o suporti chiar si dardaind, caci pentru asta ai dat o gramada de bani, nu-i asa? Clientii nu lipsesc, afacerea merge struna, chiar si SANEPID-ul da mai rar pe-aici, caci microbi nu prea gasesti nici pe la bucatarie si nici prin camere, caci au si ei, precum ursul, program de hibernare. si…sejur gratuit.

Ajunsi in varf, pe platoul Balea, dictonul “Vidi Napoli e poi morir” se transforma in “Vidi Balea e poi revenir”.

Suntem sus, pe “acoperisul lumii noastre romanesti” si-n timp ce Dana se duce sa caute ceva de mancare, eu ma asez pe-un colt de stanca si incep sa studiez o perdea de picaturi de apa ce se scurge de pe un versant. Picaturi ce curg mereu numai de sus in jos, precum firele de nisip din clepsidra vietii si, coplesit de maretia naturii, nu pot sa nu-mi pun banala intrebare, pe care si-o pune din cand in cand, fiecare dintre noi:

“Oare-n clepsidra mea, cate fire de nisip au mai ramas? ”

Dorgo

---

VIZUALIZĂRI: 2704 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI