Mânăstirea Kikkos și câteva din satele de munte (varianta mai puțin turistică...)

TIPĂREȘTE

Descoperiserăm încă de la precenta noastră vizită în Cipru că Insula Afroditei nu înseamnă doar plajă și valuri înspumate, ci și munți semeți, înalți de aproape 2000 m, acoperiți de păduri parfumate de cedri și pini, cu sate femecătoare și mânăstiri seculare ascunse prin văi sau etalate pe versanți.

Ni s-a părut oarecum firesc ca prima noastră zi de vacanță, ce coincidea cu prima zi a Sărbătorilor Pascale, s-o petrecem vizitând „cel mai bogat lăcaș de cult din Cipru” (și unul dintre cele mai vechi), Mânăstirea Kykkos. Ocazie bună pentru a mai revedea, poate, și câteva din cele mai reprezentative așezări rurale ce ne fermecaseră cândva. Sigur, ar mai fi fost o cascadă, și vreo 2 poduri vechi de pe vremea turcilor, pe care nici data trecută n-am apucat să le vedem; cine știe dacă vor mai avea loc și ele în agenda zilei?!

Am bifat pe declarații ceva gen „nevoi spirituale” ???? și, curând după micul dejun, am pornit la drum. Ne-am echipat de drumeție (deși știam că în Munții Troodos sunt amenajate zeci de trasee de trekking, n-aveam nimic în plan, dar just in case), am aruncat și câte o haină mai grosuță în portbagaj; era soare și numai bine de cald, se știe însă că, pe măsură ce înaintezi pe verticală, vremea își poate etala capriciile... De mâncare nu ne-am luat mai nimic. Eu, una, eram convinsă că „nu se poate să fie chiar așa; ai să vezi tu, Tati, că în Omodos și Kakopetria, sate turistice, o să găsim cârciumile deschise și-o să ne ospătăm pe cinste!”

Am ieșit pe autostrada spre Limasol, pe care am părăsit-o nu după multă vreme la ieșirea spre Agia Varvara. Șoseaua, impecabil asfaltată, urcă mai departe șerpuind agale printre blânde coline, străbătând mici localități, amorțite încă în liniștea dimineții. Peisajul era aproape total lipsit de prezență umană, casele păreau părăsite, abia de ne intersectam din când în când cu câte o mașină. Pe marginea drumului, macii sângerii se unduiau în bătaia vântului, odată cu firele de iarbă deja înaltă, spre desfătatea privirilor!

Să nu credeți că ne dăm noi deștepți că știm toate drumurile prin Cipru????, și acum ca de fiecare dată am cerut ajutorul aplicației de pe telefon, care ne-a dat vreo oră jumate ca să ajungem de la noi, din Chlorakas, până la destinație. Și dacă nu dispuneți de sistem GPS, nu-i grav, sunt indicatoare la tot pasul, e suficientă o hartă mai de Doamne-ajută (o veți primi la pachet cu mașina închiriată), ca să aveți idee cam care e direcția.

Evident, am respectat traseul propus de Google, dar într-un interval de timp considerabil mai mare, căci ne-am oprit de nenumărate ori să pozăm și să admirăm. Munții Troodos sunt perfect amenajați (și) din punct de vedere turistic, din loc în loc veți găsi puncte de belvedere dotate cu băncuțe și/sau panouri explicative, precum și alte mici panouri care marchează denumirea locului și înălțimea la care te afli sau zone de picnic echipate cu tot ce trebuie. Încet-încet, dulcile coline au făcut loc pantelor abrupte și stâncăriilor și noi ne-am apropiat de destinație.

Mânăstirea Kikkos se află la altitudinea de aproxomativ 1300 m, pe versantul nord-vestic al Munților Troodos. Primul așezământ monahal datează din sec. 11, fiind atribuit unui ermit virtuos pe nume Isaia, însă lăcașul a fost distrus și apoi reconstruit de nenumărate ori de-a lungul vremii, așa că rezultatul final, cel de azi, n-are nimic a face cu varianta originală. Mânăstirea este celebră prin 2 lucruri: deține o veche icoană ce o înfățișează pe Maica Domnului (numită Eleousa), una din cele 3 icoane din lume atribuite Sfântului Luca, despre care se spune că este făcătoare de minuni; și acesta este locul unde și-a început ucenicia monahală cel ce avea să devină Episcopul Macarie și mai apoi primul președinte al Republicii Cipru (dealtfel, la numai 3 km de mânăstire, se află mormântul acestuia, pe care noi însă nu l-am vizitat). Există o întreagă poveste despre fondarea așezământului și drumul ei prin timp, o găsiți ușor cerându-i ajutor prietenului Google. Spre exemplu, crestinortodox.ro/biseric ... kkos-67707.html.

Am găsit cu ușurință loc în parcarea spațioasă din fața mânăstirii. Mai erau câteva mașini, unele cu numere roșii (adică închiriate, adică turiști), ne-am bucurat să nu fim chiar singuri pe-acolo. În apropiere am zărit ceva gen căsuță de lemn, probabil chioșc sau magazin de suveniruri, acum închisă, desigur. Am trecut pe sub intrarea triunghiulară, bogat decorată cu picturi și mozaicuri și am pătruns în incintă.

Mânăstirea este construită integral din piatră și are 2 (pe alocuri 3) niveluri. Nu pare că există un anumit circuit de vizitare (sau cel puțin nu l-am identificat noi), așa că ne-am preumblat agale la întâmplare, pe coridoarele boltite și pe terasele mărginite de frumoase balustrade de lemn dantelat, încadrate de coloane de piatră terminate cu mici capiteluri. Locul e un adevărat muzeu de artă religioasă, am stat o grămadă să admirăm ușile minuțios sculptate, picturile și superbele mozaicuri ce împodobesc pereții. Totul îngrijit și extrem de curat, normal.

Am lăsat la urmă biserica (unde nu-i voie să faci poze sau să filmezi, dar, având în vedere că nu era slujbă și nu deranjam pe nimeni, nu m-am putut abține să nu „fur” 2-3 imagini; Doamne, fie-mi iertat!). Am admirat îndelung bogatul iconostas confecționat din lemn de tei aurit, am identificat și icoana făcătoare de minuni, despre care am citit că la un moment dat, pe la 1700 și ceva, a fost ferecată în argint pentru ca vopselurile să nu se deterioreze. Într-o anexă a bisericii se află expuse câteva obiecte liturgice, ne-am clătit și acolo privirile.

Mânăstirea deține unul dintre cele mai consistente muzee de acest tip, pe care însă, din cauza pandemiei, l-am găsit închis. Dintr-o casetă specială, ne-am putut însă aproviziona cu o broșurică de prezentare, ce conține câteva imagini, atât cât să-ți faci o idee sumară.

... Am consultat un pic harta, pentru a încropi traseul aproximativ pe care aveam să ne continuăm călătoria și am setat pe GPS următoarea destinație, localitatea Kakopetria. Evident, pe drum am tot oprit, nu ne mâna nimic de la spate, am admirat de la depărtare satul Pedoules, munții înverziți și văile, tot felul de floricele și gâze, unele cunoscute, altele nu. Kakopetria am găsit-o ireal de pustie, abia câte o mișcare prin curțile caselor, restaurantele și magazinele toate închise. În momentul acela ne-am lămurit că lockdown-u’-i chiar pe bune în Cipru, iar atunci când ne va păli foamea, va trebui să ne întoarcem la domiciliu :(...

Deocamdată am lăsat mașina în parcarea vechii mori (transformată în hotel, ce părea însă închis), de unde se coboară câteva trepte spre traseul de drumeție ce însoțește curgerea sprințară a pârâului. Am urmat o parte din acest traseu, așa cum am făcut-o și data trecută, apoi am urcat iar în sat, pe alte trepte. Acestea ne-au scos în zona veche și foarte pitorească a localității, cu case din piatră, decorate cu balcoane de lemn și flori multicolore. Eram absolut singuri pe îngustele și întortocheatele alei pietruite, ceea ce într-un fel ne-a convenit, am putut poza în voie. Și cu satul ăsta, Kakopetria, e o poveste drăguță, cred că v-am zis-o data trecută; dacă nu, tot pe amicul Google rugați-l să v-o depene! ???? De exemplu: cyprusalive.com/en/villag ... osia-kakopetria.

Am pornit mai departe și, pentru că nu erau decât câțiva kilometri până acolo, am zis să bifăm (din nou) Troodos, satul-stațiune de ski amplasat la cea mai mare altitudine din Cipru. Aici am găsit ceva mai multă animație, chiar și câteva magazine deschise; am aruncat și noi o privire, dar nu ne-a făcut nimic cu ochiul: suveniruri nefolositoare, dulcegării, punguțe cu ierburi de munte bune pentru ceai – chestii de-astea.

Remarcasem o tavernă la șosea, chiar înainte de a vira spre parcare, pe grătarul amplasat pe terasă se lăfăiau obraznic hălci de carne și ceva cârnați, iar niște pui se perpeleau lent în rotisorul alăturat. Câteva mese erau ocupate, la unele stăteau câțiva bicicliști ce păreau să participe la o competiție, la altele oameni obișnuiți. Am zis gata, aici e de noi, în sfârșit! ???? Tati s-a dus să întrebe și s-a întors cu un răspuns destul de evaziv: mda, ar fi posibil să ne facă și nouă ceva de mâncare, dar mai târziu, să revenim peste 20-30 de minute... N-am avut răbdare și am plecat.

Inițial am zis că mergem glonț spre casă, ne cam înghiontea foamea de-acum, dar până la urmă am decis să trecem și prin Omodos, abaterea n-ar fi fost mare. Am parcat chiar în imensul scuar pietruit din centru, mărginit de taverne atât de colorate și de îmbietoare altădată, acum pustii și terne. Copacii înverziseră însă frumos, peste tot erau jardiniere și ghivece cu flori multicolore, așa că a fost foarte plăcut să ne plimbăm câteva minute pe alei.

Există și în Omodos o mânăstire celebră (Timios Stavros = a Sfintei Cruci, numită astfel pentru că păstrează un fragment din crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul), dar noi n-am mai vizitat-o acum, eu și Tati o făcuserăm cu simț de răspundere data trecută, iar copiilor numai la cele sfinte nu le stătea gândul! Omodos este renumit pentru vinurile sale, fiind amplasat în plină zonă viticolă (în scuarul central am dat mai apoi de un panou ce prezenta „drumul vinului” în zona colinară aferentă Limasolului).

***

Dacă tot suntem la capitolul „sate turistice” , o să vă zic 2 vorbe și despre Lefkara, deși se află cumva în altă zonă, relativ aproape de Larnaca; dealtfel, noi l-am vizitat în ziua în care ne-am mutat din Paphos în Larnaca. În realitate, sunt 2 sate, Pano Lefkara și Kato Lefkara (cum ar veni, de Sus și de Jos), primul conține zona de interes turistic. Dacă Omodos e cunoscut pentru vinuri, Pano Lefkara este celebru prin produsele manufacturate din argint, dar mai ales prin dantela executată după o tehnică aparte, unică în lume.

Pano Lefkara se găsește în oferta multor agenții turistice locale, noi am încercat să-l vizităm în acest fel la a doua noastră revenire în Larnaca, dar, decembrie fiind și probabil prea puțini doritori, excursia s-a anulat. De data asta eram deciși să-l abordăm măcar tangențial, conștienți fiind că vom găsi totul pustiu și n-o să ne facem decât o idee aproximativă.

Am „aterizat” într-o parcare publică după-amiaza târziu, soarele încă ardea binișor, siesta era în toi. Ne-am plimbat vreo jumătate de ceas pe străduțe, admirând arhitectura deosebită a caselor vechi, dar bine întreținute, feroneria ușilor și balcoanelor, plantele ce împodobeau zidurile albe la fiecare pas. Mi-a plăcut mai ales școala, cu intrarea ei asemănătoare unui templu, pe frontispiciu e trecut anul 1920. Din păcate, prea puține dantele și argintării am vizionat, majoritatea vitrinelor aflându-se în spatele obloanelor de lemn. În afară de o gelaterie deschisă și câțiva copii ce se jucau în curtea școlii, alte urme de viață n-am depistat!... În condiții nepandemice, poate am fi avut șansa de a vizita cele 2-3 biserici și muzeul etnografic. Cine știe, poate altădată...

Aș fi fost și mai încântată dacă nu ne-ar fi „gonit” foamea acasă... (Reamintesc că vizita noastră s-a nimerit în plin lockdown cauzat de pandemia de coronavirus.)

---

VIZUALIZĂRI: 2337 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI