Turism de-o zi, ba, poate două: Cheile Nărujei și Lacul Negru

TIPĂREȘTE

În weekendul de-a fost mi-am oferit o plăcere : am ieșit, poate pentru ultima oară în acest an, pe Munții Vrancei, la Lacul Negru și pe Cheile Nărujei, ieșire despre care o să povestesc imediat, mai ales că vreau să mă laud și mor dacă n-o fac!

Condițiile meteo nu erau absolut încântătoare ca să te încurajeze să-ți iei cortul și rucsacul în spinare așa că am ales varianta de leneș, dar, mai rapidă, deplasat cu mașina.

Despre cazare nu am ce să vorbesc, am dormit la o cabană a unei exploatări forestiere, care este deschisă publicului, doar pentru cei care sunt vânători și au autorizație pentru vânatul mare, vânat care se găsește destul de ușor în zonă.

De aceea, cei care vor să viziteze zona, este bine să știe că ursul nu e chiar un animal drăgălaș, care face tumbe prin iarbă iar lupul e strămoșul câinelului și face sluj după un os. Cei care gândesc așa, pot vedea, de foarte aproape, cum se hrănesc aceste animale, sau, dacă nu văd, înseamnă că fie n-au mai avut timp, fie, au calități atletice deosebite!

Stați așa, nu vreau să sperii pe nimeni, dar, în această zonă de munte este bine să știți cum să vă luați unele măsuri de precauție dacă vreți ca specia umană să se perpetueze și cu ajutorul dumneavoastră!

De fapt, așa după cum v-am mai spus, Munții Vrancei sunt cumva aparte: chiar dacă nu au înălțimi amețitoare, Vf. Goru, cel mai înalt, abia are 1785 de m, iar culmile lor sunt cumva lungi și blânde, sunt munți aspri. Traseele sunt lungi, așezările omenești sunt mai rare, așa că, dacă vrei să-i faci ”la pas”, trebuie să ai oareșce antrenament, să poți s-aprinzi focul și cu lemne scoase din apă și să nu suni la ”Protecția consumatorului ” dacă, peste noapte, dormi în vreo stână părăsită și te plouă prin tavanul spart. Dar, Munții Vrancei au peisaje deosebite și fiind puțin frecventați, omul nu a putut face ce știe el cel mai bine, să strice!

Vreau să vă spun că am ajuns la locul unde urma să fim cazați vineri după-amiaza, pe la ora 18,30. Numai bine, se întuneca, așa că ne-am grăbit să ne punem calabalâcul care pe unde avea camera și să punem ceva pe masă.

Eram cumva dezolați pentru faptul că ploaia abia ce stătuse iar noroiul era măricel, cam până la butucul roții de TAF - o să vedeți poze.

A doua zi, când ne-am trezit dimineața, prima surpriză: afară erau 6 grade, dar, cu minus, adică, cum ar veni, ele nu erau.

Făcut poze la promoraca ce îmbrăca brazii până hăt, departe. Mirat îndelung dar, bucuroși cumva: gerul înghețase noroiul, așa că am putut merge, cătinel, prin pădure, după râșcove și ghebe, din care am și găsit. Un prieten, din cei cu care eram, este inginer silvic, el a spus că le știe și garantează ca-s păpabile, de aceea după ce l-am pus să se jure că nu-s ciuperci otrăvite, din alea de te fac să dai bună ziua la gâște, l-am pus să mănânce primul, dar, după ce am văzut că le mînca pe toate, nu-l mai puteam opri! Plus că avea și pușca la el și nu prea aveam cum să-l convingem să se oprească, că-l știm, trage bine și are grupare!

Ne-am mai umplut ziua uitându-ne la TAF-urile care trăgeau buștenii din pădure și, văzând în ce echilibru precar ajung să tragă buștenii, chiar i-am admirat pe băieții ăia, mulți dintre ei fiind de vreo 20, poate 25 de ani. Este un spectacol, vă garantez, atâta doar că nu se cade să te uiți, ca Lache, la cum muncesc alții, nu? Așa că, în cazul nostru, ne-am ocupat de degustarea unui lichid rubiniu, rezultat al celeilalte comori a județului Vrancea, pe lângă pădure: cultura viței de vie!

Aaa, uitam să vă spun: cel mai bun lucru care se poate întâmpla în acea zonă este faptul că nu ai semnal la telefon! Nimeni nu te poate suna, ceea ce, până la un punct, este minunat!!!

Lacul Negru

Ca să ajungi la Lacul Negru îți trebuie voință și încăpățânare, pentru că trebuie să urci la 1250 de metri, altitudinea la care acesta se găsește

Chiar dacă am parcurs o bună porțiune de drum cu mașina, de la un punct trebuie să mergi per pedes. Nu-i vorbă, peisajul te recompensează pe deplin. Eu am avut norocul să văd o ciută, căreia i-am făcut și poze, numai că a plecat înainte să-mi dea banii pe ea! Hm, rămân cu poza, asta e!

Se merge, la un moment dat, după ce cobori din mașină, vreo 15 de minute, poate 20, prin pădure. În cazul meu, promoroacă era groasă, de-o credeai zăpadă. Aerul nemișcat din pădure te făcea să pari ca-n ”Călăuza” lui Tarkovski. La un moment dat se vede lacul printre copaci și asta-ți dă avânt. Un și mai mare avânt îți dă cărarea îngustă și abruptă pe care cobori la lac. Promoroaca căzută și frunzele umede te ajută să-ți amintești despre gravitație și despre faptul că orice corp este atras spre pământ cu 9,8 m/s, dar numai în prima secundă, după care ea, viteza, se înmulțește exponențial. Bine că am doar 1,80 m și nu am căzut mai mult de o secundă!

M-am ridicat, strivind printre dinți o propoziție, nu tocmai civilizată, care se termina în cuvântul ”mă-tii”, nu poci să v-o spui în integralitatea ei, dar bănuiesc c-o deduceți și fără calcule, matematice sau logice, exagerate.

Chiar când m-am ridicat, am văzut în față, cum curgea Pârâul Lacului Negru, ceea ce mi-a adus liniștea și bruma de educația în purtări.

Normal, fac poze la repezeală, căutând unghiuri pe care nu le-am mai folosit atunci când am mai fost pe-aici.

Ajung la podețul ce trece peste turbărie și la panoul care ne anunță că am ajunsără la Rezervația Lacul Negru. Nu mi-e dor să restudiez efectele gravitației asupra propriei persoane, așa că, în timp ce înaintez spre lac, calc pe marginile pontonului, pe bârnele care se văd pe sub scânduri.

Lacul este parțial înghețat dar, cu atât mai frumos! Nu se mișcă nici o frunză iar efectul vizual este și mai aparte : contrastul alb al promoracei, cu imaginea molizilor în lac, de un verde închis, aproape negru. De aicea și numele lacului, cred că v-ați dat seama.

Lacul are o adâncime de cca 7 metri și, cică s-ar fi format printr-o alunecare de teren, dar aceată variantă nu e demonstrată științific, nu știu de ce grupul de savanți englezi nu se ocupă de așa ceva?!

Mai este cunoscut și ca ”Lacul Plămâna” după o plantă care-și arealul numai în acea zonă, plantă ce ar avea efecte curative în bolile de, ați ghicit, plămân, stomac și ochi. Din păcate, această plantă este pe cale de dispariție chiar dacă, în Vrancea, numai în acea zonă s-ar mai găsi.

Lacul, scrie în cărți, are o suprafață de cca 1 ha, doar că nu e vorba numai de luciul de apă ci și de turbăria care-l înconjură. Toate astea le știu din capul meu, să n-apuc să mor dacă vă mint! De aia nu pun nici o ghilimea, să se oftice webmasterul!!! :D

Dacă vreți să aflați mai multe despre el, iote, puteți citi, aicișa: biodiversitate.ro/rezerva ... judetul-vrancea, ori pe alte siteuri, pe care vă las plăcerea să le găsiți singuri, de capul vost'.

Mai trebuie spus că, la Lacul Negru se poate ajunge dinspre Herestrău, cazul nostru, dar și dinspre Cheile Tișiței, dar, numai pe jos, de aceea drumul este indicat să fie făcut doar vara, pentru că e traseu destul de lung, ziua este mai mare și lumina mai multă, ca și căldura, dealtfel.

În și din Lacul Negru curge și se scurge Pârâul Lacului Negru, care devine, câteva sute metri diferență de nivel, afluent al Nărujei.

După ce ne-am săturat de stat la Lac, hai înapoi!

Tot pârdalnica de gravitație face ca urcușul să fie cumva anevoios pe acea cărare. Pauze ceva mai dese, de tras sufletul și, în cazul meu, de tușit. Aerul tare și efortul mă ajută să-mi studiez plămânii, care au ieșit din mine și-o rup la fugă, pe cărare, înaintea mea. Ce se spunea despre planta aia, ”plămâna”?

Urc, înapoi, la tăpșanul unde lăsasem mașina și-mi dau seama că chestia cu Tarkovski nu mai ține, suflu ca o locomotivă cu abur și tușesc de sperii vânatul pe o distanță de 350.261 de km pătrați, deci, am ieșit dintre granițele țării. Nu vă mint, eu pot!

Mă gândesc că moartea nu e atât de rea și mă uit după un loc în care să zac, cu grație, fără să mă murdăresc, numai că, gata, ajung la luminișul din apropierea locului unde parcasem. De aici mai sunt 5 minute și, am scăpat!

Am ajuns, înapoi, la mașină. Mi-a mai revenit respirația, plămânii sunt și ei în cutia toracică, acolo unde mămica mea mi i-a montat la naștere. Dacă respir normal, mă și dau mare, că e ușor și drumul e foarte frumos, iar Lacul, oh, lacul e minunat!!! Toți mă cred, că doar ce fusesem acolo, prin iulie, deci, nu impresionez pe nimeni.

De pe acel platou fac câteva poze, e senin și văd Vf. Pietrosul, printre doi brazi. Pac, fac o poză, ca să dovedesc că era acolo!

Cheile Nărujei

Coborâm de la Lacul Negru, pe drum forestier, lejer defundat. Se vede până, hăt, în zare, e senin și peisajul, din nou o spun, extrem de generos.

Ajungem la locul unde mai multe pârâiașe-și adună apele și formează râul Năruja. Suntem la Izvoarele Nărujei și, de aici, vom merge până la Nistorești, pe lângă acest râu.

Năruja este afluent al Zăbalei, în care se varsă în dreptul comunei Năruja, vreo 20 de km mai jos. În tot acest timp adună apele pârâiașelor din munte ca să-și tragă puterile să sape prin stâncă, formând Cheile Nărujei.

Cheile Nărujei taie prin stâncă și lasă descoperite straturi de gresie la care mă uit fermecat. În pădure lumina și căldura Soarelui încă nu a pătruns, țurțurii înghețați atârnă pe vegetația inundată de apă, formând frumuseți fragile, delicate.

Trecem pe lângă cabana de la ”Bursucărie” și pe lângă mai multe cabane care acum sunt părăsite. Trecem și pe lângă tăpșanul unde, pe vremuri nu atât de îndepărtate, era calea ferată de mocăniță. Acolo se încărcau vagoanele cu bușteni care erau apoi transportați mai sus și duși apoi, cu funicularul, la Comandău, la fabrica de cherestea. Normal că am stricat totul, doar era făcut de Ceaușescu! Acuma, după ce am stricat calea ferată, stricăm drumul : din loc în loc TAF-urile scot buștenii pe care-i târâie în troliuri, creind făgașe și șleauri adânci. Trebuie să fii artist să te ții cu mașina pe crestele șleaurilor!

Aproape de Nistorești, Năruja iese din chei, învolburată dar, limpede. De aici, albia se lățește și Năruja se liniștește. Doar la inundații, cum au fost cele din 2005, mai iese din albie și mușcă din drum sau grădinile oamenilor, dar, asta e natura!

Intrăm și noi în Nistorești, dăm de asfalt. Pauză de spălat, dacă nu mașina, măcar parbrizul și farurile. Nu de alta, dar ne întâlnim cu lumea civilizată și tre' să dăm frumos!

---

VIZUALIZĂRI: 11913 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI