Traseul Afroditei - efort fizic moderat, priveliști de vis!

TIPĂREȘTE

Cipru are un adevărat fetiș cu Afrodita, totul pornește de la legenda conform căreia zeița Frumuseții și a Iubirii și-ar fi arătat perfecții nuri chiar aici, pe unul din țărmurile pietroase ale insulei. În consecință, cel puțin prin zona vestică a Ciprului, la tot pasul veți întâlni numele frumoasei. Altfel spus, Afrodita e pricipalul brand de țară pentru Cipru! Una dintre atracțiile turistice „de neratat” (conform ghidurilor, deși „vocea” multora din cei ce au vizitat-o spun că-i în mod clar mult, muuult supraevaluată) o reprezintă, desigur, Baia Afroditei; n-am ratat-o nici noi la prima incursiune pe care am făcut-o acum 3 ani, în districtul Paphos.

Am găsit un mic iaz la adăpostul unei stânci pe care se prelinge un firicel de apă, trunchiuri de copac și liane ce se întrepătrund în toate direcțiile și mult găinaț de la porumbeii ce-și au cuiburile prin ochiurile de piatră. Cică aici ar fi fost locul preferat de îmbăiere al frumoasei zeițe... Am mari dubii, sinceră să fiu...

Dacă e să ne referim doar la ceea ce v-am descris mai sus, vă spun clar că nu merită să bateți drumul. Totuși, dacă mă gândesc că în jurul acestei atracții ciprioții au amenajat o adevărată grădină botanică, nu prea întinsă, dar foarte frumoasă și că aceasta se vizitează gratuit, atunci m-aș cam răzgândi. În plus, acesta reprezintă punctul de plecare pentru 2 trasee de drumeție pe munticeii din zonă (unul numit după Afrodita – desigur! – iar celălalt după iubitul ei, Adonis), și tot de aici începe explorarea coastei nordice a Peninsulei Akamas (sălbatică și extrem de pitorească; strongly recommended în acest scop, ATV-uri/scutere/bouggy).

Mă atrăgea teribil coasta nordică a Peninsulei Akamas, văzusem câteva fotografii cu golfulețe de vis, pictate în niște nuanțe ireale de turcoaz!... Dar n-aveam de gând să închiriem alte vehicule, aveam deja o mașină închiriată. Sau... studiind cu atenție harta, am constatat că între Baia Afroditei și Fontana Amorosa sunt doar 5 km și mi-a venit altă idee. Păi ne fac pe noi 5 km?! ; am putea să-i facem pe jos într-o excursie lejeră de jumătate de zi...

După experiența zilei anterioare (incursiunea cu mașina pe coasta vestică a peninsulei, spre plaja Lara și Canionul Avakas), am exclus categoric posibilitatea de a chinui din nou în mod dramatic și necugetat drăguța noastră Toyota Corolla pe drumurile alea pline de gropi, șleauri și pietroaie! Și nici ideea de a ne preumbla prin praf, în plin soare, n-am mai considerat-o de luat în seamă...

Așa că am venit cu altă propunere: ce-ar fi să facem un traseu pe munte, unul din cele 2, Afrodita sau Adonis?!... „Gașca mea nu poate să stea” , copiilor le plac astfel de excursii, îi știam cât de sprinteni sunt din vacanțele anterioare, Tati a încuviințat și el, deci așa a rămas. Am pornit la o scurtă documentare, oricum nu găsești prea multe informații pe net sau prin ghiduri...

Ne-am decis asupra traseului Afroditei, cineva zicea pe undeva că-i cel mai spectaculos din tot Ciprul. Ceva-ceva tot am aflat: că ar fi de tip circular, 7,5 km în total, diferență de nivel de aproximativ 340 m, rată de dificultate 3 din 5. Că ar trebui să întâlnim în cale, la un moment dat, ruinele unei vechi mânăstiri umbrite de coroana unui stejar vechi de peste 300 de ani, că străbate o parte din Pădurea Paphos și că pe drum sunt 2 izvoare captate, însă apa lor nu-i potabilă.

Socotind că vremea prânzului ne va prinde pe munte, ne-am pregătit câte un sendviș supradimensionat și o banană de fiecare, plus ceva apă de băut și ne-am pus pe cale. La intersecția de unde se desprinde drumul spre Coral Bay am cotit-o în sens invers, adică dreapta; drumul ne era oarecum cunoscut de data trecută, aveam de traversat dealurile din față până la orășelul Polis Chrisochous, apoi stânga, pe lângă Latsi Beach, încă vreo câțiva kilometri. Drumul până la Băile Afroditei este asfaltat în totalitate și foarte pitoresc, de la noi de „acasă” am făcut cam 30-40 de minute (cu tot cu micul popas de admirat de sus localitatea Pegeia, pe care de asemenea vi-l recomand!).

Spre deosebire de acum 3 ani, am găsit parcarea aproape goală, iar magazinul de suveniruri și taverna de vis a vis închise. Ciudat sentiment! ; pe de-o parte, de bucurie că nu-ți suflă nimeni în ceafă la fiecare pas, pe de alta, de tristețe... că trăim vremurile pe care le trăim... În fine, am deschis poarta grădinii botanice (n-am mai vizitat-o de data asta), am urmat cărarea bine-cunoscută spre dreapta, care ne-a depus în numai câteva minute în dreptul Băii Afroditei. M-a încercat același sentiment de ușoră dezamăgire, dar tot am făcut câteva poze, desigur; nu mă pot abține????... Pe urmă am pornit pe traseu, în direcția săgeții indicatoare montate chiar în fața bazinului.

Se urcă vreo câteva trepte săpate în piatră, umbrite binișor de vegetația înconjurătoare, apoi se iese din incinta împrejmuită a grădinii botanice și te trezești pe un mic platou, cu o bancă sub coroana unui copac umbros, îndreptată spre marea cea albastră. Până aici am ajuns și data trecută, țin minte că am avut o strângere de inimă, mi-ar fi plăcut să pornim pe traseu, dar timpul și arșița nu ne era prea erau prieteni... Bine că n-am făcut-o! Există aici și un panou informativ cu descrierea pe scurt a traseului, cu o mică hartă și ceva date despre flora pe care o vom întâlni pe drum.

Păi și-am pornit... „sus, sus, sus, la munte sus” ... Cărarea e când de pământ, când pietroasă, când urcă domol, când un pic mai voinicește, în mare parte pe la soare, umbra e pasăre rară pe-aici... „Pădure” ?! Ha-ha, ce glumă bună! De fapt, ce să zic, sunt arbuști destui, chiar și copaci (măslini, pini și ce-or mai fi), dar nu vă imaginați o pădure întunecoasă și umbroasă ca-n munții noștri!...

Totuși, drumul nu-i greu, fiecare îl face în ritmul lui, copiii zburdând ca niște căprițe, babacii mai gâfâind, mai căutând odihnă câteva clipe pe la umbra rară... Peisajul te îmbie să faci multe popasuri (te poți agăța cu succes de scuza asta! ????), pentru că vederile asupra liniei dantelate a mării, până departe, spre Polis, te vrăjesc efectiv! De aceea – la fel – nu m-am putut abține și am făcut zeci de poze: practic, aceeași imagine în depărtare, cu mici modificări în plan apropiat, pe măsură ce înaintam. Veți vedea????.

Din când în când, nu vă speriați, mai există și alte motive perfect plauzibile să încetiniți ritmul sau chiar să vă opriți ????: superbe floricele nemaivăzute până acum, câte un copac contorsionat sau altul care își înalță spre cerul albastru scheletul alburiu și uscat... sau câte o șopârliță încremenită pe o piatră... sau un melc. Că de șerpi sau vulpi sper să nu dați!... Poate doar de un hârciog sau un iepure, dar nu cred să aveți voi norocul ăsta, cum nu l-am avut nici noi... Mai mergi un pic și, când gâfâi mai cu spor, te mai oprești câteva clipe, întorcând privirea înapoi, spre mare... Hai, că nu-i greu deloc, mai avem puțin și ajungem sus! (Nu că asta ar trebui să fie un motiv de bucurie, după cum se va vedea; urmează coborârea...)

Sunt și vreo 2 băncuțe pe traseu, așezate la umbra câte unui copac mai generos. N-am ratat niciuna, desigur. Fiecare kilometru parcurs este marcat corespunzător, ceea ce e oarecum stimulant. Sunt și răspântii la care trebuie să fii atent să nu te rătăcești, cauți de fiecare dată însemnul traseului, o bornă metalică în care este decupată o săgeată; vârful acesteia îți arată mereu direcția corectă. În principiu, nu trebuie să uiți că urmezi un traseu circular în sensul acelor de ceas, deci ar cam trebui s-o iei mereu spre dreapta.

După ultima porțiune de urcuș mai acentuat și mai pietros, țin minte că a urmat o porțiune de platou. Aici lași în urmă temporar priveliștea golfulețelor și a Polisului și te lansezi pe o potecă de pământ roșiatic, ce te scoate curând într-un drum mai lat („adevărată autostradă” ). Ești înconjurat din toate părțile de dealuri înverzite, de undeva răzbate băhăitul caprelor (ca de la doi pași, dar știi că-s departe), vântul îți usucă tricoul transpirat, adrenalina îți conferă un sentiment intens de euforie.

Nu mergi mult așa, drumul cotește iar dreapta și imediat se bifurcă, unul mai lătuț pe deasupra, o cărăruie cu un nivel mai jos. Pe primul văzuserăm mai devreme coborând o mașină de teren, deci am luat-o pe cărăruie, așa cum ne recomanda dealtfel și săgeata. Am urcat iar puțin în ritm domol, am ajuns pe un pinten de unde am avut ultimele priveliști cu golfurile și cu Polisul.

Apoi ne-am lansat în păduricea din stânga și după doar câțiva pași, am dat de un loc de popas fomat din 2 băncuțe așezate la umbra unui pâlc de copaci. Vederea de aici o să-mi rămână multă vreme în amintire: toată coasta de nord a Penisulei Akamas, franjurată intens, scăldată de o mare colorată în încredibile nuanțe! Am recunoscut ceea ce studiasem intens pe hartă: golful Fotiadis, chiar sub noi, de forma unei inimi, golful Manolis – ceva mai departe, mic și îngust, pe urmă turcoazul de poveste al Lagunei Albastre și, în plan îndepărtat, Fontana Amorosa! Iată că le-am baleiat pe toate dintr-o privire, doar că de la altă înălțime decât era prevăzut inițial! ???? Locul acesta se numește Moutti tis Sotiras și reprezintă altitudinea maximă a traseului (375 m) .

Pierdută în reverie, la un moment dat m-am trezit și mi-am amintit că ar fi trebuit să întâlnim în drum niște ruine! Nu înțelegeam nici unul cum le-am ratat, probabil pe undeva ar fi trebuit să ne abatem un pic... Eram atât de frustrată, încât mai că-mi venea să mă întorc să le caut, dar nimeni din grup nu mi-a împărtășit intenția, așa că a trebuit să renunț. (Revenită acasă, am tot studiat problema și am găsit răspunsul într-un blog; da, așa e, la unul din locurile de popas ar fi trebuit să cotim un pic în stânga, spre ruine, unde se află și stejarul cel bătrân, și unul din izvoare, pe urmă poteca ne-ar fi readus în traseul originar.) Ruinele poartă numele Pyrgos tis Rigains (Turnul Reginei) și par să fi aparținut unei mânăstiri medievale construite – spune legenda – pe locul unde Afrodita obișnuia să-și întâlnească în secret iubitul, pe frumosul Adonis.

Ne-am odihnit un pic pe bancă, ne-am mâncat bananele și am împărțit ultimii stropi de apă (am avut cu noi vreo 2 litri, dar cu siguranță ar fi trebuit să luăm mai mult). De sendvișuri n-a avut nimeni chef, așa că am decis să le plimbăm mai departe. Am fi stat mai mult să admirăm superbul view, dacă nu ne-ar fi necăjit niște muște tare enervante! Din alea care pișcă! Rău!

Coborârea se face pe o cărăruie nu mai lată de juma de metru, tăiată în zig-zag pe versantul nordic al muntelui, destul de prăfoasă și alunecoasă; mi s-a părut partea cea mai grea a traseului, mai ales că sufăr de un pic de rău de înălțime. Am avut câteva momente scurte de panică, pur și simplu simțeam că nu mă mai ascultă picioarele! În plus, aici găsești umbră și mai puțină. Noroc cu priveliștea spectaculoasă ce te însoțește în permanență!

Cătinel-cătinel, cu multă grijă și dese repausuri, până la urmă am ajuns în drumul de coastă. Imediat pe dreapta dai de cel de-al doilea izvor și de ultimul loc de popas; am profitat din plin de ambele, ne-am spălat fețele și brațele, ne-am odihnit câteva minte la umbră și am pornit din nou. Ultima porțiune merge paralel cu marea, întâi pe teren plat, apoi mai urci o ultimă pantă, înconjurând un pinten stâncos; defilezi prin fața intrării în camping, pe urmă încă puțin și ai ajuns în parcare!

Nouă traseul ne-a luat vreo 4 – 4,5 ore; copiii noștri, dacă n-ar fi trebuit să ne tot aștepte, ar fi scos un timp mult mai bun. Mie, una, nu mi s-a părut ușor, dar nici foarte greu (mai puțin coborârea, care mi-a dat emoții pe alocuri). Eu am fost încălțată cu sandale de trekking, Paul cu adidași, Tati și Milena (căpoșii familiei) au purtat șlapi (ceea ce nu recomand defel!). În plus, nu uitați de „armele” care să vă apere de razele soarelui (pălării/șepci, cremă de protecție). A, și multă apă! Și porniți pe traseu cât mai devreme în sezonul cald, sau după-amiaza târziu. Și nu utați să aveți bateria full la telefon/aparatul foto, căci veți avea ce imortaliza! ????

---

VIZUALIZĂRI: 9058 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI