Pietrele Doamnei - bijuteriile Rarăului

TIPĂREȘTE

Bijuteriile Rarăului: Pietrele Doamnei

Se zice prin partea locului, ţinutulul Câmpulungului Moldovenesc, că demult tare, pe vremea voievodului Petru Rareş, ar fi dat năvală turcii în Ţara de Sus. Domnitorul şi-a dus familia în munţii din această parte a Moldovei împreună cu bogăţiile ţării. Într-o peşteră s-ar fi adăpostit Doamna şi odoarele, însă peste gura peşterii s-au năruit nişte stânci uriaşe. Au fost ascunse astfel deopotrivă cele mai de preţ comori ale domnitorului: familia şi tezaurul, pierdute pentru totdeauna în inima muntelui. De la acea vreme, muntelui i s-a zis ,,Rarău’’ de la Rareş, iar stâncilor semeţe ,,Pietrele Doamnei’’.

Şi ca să lăsăm visarea să ne călăuzească paşii spre acele locuri, să acceptăm legenda aşa cum este, să o ascultăm cu respect şi să nu dăm glas dorinţei de a cerceta adevărul pe care ştiinţa se străduieşte cu răceală să ni-l destăinuie.

Am ajuns prima dată pe Pietrele Doamnei în 1989, vara prin iunie-iulie, nu-mi amintesc exact, ştiu doar că dintre toate amintirile uşor voalate de timp impresia cea mai puternică ce mi-a rămas întipărită în minte până azi, mi-a lăsat-o o floricică mică, albă-argintie, pufoasă ca o blăniţă de şoricel. Şi frunzele firave şi tulpiniţa mică avea aceeaşi culoare, ca şi cum n-ar fi avut pic de clorofilă, ca şi cum nişte mici broderii s-ar fi desprins de pe o cămaşă de prinţ şi ar fi căzut pe stânci...

Zilele trecute am găsit mica floare aşa cum era ea atunci, presată între paginile unui manual de limba engleză, pierdut prin biblioteca din casa părinţilor mei. A fost un moment de reverie, ceva între emoţia care face ca din senin să ţi se înţetoşeze clarul vederii cu o lacrimă răzvratită şi o zbatere scurtă a pieptului. A fost ceva ca în anii adolescenţei când o privire cu o secundă mai zăbovită era suficientă pentru a trezi frământări launtrice nopti şi zile întregi. Genul ăsta de emoţii nu-l găseşti nici când căştigi o sumă mulţumitoare, nici când ţi se naşte un copil, nici când atingi un obiect căruia oamenii în vanitatea lor îi atribuie un preţ... E o emoţie a omului care pe neaşteptate se trezeşte prăbuşit în abisul lui interior şi unde se întâlneşte el de acum cu el de altădată. Nu ai senzaţia că ai dobândit ceva, ci ai pierdut ceva.

De 1 Mai, ca tot omul care respectă munca şi care din respect pentru muncă îi lasă pe cei care se pricep să o îndeplinească aşa cum pot ei mai bine, am adunat claia de lume care s-a arătat dispusă la hălăduială cu o seară înainte, şi am votat încotro ne abatem. Unul voia la Cabana Durău, unul la Mănăstirile de pe lângă Târgu-Neamţ, unul la Piatra să-l ducă telegondola până în vârful muntelui, care mai de care... Eu am venit cu o propunere simplă: vreau la Pietrele Doamnei pe Rarău. Ce-i aia??? mirare generală. Unde or fi şi astea şi ce, pietre n-a văzut toată lumea? Ce au nişte pietre de la dracu-n praznic în plus faţă de pietrele din spatele blocului? Zic ,,hai să mergem şi vedem noi ce-o fi, că eu îmi aduc aminte de când eram licean că a fost un loc minunat pe care aş vrea să-l revăd’’.

N-am spus nimănui de floarea-de-colţ...

De la coada lacului de acumulare de la Bicaz pe Bistriţa, adică de la Poiana Largului, drumul coteşte la dreapta şi o ia printre munţi în sus pe malul apei. Pentru un muntean locurile acestea se contopesc cu fiinţa lui, sunt parte din existenţa lui şi desigur că le pretuieşte, dar pentru un oraşean, indiferent din ce parte a lumii ar veni, peisajele care se înfăţişează ochilor de un echilibru şi de un calm desăvârşit, aroma de răşină şi aerul curat produc o impresie atât de puternică încât ai vrea să te pierzi în timp, să rămâi suspendat într-o stare de extaz total. Însă oamenii locului îşi văd în continuare de ale lor, pentru ei totul face parte din firesc, din viaţa de zi cu zi.

De la Chiril, un sătuc răsfirat pe firul apei, sunt cam cinci kilometri până pe masivul Rarău, pe un traseu pe care se poate ajunge cu maşina dacă ai curaj, dacă n-ai mâncat nimic dimineaţă şi dacă ai frâne şi radiator bun. Daca nu îndeplineşti aceste condiţii, mai bine urci la pas, cu un rucsac mic în spate, cu o rezerva personală de apă şi cu încălţăminte cu talpă aderentă. Drumul până la Cabana Rarău poate să pară ceva lejer, mai ales că pe la jumatatea muntelui te poţi despovara de păcatele lumeşti printr-o spovedanie la Mănăstirea Rarău, aruncată aşa la întâmplare pe nişte pajişti ce sunt puse acolo să te-abată de la drum; aşa-i de nesuferită aroma florilor de munte! Îţi vine să te-ntinzi pe iarbă şi să stai cu ochii la cer până o da Domnul să se întâmple ceva. Şi se găseşte întotdeauna cineva să te scoată din visare şi te-arunce în nemiloasa şi ticăloasa lume dimprejur.

Şi-apoi dacă ţi-ai curăţat sufletul la prea-uscaţii părinţi monahi, mai ai de mers cam tot pe-atât, numai că mai anevoios că aeru-i mai rarefiat, picioarele încep să tremure, micul rucsac ţi se pare o raniţă de soldat sovietic. Şi gândurile îţi fug prin cap şi te gândeşti că ăla a urcat pe Everest, celălalt pe Aconcagua, altu’ a vrut şi el dar a căzut ca un bostan într-un fund de prăpastie... Şi ţi se face sete, şi pare că drumul la început uşor acum e al naibii de greu. E un chin plăcut, e un chin necesar, e un chin voluntar.

Doamne, domni, copii, vârstnici, urcă împinşi de un resort interior pe care nu-l poţi pricepe. Cred că e o dorinţă de a evada din spaţiul îngust şi meschin în care îşi surghiunesc zilele.

... Şi odată ajuns sus surpriza a fost una totală: de o parte şi de alta printre brazi şi molizi era puzderie de brânduşe movii, liliachii si aproape albe; n-am văzut brânduşe decât în bucheţele în preajma zilei de 1 Martie, pe la rasa conlocuitoare a ţiganilor ambulanţi care, deşi minoritară, defavorizată şi prigonită, are totuşi liberatea de a se bucura din plin de fericirea pe care natura o lasă la-ndemâna tuturor. Ei sunt primii care văd cum ghioceii scot căpuşorul din zăpadă, ei culeg primii mâţişori de salcie, ei bat pădurile după zmeură, afine, mure şi bureţi. E romantică viaţa lor într-un fel, n-au maşină de spălat vase, nu au cremă cu aloe vera, cu papaya, cu tataia şi nici lentile de contact cosmetice, dar au o libertate totală. E o iluzie că puterea asupra banilor te face liber, din contră eşti un sclav autentic. Şi ei nu sunt sclavii nimănui...

... Îmi aminteam că imediat cum ajungi pe platoul unde este construită cabana trebuie să faci la dreapta şi să ajungi la Piscul sau Piatra Şoimului. Acolo trăieşti o senzaţie de libertate totală sau de moarte iminentă. De jur împrejur se întinde un hău şi jos de tot brazii parcă sunt un covoraş de muşchi din ăla verde pe care te aşezi cu fundul când vrei să te odihneşti lângă o potecă umbrită.

Dacă totuşi îţi faci curaj şi treci puntea până pe acel pisc – o stâncă dezlipită din peretele muntelui, şi mai ai şi puţin noroc să te întorci, atunci neaparat trebuie să te opreşti pe un trunchi, să te odihneşti şi să priveşti locul. Acum 150 milioane de ani acel loc era fundul unei mări!

Ei, şi dacă te-ai odihnit poţi să începi urcuşul spre Pietrele Doamnei. Le vei fi văzut deja de la începutul urcuşului şi poate că acum ţi se par atât de aproape că le poti atinge cu mâna. Hotărăşte-te să ajungi până în vârf şi nimic să nu te abată. Vei trăi o experienţă unică nu prin faptul că n-ai mai fost niciodată în acel loc, ci pentru că cei mai mulţi asociază dealurile şi obcinile cu muntele. Dar aici e altceva, e esenţa muntelui în formă brută, pură. E piatră, stâncă, grohotiş, calcar, muchii tăioase, cer albastru, verdele brazilor şi o panoramă pe care ochiul tău o va păstra întruvecie.

Trebuie să urmezi crucea albastră într-un pătrat alb, ca semn de orientare, şi nu uita să-ţi iei de la cabană o rezervă de apă. La întoarcere eşti secătuit de-ţi vine să lingi stâncile umezite la umbră. A, încă ceva, zăpada este ceva obişnuit printre stânci chiar şi în plină vară. De 1 mai era suficientă pentru a face oameni de zăpadă, însă nimeni nu se atingea de ea. Aşa trebuia să rămână în linişte, în nemişcare, la locul ei, în locurile ferite de soare între stânci. Şi poate doar vreun urs sau cerb, noaptea, să se tăvăleasca prin ea pentru a-şi alunga gângăniile de prin blană. Dar cui îi pasă de urşi, de cerbi, de râşi şi de alte fiare când printre noi cei din jos de munte şi din afara pădurii sălăşluiesc dobitoace mult mai feroce?

Postez câteva imagini care cred că vorbesc mai bine decât o fac eu şi care sper să vă convingă de farmecul şi măreţia acestor locuri.

De sus se poate coborî spre Cîmpulung Moldovenesc, cam 14-15 km, într-o sălbăticie absolută şi ispititoare. Dar dacă nu ai puţin antrenament e cam greu.

Dacă vreţi un drum uşor, cu asfalt şi parapeţi, coborăţi înspre Pojorâta, pe partea cealaltă a muntelui, cam 10-12 kilometri şi veţi ajunge într-o Bucovină preaplină de bunăstare în care căsuţele de munte din copilăria mea, din bârne de brad şi acoperite cu şindrilă şi gardurile din leaţuri lungi aşezate orizontal, cu fân la uscat pe ele, au fost înlocuite treptat cu clădiri din bca, acoperite cu tabla roşie-grena, cu panouri solare (e drept că la munte arde soarele ca-n Sahara!), cu maşini străine în curte şi cu denumiri neaoşe: vila Fernanda, pensiunea Gioconda, care mai de care cu produse naturale din gospodaria proprie. Cine ştie, ştie... supermagazine se găsesc chiar şi în creierii munţilor.

Asta regret, pitorescul şi farmecul de altădată al căsuţelor de la munte, cu caii lor mari şi cu vitele şi oile împrăştiate pe toate coastele.

Satele montane s-au schimbat la fel cum Vama Veche a devenit una nouă şi şi-a pierdut tot farmecul de altădată.

Dar munţii şi marea... acestea au rămas ce-au fost dintotdeauna! Bucuraţi-vă de splendoarea lor găsind şi cel mai mic motiv de a le revedea şi de a îndruma şi paşii altcuiva pentru desfătarea sufletului.

Vă mulţumesc pentru clipele irosite…asta am simţit, asta v-am spus.

CO. COS1410

08.05.2012

---

VIZUALIZĂRI: 6781 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI