Cu mașina la Marea Mediterană: București - Belek - Bucureşti (septembrie 2017)

TIPĂREȘTE

La dus am ocolit Istanbulul şi tare RĂU am făcut, iar la întoarcere am trecut prin noul tunel rutier Eurasia pe sub Bosfor

În primă fază, am avut intenţia de a scrie două articole distincte despre drumul spre Antalya din septembrie 2017, dar, nedorind să fiu acuzată de fragmentare :D, voi comasa impresiile. De ce două? Simplu, deoarece gradul de satisfacţie a fost total diferit.

Traseul de la dus a fost cel mai neplăcut drum din multele drumuri spre Turcia pe care le-am făcut de-a lungul anilor, o experienţă oribilă, pe care nu-mi doresc să o repet vreodată, un şir de ghinioane, fapt ce mă determină să nu-l recomand nici măcar duşmanilor :D.

Drumul de întoarcere a fost o experienţă plăcută şi relaxantă, m-a făcut să revin la sentimente mai bune referitor la a mai merge în Turcia cu maşina, motiv pentru care îl recomand cu drag.

Am scris acest articol pentru a oferi o alternativă la traseul deja clasic, cel puţin pentru mine :D, spre Antalya. Despre traseul clasic Bucureşti-Istanbul-Antalya am povestit la timpul respectiv experienţele din 2012, 2013 şi 2015. În 2014 am fost pentru prima şi singura dată cu avionul în Turcia, cu escală la Istanbul (vezi impresii). Despre experienţa din mai-iunie 2017 nu am apucat să scriu.

Eram la al doisprezecelea drum cu mașina în Turcia și la al şaptelea în Antalya. În săptămâna premergătoare plecării încă mai „negociam” cu soţul traseul pe care doream să îl urmăm la dus, el insistând să mergem pe acelaşi drum ca de fiecare dată, experimentat ultima dată în mai-iunie anul acesta, în timp ce eu o ţineam pe a mea că vreau să ocolesc oraşul Istanbul pentru a evita aglomeraţia inerentă traversării marii metropole. Din simulările făcute cu Google Maps rezulta un plus de doar 16 kilometri pe traseul propus de mine, teoretic nesemnificativ, dacă reuşeam să evităm blocajele din Istanbul şi să circulăm fluent. În final l-am convins şi încă regret faptul că am fost prea insistentă şi prea convingătoare. Soţul s-a ocupat de listarea hărţilor cu traseul de urmat, simulat cu Google Maps, în ambele variante :D. Am luat coordonatele GPS pentru hotelurile de tranzit, ambele noi la acest drum, cele pentru hotelurile de sejur din Belek nefiindu-ne necesare, deoarece ştiam exact unde vom ajunge, cunoaşteam bine zona după mai multe cazări în apropiere şi nimeream şi cu ochii închişi.

Ca de obicei, am ales să parcurgem drumul cu câte o oprire de o noapte atât la dus, cât și la întors.

Traseul din prima zi a fost următorul:

Sâmbătă 9 septembrie 2017 am plecat din fața blocului la 06.30, destul de târziu, dar am aşteptat să se lumineze, nu am stat să alimentăm, având rezervorul mai mult de jumătate plin și ne-am îndreptat spre Giurgiu, drumul fiind chiar liber la acea oră. Am făcut plinul abia la Giurgiu, unde am pierdut destul timp din cauza unei găşti de motociclişti care s-a băgat în faţa noastră, iar cu motocicliştii am preferat să nu mă cert :D.

La ora 07.40 plăteam taxa de pod de 13 de lei (echivalentul a 3 euro). Ne-au verificat și rovigneta. Plecăm mai departe, dar nu apucăm să mergem prea mult. Urcăm pe platforma spre pod, în zona în care erau încă două benzi pe sens, înainte de fostele duty free-uri şi brusc oprim. Şoc! Totul era blocat în faţa noastră. Am trecut de multe ori în Bulgaria pe la Giurgiu, indiferent care era destinaţia finală, dar niciodată, absolut niciodată! , nu am păţit aşa ceva. Nici acum nu înţeleg ce s-a întâmplat şi cum am reuşit „performanţa” de a trece podul prieteniei (am scris intenţionat cu litere mici) într-o oră şi douăzeci de minute, cu patru porţi deschise pentru control, fără lucrări de reparaţii şi într-o perioadă în care concediile şi vacanţele şcolare tocmai se terminaseră.

Am intrat în Bulgaria după ce ne-au fost scanate cărțile de identitate și certificatul de înmatriculare al mașinii.

Nu aveam nici cea mai mică intenţie de a mă alătura grupului de 15-16 români care intenţionau să achiziţioneze vigneta bulgărească de la ghişeul din vamă, ştiind că însemna minim o jumătate de oră pierdută aiurea, poliţistul de frontieră mi-a recomandat să o cumpăr din sensul giratoriu, unde erau doar vreo zece maşini, dar eu am preferat să merg până la benzinăria aflată imediat după Kaufland, de unde am cumpărat mai mereu vigneta, fără nervi şi fără coadă. Alt ghinion: nu aveau vignete de 30 de zile şi mai aveau o singură vignetă de 7 zile, care nu-mi era de mare folos. Oprim din nou la OMV-ul aflat la câteva zeci de metri mai în faţă şi rezolvăm problema. Am preferat să cumpăr o vignetă de 30 de zile, având astfel acoperită întreaga perioadă a sejurului, pentru care am plătit 30 leva cu card bancar în lei, cost final 72,28 lei. Am verificat şi aveam trecut numărul de înmatriculare al maşinii pe bonul fiscal. Am lipit-o pe parbriz în colțul din dreapta jos, dar cu scotch, deși ea are propriul adeziv, pentru a putea fi înlăturată mai uşor, cu tot cu codul de bare, ştiind că nu mi-l vor mai solicita bulgarii la vama bulgaro-turcă, de când au dat drumul la camerele din trafic care verifică vigneta şi aşa s-a şi întâmplat. Terminasem și cu vigneta, astfel că ne-am continuat drumul. Aveam deja o oră întârziere faţă de graficul planificat.

Pe tronsonul Ruse-Shumen s-a circulat foarte bine, carosabilul este excelent, iar circulația a fost fluentă. La drumul din mai-iunie am mers pe Razgrad-Târgovişte, chiar dacă drumul a fost plin de gropi, ca după bombardament, dar acum tronsonul respectiv era închis pentru reparaţii, ştiam acest lucru, astfel că am fost nevoiţi să facem un mic ocol pe la Shumen. Existau, desigur, şi alte variante, dar aceasta a fost varianta dorită şi aleasă de noi.

Shumen-Târgovişte. După ieşirea din Struyno şi înainte de intrarea în Shumen, practic de unde se intră pe autostrada spre Varna, noi am urmat indicatorul spre Sofia. Drumul a fost vizibil mai bun decât cel prin Razgrad-Târgovişte, preferatul meu, însă departe de a fi excelent, motiv pentru care, atunci când se va redeschide, tot pe acesta voi merge, pentru că nu văd rostul de a ocoli câteva zeci de kilometri.

Noi am ales să mergem spre Târgovişte pentru a reintra apoi în drumul nostru obişnuit. Şi aici aveam mai multe variante, aproximativ egale ca avantaje, dar pe acest drum am vrut noi să mergem. Am reuşit să şi greşim drumul, aici n-am mai vrut, dar s-a întâmplat :D, la o intersecţie când am luat indicator Târgovişte în loc de Sofia şi ne-am trezit în mijlocul oraşului, astfel încât am pornit GPS-ul să ne scoată mai repede la liman.

Între Târgoviște și Omurtag se circulă foarte ok, fără probleme.

Drumul prin munţi este plăcut şi relaxant, dacă nu ai bafta să nimereşti în spatele vreunui camion prea lent şi greu de depăşit. Noi ne-am descurcat binişor.

De la Kotel la Yambol drumul a fost bun. Atenție la limitatoarele de viteză înalte și din beton din Kotel și din Ticha, de altfel bine semnalizate.

De la Yambol la Elhovo drumul a fost la fel cum îl ştiam, destul de vălurit pe alocuri, cu șiraguri de gropi superficiale, mai ales înainte de Elhovo.

Am ocolit oraşul Elhovo pe centura refăcută în urmă cu un an, drumul fiind în continuare perfect. Atenţie la limitatoarele de viteză de beton aflate la intersecţia cu drumul care traversează oraşul, semnalizate corespunzător.

Am ajuns la Lesovo la ora 12.55 și am făcut din nou plinul la Lukoil, 20 litri la un preț de 2,06 leva/ litru, plata cu card.

În vama bulgară am prezentat doar paşapoartele. Nu mi-au mai cerut codul de bare ataşat vignetei, dar totuşi vameşul m-a întrebat: „Vinietka este? ” „Este, este” i-am răspuns şi a fost mulţumit. După optsprezece minute am trecut de vama bulgărească.

Am oprit vreo zece minute la duty free de unde mi-am cumpărat țigări şi un parfum (cam scump:(). Întotdeauna opresc la duty free doar la dus.

Prin vama turcă am trecut ceva mai greu, dar nu pentru că ar fi fost aglomerat. Nu cred că am avut mai mult de şase-şapte maşini în faţa noastră, dar am prins nişte minivan-uri cu numere bulgăreşti, cu mulţi pasageri şi cu tone de bagaje care au fost scoase şi controlate la sânge. La noi controlul a durat foarte puţin, chiar dacă aveam şi noi bagaje destule. Am deschis doar portbagajul maşinii, s-a uitat şi a fost de ajuns când i-am spus că mergem în vacanţă în Antalya. Noi am terminat imediat, dar nu puteam depăşi pe culoar maşinile oprite în faţa noastră cu bagajele înşirate pe mese. Am mai pierdut ceva timp cu verificarea RCA-ului, chiar dacă aveam toate actele în regulă, maşina fiind pe numele meu.

Traversarea celor două vămi şi scurta vizită în duty free a durat în total o oră şi un sfert, mai mult decât jumătatea de oră estimată de noi pe baza experienţelor anterioare.

Ne-am continuat drumul pe D 535 până în apropiere de Edirne unde se intră pe autostrada spre Istanbul. Cu mai puţin de un kilometru înainte de porţile de taxare, noi am urmat indicatorul spre Çanakkale, pe D 100 spre Havsa.

Am urmat apoi traseul „clasic” spre Çanakkale şi anume Havsa – Uzunköprü – Keşan – Gelibolu pe E 87. Mai mersesem pe acest drum cel mai recent în urmă cu doar un an în iunie 2016 când ne îndreptam spre Didim şi Bodrum, dar atunci am mers noaptea. Traseul este lejer de parcurs, fiind destul de liber şi pe timp de zi, însă mult mai plăcut.

La ora 16.17 ajungeam la Gelibolu şi ne aşezam frumos la coada pentru îmbarcarea pe ferry. Erau două şiruri de maşini, iar noi am ales prima bandă pe care erau mai multe autoturisme decât camioane. Am ales bine: aceea era coada pentru cei care doreau să traverseze la Çardak, la fel ca noi. Am plătit pentru ferry 35 TL (5+30), iar la ora 16.40 urcam pe un ferry operat de firma Gelba. Pentru Lapseki costa tot la fel, dar am fi traversat cu un ferry operat de Gestaş.

În urmă cu nişte ani am fost nemulţumită de traversarea de la Lapseki la Gelibolu (eram pe drumul de întoarcere), deoarece durează cel mai mult şi este varianta preferată de şoferii de camioane. Eu m-am simţit inconfortabil printre acei mastodonţi, iar de atunci am făcut tot posibilul să nu mai repet experienţa, varianta preferată de mine fiind cea pe la Eceabat – Çanakkale.

La ora 17.00 am început traversarea, care a fost destul de ok, cu o durată de peste 35 de minute. Mi-a plăcut faptul că nu ne-au mai „parcat” de-a valma pe vas, ci au băgat autoturismele în partea din faţă şi camioanele în spate, astfel că măcar puteam respira.

Ne-am continuat drumul pe E 90/D 200 spre Biga, drum ok, încă destul de liber, apoi Bandirma – Karacabey şi apoi pe O 5 spre Bursa.

Drumul s-a tot aglomerat, iar cu 64 de kilometri înainte de Bursa am avut o senzaţie de deja vu. Aglomeraţia şi blocajul semănau izbitor cu cele de dinainte de Istanbul, exact ceea ce dorisem să evităm alegând acest traseu. Am fugit de dracu’ şi am dat peste taică-său :D.

Am ocolit Bursa pe centură, prin nordul oraşului, vedeam oraşul în dreapta, dar deja se înnoptase şi noi înaintam cu viteza melcului beat :D. Ştiam că Bursa este al patrulea mare oraş din Turcia după Istanbul, Ankara şi Izmir, dar nu credeam că ne va fi atât de greu să-l traversăm pe centură.

Am intrat apoi pe O 22 şi D 200 spre Bozüyük, iar circulaţia a redevenit fluentă. Prea târziu însă, pentru că deja era beznă. Intenţia noastră a fost ca la Bozüyük să intrăm pe D 650, un drum excelent din toate punctele de vedere şi pe care îl cunoşteam prea bine.

Cu 7 kilometri înainte de Bozüyük am făcut greşeala de a seta GPS-ul pe hotel, iar acesta ne-a dat traseul cel mai scurt, dar şi cel mai prost, altul decât cel dorit de noi. Mi-am dat seama aproape imediat, am oprit, am făcut „şedinţă”, dar, în bezna aia, am decis să mergem totuşi după GPS, chiar dacă ne-a băgat prin toate bălăriile. Am afirmat mereu că nu sunt fan GPS, considerându-l doar un rău necesar uneori şi se pare că din acest motiv nici GPS-ul nu mă iubeşte :D.

De la Bozüyük la Kütahya am mers pe un drum despre care mi-e şi ruşine să povestesc. A doua zi am făcut eforturi pentru a-l identifica pe hartă, părându-ni-se incredibil pe ce coclauri am putut ajunge. Toţi preferau, cum este şi normal, să meargă pe D 650, doar noi am ajuns pe vechiul drum spre Kütahya. Singurul avantaj al acestuia a fost faptul că a fost aproape pustiu la acea oră, deşi nu cred că ziua ar fi mult mai circulat. Pe zeci de kilometri am depăşit doar trei maşini şi am întâlnit din sens opus vreo şapte. Drumul este foarte îngust, cu o singură bandă pe sens, foarte virajat, uşor vălurit uneori, dar fără gropi, mai bine întreţinut decât multe drumuri de la noi. Prostia de a urma indicaţiile GPS-ului ne-a costat cel puţin patruzeci de minute timp suplimentar, iar nervii făcuţi au fost bonus. Am stat liniştiţi că măcar aveam motorină destulă, deoarece am văzut doar două staţii no name, ambele închise, dar oricum nu aş fi riscat să alimentez acolo. „Minunatul” drum ne-a scos într-un final fericit în Kütahya, aproape de ieşirea din oraş în sensul spre Antalya.

La 22.25 am oprit la Shell Kütahya şi am făcut plinul, la un preţ de 4,69 TL/litru şi, fericiţi, ne-am continuat drumul pe D 650, altă viaţă, spre Altintaş, virând dreapta pe D 615, pe care am mai mers 8-9 kilometri până în faţa hotelului Ecrin – vezi impresii. Era ora 23.00, iar de acasă plecasem la ora 06.30. Amândoi eram obosiţi şi nervoşi.

A fost cea mai neplăcută experienţă. Parcursesem în acea zi 1.100 kilometri în 16 ore şi jumătate. Aberant de mult. Cu doar patru luni înainte plecasem la ora 6.00 de acasă, iar la 17.45 eram deja la hotelul Grand Çinar 3* din Kütahya, după 1.000 kilometri parcurşi. În septembrie anul trecut am plecat tot la 06.30 de acasă, am traversat lejer oraşul Istanbul, apoi am traversat Marea Marmara pe superbul pod Osman Gazi şi am ajuns în Kütahya la 17.45, absolut încântaţi de drumul parcurs.

Concluzie

Experienţa drumului din prima zi, care aproape m-a făcut să renunţ definitiv la ideea de a mai merge cu maşina în Turcia, mă determină să NU RECOMAND nici măcar duşmanilor :D varianta de a ajunge în Antalya ocolind Istanbulul. Pentru noi s-a dovedit o alegere total nefericită.

În cea de a doua zi, traseul a fost următorul:

La ora 08.20, imediat după micul dejun, ne-am continuat drumul spre Antalya. Drumul a fost excelent, destul de liber duminica dimineaţa, dar parcă tot mai aglomerat de la un an la altul, zona fiind în continuă dezvoltare. La Afyon am avut surpriza să intrăm într-un tunel, inexistent cu doar patru luni înainte, uimiţi încă o dată de ritmul alert în care se dezvoltă infrastructura rutieră în Turcia. Să fac vreo comparaţie? =)) Mai bine nu. Totuşi, nici turcii nu sunt perfecţi, pasajele/podurile de la Bucak şi de la intrarea în Antalya nefiind încă finalizate, chiar dacă se aflau într-un stadiu avansat. Acum sunt puţin cârcotaşă, dar doar puţin. Cu siguranţă, anul viitor ne vom bucura de aceste poduri construite în scopul fluidizării circulaţiei.

De la Antalya la Belek drumul a fost destul de aglomerat, cu multe microbuze şi autocare ale agenţiilor de turism turceşti, mai ales în zona aeroportului din Antalya pe lângă care noi doar am trecut. Am pierdut mai mult timp decât estimasem, dar totodată m-am bucurat fiind un semn bun şi anume acela că turismul turcesc începe să-şi revină după declinul drastic din anul precedent. Ruşii au revenit în Antalya, pentru că rău cu ei, dar mai rău fără ei, aşa cum am constatat personal anul trecut.

Sătulă de aglomeraţia de pe D 400, am preferat să ajung la hotel prin Kadriye şi apoi Belek şi nu direct prin Belek, pe un traseu binecunoscut, care mie îmi place mai mult, ocazie cu care am revăzut interesantul parc tematic The Land of Legends, vizitat şi de mine la sfârşitul lunii mai anul acesta.

La ora 12.00 opream în faţa recepţiei hotelului Papillon Zeugma Relaxury 5* din Belek, primul hotel din acest sejur.

Total kilometri parcurși la dus: 1476

A urmat o săptămână de relaxare, după care ne-am mutat la cel de al doilea hotel – Susesi Luxury Resort 5* tot din Belek.

După şapte zile de relaxare, am plecat spre casă de la hotelul Susesi Luxury Resort 5* din Belek la ora 10.20, puţin cam tristă la terminarea vacanţei.

Întoarcerea acasă – prima zi. Traseul parcurs a fost următorul:

Drumul a fost ok, pe D 400 din nou cam aglomerat, pe D 650 unde este o plăcere să conduci, am trecut prin alt tunel înainte de Afyon, la fel de nou ca şi cel de la dus, iar la Sakarya nu am intrat pe autostrada O 4 Ankara – Istanbul, ci am mers pe D 100 până în Gebze, cu o pauză de alimentare cu carburant la un Shell în Sandikli şi o pauză de vreo oră pentru cumpărături în Izmit (deh, vechile obiceiuri nu se schimbă). În fiecare an după două sau trei săptămâni de sejur mă trezesc în ultima zi că mai vreau să fac anumite cumpărături, astfel că după şapte ani ştiu de unde mai pot cumpăra una alta în Izmit.

A doua zi am plecat spre ţară pe un traseu puţin diferit:

Am reintrat cu uşurinţă în D 100, pe care îl părăsisem cu o zi înainte pentru a ajunge la hotel, traficul a fost mult mai lejer decât în dupăamiaza zilei precedente, contând mult faptul că era duminică dimineaţa, nu am dorit să urcăm pe autostrada O 4, având altă variantă în plan, am urmărit indicatoarele rutiere şi drumul ne-a dus direct spre intrarea în tunelul Eurasia (Avrasya Tüneli) pe sub Bosfor.

A fost o variaţie binevenită la podurile peste Bosfor şi totodată o surpriză extrem de plăcută. Recunosc că am intrat în tunel cu unele emoţii, teama de o eventuală senzaţie de claustrofobie nu-mi dădea pace încă de cu o zi înainte, dar, din fericire, nu am avut absolut nicio problemă, ba chiar mi-a plăcut mult.

Mi-am dorit să traversez Istanbulul prin noul tunel pe sub Bosfor încă din iarnă de când am aflat despre inaugurarea acestuia şi deschiderea traficului la 22 decembrie 2016. Tunelul este o realizare deosebită, a câta oare? Leagă localităţile Koşuyolu de pe partea asiatică de Kumkapi de pe partea europeană. Are o lungime totală de 14,6 kilometri, din care tunelul efectiv are o lungime de 5 kilometri. Sensurile de mers sunt complet separate, aflându-se unul deasupra celuilalt. Traversarea se face mai la sud cu un kilometru de un alt tunel celebru, Marmaray, deschis la sfârşit de octombrie în 2013.

Spre deosebire de clasicele traversări ale Bosforului pe cele trei poduri, unde se plăteşte doar la traversarea din Europa în Asia, la întoarcere traversarea fiind gratuită, în cazul tunelului Eurasia se plăteşte în ambele sensuri. Anul acesta taxa a fost de 16,60 lire turceşti pentru un autoturism. Nouă ne-au fost retraşi banii respectivi din creditul existent pe HGS, corect, fără probleme.

Se circulă pe două benzi pe sens, cu o viteză maximă de 70 kilometri / oră. În realitate, nimeni nu respectă această limită, circulaţia desfăşurându-se fluent la 90-100 km/h, caz în care este mai sănătos să circuli cum circulă turcii decât să încerci să fii mai catolic decât Papa riscând aiurea o tamponare într-un tunel aflat la o adâncime de 106 metri sub mare. Traversarea noastră a durat aproximativ trei minute şi ceva. Pe o porţiune destul de lungă tavanul tunelului era luminat în albastru pentru accentuarea senzaţiei de „acvariu”. Dacă mai desenau şi nişte rechini pe plafon, cred că m-aş fi simţit ca în tunelurile de sticlă din acvariile vizitate prin Spania şi nu numai :D.

Am ieşit din tunel pe bulevardul Kennedy, am mers câţiva kilometri paralel cu marea şi cu ochii pe indicatoarele rutiere, pentru că eu nu vroiam nici să mai aud măcar de GPS, am virat dreapta şi mai târziu ușor dreapta pe o bretea şi aşa pe la 09.15 am intrat, aproape pe nesimţite, în O 3 Istanbul – Edirne. Drumul pe autostradă a fost mai liber ca de obicei, puțin aglomerat pe porțiunea cu doar două benzi pe sens şi foarte liber după aceea.

La ora 10.52 ieşeam de pe O 3 şi ne îndreptam spre Lalapaşa şi Hamzabeyli. Costul autostrăzii a fost de 9,75 TL, retraşi de pe HGS.

Dacă la dus trecerea prin bulgaro-turcă a mers greu, acum am fost norocoşi. Vama a fost liberă atât în partea turcească, unde turcii au verificat pașapoartele și actele mașinii şi am trecut în zece minute, cât şi în cea bulgărească unde am trecut lejer în alte zece minute, cu tot cu plata taxei de dezinsecţie de 3 euro sau 6 leva.

Am făcut o scurtă pauză la Lukoil Lesovo, am alimentat cu motorină la un preţ de 2,06 leva litrul şi am schimbat şi locurile la volan.

Ne-am continuat drumul spre casă pe acelaşi traseu ca şi la dus, cu aceeaşi ocolire prin Shumen cauzată de închiderea tronsonului Târgovişte – Razgrad, în rest nimic deosebit.

La Ruse am făcut o pauză de o oră pentru cumpărături şi la 16.30 treceam podul cu plata taxei de 2 euro sau 4 leva. Podul Prieteniei a fost liber, circulaţia s-a desfăşurat fluent. Oare de ce nu poate fi mereu aşa? Ştiu, este o întrebare retorică. Controlul documentelor s-a desfăşurat destul de repede, chiar dacă erau ceva maşini la coadă.

Giurgiu – Bucureşti a fost ok, aglomerat ca în fiecare duminică după amiaza.

La ora 18.00 eram deja acasă.

Total kilometri parcurși la întoarcere: 1439

Concluzie

Traseul de întoarcere, extrem de plăcut, a reușit să ne readucă buna dispoziție. Varianta de traversare a Istanbulului din Asia în Europa prin tunelul Eurasia a fost nu doar interesantă și plăcută, dar cea mai avantajoasă ca timp și număr de kilometri parcurși, în comparație cu traversarea pe oricare din cele două poduri O 2 sau O 1, experimentate de noi la drumurile anterioare. Singurul mic dezavantaj l-ar constitui faptul că tunelul pe sub Bosfor se plătește, în timp ce podurile peste Bosfor sunt gratuite la întoarcere, dar o parte din banii dați se recuperează prin timpul câștigat și consumul de carburant mai redus prin faptul că se circulă foarte fluent.

Indiferent de varianta aleasă pentru traversarea Istanbulului, RECOMAND traseul spre Antalya PRIN Istanbul.

---

VIZUALIZĂRI: 14720 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI