Sub semnul alabastrului

TIPĂREȘTE

Iată o descriere succintă dar mai mult decât corectă: într-adevăr, istoria etruscă şi romană se regăsesc la Volterra şi, din fericire, este vizibilă pentru vizitatori, Porta all’Arco sau teatrul roman stând mărturie în acest sens. Zidurile s-au păstrat şi ele parţial iar străzile sunt labirintice şi pline de oameni (recte turişti), aşa că singura întrebare rămâne: despre ce „piatră sfărâmată” face vorbire poetul?

Răspuns: despre alabastru.

Prezenţa acestui material asemănător marmurei se remarcă încă de pe drum. Drum care între Colle di Val d’Elsa şi Volterra este nemaipomenit de frumos, deşi solicitant pentru şoferi. Se urcă pe o şosea şerpuitoare destul de îngustă, care te răsplăteşte însă cu privelişti de vis, tipic toscane: deal-vale şi iar deal-vale, livezi de măslini, pâlcuri de copaci, câmpuri cultivate cu cereale, o mână de sătuce pitoreşti şi multe ferme izolate sus pe coline.

Însă pe măsură ce te apropii de Volterra, peisajul începe să se schimbe şi verdele toscan este înlocuit treptat de biancane, mici domuri argiloase rotunde, complet lipsite de vegetaţie, de calanchi, văile abrupte care le despart, şi de balzi – nişte crăpături adânci în sol cauzate de efectul eroziv al ploilor asupra depozitelor de nisip şi argilă pe care a fost construit oraşul. Care se înalţă brusc din acest decor gălbui, „singur pe stânca sa, sumbru şi rece”, aşa cum l-a descris D. H. Lawrence în „Locuri etrusce. ” Singur e pe stânca sa, dar „sumbru şi rece” categoric nu – chiar dimpotrivă, este vesel şi plin de viaţă, şi pentru asta turiştii se fac vinovaţi...:)

Zonei din jurul Volterrei i se spune, pe drept cuvânt, „colline metallifere”, fapt ce evocă existenţa unor zăcăminte de minereuri de fier, cupru, plumb care au fost exploatate încă de pe vremea etruscilor, mari meşteri în prelucrarea metalelor dar şi a alabastrului, aşa cum o dovedesc obiectele expuse la Muzeul Guarnacci. Etruscii au întemeiat aşezarea în secolul al VI-lea î. Hr. şi au numit-o Velathri, înconjurând-o cu ziduri din piatră, din care cel mai bine s-a păstrat Porta all’Arco. În secolul al III-lea î. Hr.romanii au cucerit-o şi au botezat-o Volaterrae. La fel ca majoritatea aşezărilor toscane, Volterra a devenit comună liberă şi a cunoscut o mare înflorire în secolele XII-XIII, când a fost resistematizată prin construiea zidurilor medievale, a pieţei centrale – Prato – şi a palatului administrativ Palazzo dei Priori, iar în piaţa alăturată (San Giovanni), a catedralei şi baptisteriului.

Mai departe Volterra a urmat acelaşi drum ca Siena, San Gimigano şi Colle di Val d’Elsa, intrând sub influenţa florentină a familiei de Medici şi ulterior făcând parte din Marele Ducat al Toscanei. Şi după o perioadă mai puţin fastă, începând de prin a doua jumătate a secolului al XVII-lea s-a revenit în forţă la prelucrarea alabastrului, pe care meşterii locali l-au făcut cunoscut în întreaga lume prin reproducerile după statui antice romane.

Cum se ajunge la Volterra, sau căscaţi bine ochii la orare!

Ei bine, treaba asta cu ajunsul la Volterra e partea ceva mai neplăcută :(, pentru că dacă nu te deplasezi cu maşina personală sau închiriată, fie că vii cu Bus 131 Ordinaria de la Florenţa ori de la Siena, va trebui să cobori frumuşel la Colle Val d’Elsa şi să schimbi autobuzul.

De ce nu sunt curse directe? Pentru că Volterra se află în altă provincie, şi anume Pisa, unde operează firma locală Compania Pisana di Transporti (CPT). Din acelaşi motiv din Siena şi Florenţa nu poţi cumpăra bilete decât până la Colle, iar de acolo, din magazinul-tabaccheria din apropierea staţiei, pe cele spre Volterra.

De la Siena la Colle drumul durează mai puţin de 30 de minute şi veţi plăti 3,40 euro pe sens iar de la Colle la Volterra se fac aproximativ 45 de minute iar biletul costă 2,75 euro pe sens. În total, pentru a parcurge cei 54 km care despart Siena de Volterra va trebui să alocaţi (cu tot cu schimbarea autobuzului) cam 90’.

În Siena (şi cred că şi în Florenţa), la achiziţionarea biletelor din autogări veţi primi şi o hârtiuţă cu orarul curselor, atât până la Colle, cât şi de acolo până la Volterra, plus – evident - returul; ele sunt, cât de cât, corelate. De luni până sâmbătă sunt patru curse pe zi iar duminica numai una. Noi am cumpărat biletele pentru Colle din autogara din Siena pe data de 29 septembrie, odată cu cele de San Gimignano.

Şi acum să vă povestesc ce am păţit.

Sâmbătă, 1 octombrie, ne-am sculat devreme ca să prindem cursa de 8.40 din Siena, cu gândul de a ne întoarce cu autobuzul de 13.45. Timp de vizitare a Volterrei: aproximativ trei ore şi jumătate – rezonabil.

După plimbarea prin Volterra, pe la 13.40 ne-am întors în staţie şi ne-am pus pe aşteptat. Trec 5 minute, trec 10, trece un sfert de oră, autobuzul nu-i. Fac o poză, fac două, dar uşor-uşor intru în panică: deja întârzierea era prea mare. Şi dând eu roată pieţei unde se află staţia, îmi cad ochii pe un stâlp pe care văd lipită stingher o foaie A4. Mă apropii, îmi pun ochelarii şi citesc: de la 1 octombrie orarul se modifică, plecarea spre Colle Val d’Esta era la 13.15. Curat ghinion :(( – eram fix pe 1 octombrie, orarul pe care îl aveam noi nu mai era valabil şi rataserăm autobuzul. Următoarea (şi ultima) cursă la 17.20!

Şi uite aşa am stat noi în Volterra mai mult decât ne planificaserăm şi în cele mai bine de trei ore în plus am luat-o iar la pas şi am făcut alte fotografii (de aceea să nu vă mire că veţi vedea în poze unul şi acelaşi obiectiv surprins în alte circumstanţe), după care ne-am aşezat la o terasă şi am mai pierdut vremea. Atenţie, aşadar: de cum ajungeţi undeva, căscaţi bine ochii şi la afişajul din staţii, ca să nu aveţi surprize.

Şi ca tacâmul să fie complet, odată ajunşi la Siena am avut parte de o ploaie torenţială şi de o aşteptare de o oră a autobuzului local... :(( Noroc că, prevăzătoare fiind din fire, în ziua aceea am cărat cu mine în geantă adidaşii care îmi creaseră probleme în primele zile, cu care am înlocuit în staţia din Siena papucii galbeni în care defilasem prin Volterra. =))

Impresii generale despre oraş

Volterra este aşezată la o altitudine de cca. 550 m şi stă cocoţată pe un deal. În mare parte este pietonală şi înconjurată de zidurile care le-au înlocuit în secolul al XII-lea pe cele etrusce. De atunci, din cauza poziţiei sale izolate, la distanţă de cea mai apropiată localitate, oraşul, cu o populaţie actuală de 11.000 de suflete, a suferit prea puţine schimbări, păstrându-şi, în ciuda unor remodelări renascentiste, aspectul medieval, cu străduţe în pantă înguste şi clădiri construite din piatră. La parterul multora se găsesc spaţii comerciale amenajate cu mult bun gust: magazine cu obiecte din alabastru (de la casete de bijuterii, figurine de mici dimensiuni şi magneţi de câţiva euro, până la sfeşnice, statuete sau obiecte de iluminat de sute de euro), anticariate, buticuri cu suvenire şi prodotti tipici de o mare diversitate, mezelării, gelaterii şi „pasticerii” care te fac să-ţi lase gura apă :P, precum şi nenumărate baruri şi restaurante.

Deşi descoperit de turişti, oraşul a reuşit să îşi păstreze autenticitatea şi foarte probabil candidatura sa la includerea în Patrimoniul Mondial UNESCO va fi în curând aprobată.

Plimbarea

Autobuzul te depozitează la intrarea în Volterra, în Piazza dei Martiri della Liberta, un spaţiu vast, lângă Porta all’Arco, unde se află şi o parcare subterană. De lângă zidurile medievale se deschid panorame splendide spre baptisteriu şi Palazzo dei Priori, dar şi spre zona rurală înconjurătoare. Denumirea pieţei datează din 1946: pe acest loc a existat o cazemată distrusă de miliţiile fasciste în iulie 1944. În explozie au murit 8 oameni şi lor le-a fost dedicat un monument amplasat în centrul scuarului.

De cum pătrundem în piaţă vedem nişte tarabe cu legume şi fructe şi ne sună imediat clopoţelul: după San Gimignano, şi aici am nimerit într-o zi de târg – „mercato settimanale”.

E clar, vom avea parte de aglomeraţie. :(

Deocamdată admirăm o frumoasă clădire în stil renascentist, cu intrare impunătoare cioplită în piatră, deasupra căreia a fost aşezat un bust. Este Palazzo Inghirami iar bustul îi aparţine celui ce a comandat construcţia, amiralul Jacopo Inghirami (156-1624), înmormântat într-o capelă din catedrala din Volterra.

Cotim la stânga pe Via dei Marchesi şi după câţiva zeci de metri pătrundem în Piazza dei Priori, cel mai important spaţiu public din oraş, datând din prima jumătate a secolului al XIII-lea.

Târgul e în floare: peste tot se înşiră tarabele cu haine, încălţăminte, feţe de masă, lenjerie de pat, prosoape etc. etc. ale aceloraşi negustori ambulanţi de cu două zile înainte, la San Gimignano (pe unii i-am recunoscut). Cele mai multe produse sunt de calitate modestă, ca să mă exprim eufemistic, dar cu puţin noroc se pot găsi şi chilipiruri. Ne deplasăm umăr la umăr, de teama de a nu ne pierde în mulţime, şi prelatele care adăpostesc standurile aproape că obturează imaginea clădirilor ce mărginesc piaţa.

Sunt sigură că în restul săptămânii Volterra e cu mult mai liniştită. Aşa încât vă sfătuiesc să nu faceţi ca noi şi înaintea plecării să vă informaţi cu privire la zilele în care se ţin în fiecare localitate aceste pieţe volante sau mai degrabă bazaruri, pentru a vă decide dacă merită sau nu să vă programaţi vizita în ziua respectivă.

Cu greu fac câteva fotografii, dar nu-i nimic, voi reveni după ora 14, când târgul se termină şi tarabele vor fi strânse şi urcate în camionete. La înghesuiala de nedescris contribuie în mare parte turiştii, dar şi nuntaşii participanţi la o ceremonie de căsătorie oficiată la primărie.

Iar primăria este găzduită de sute de ani de Palazzo dei Priori, construit după proiectul lui Riccardo din Como între 1208-1257. Clădirea cu trei etaje este înfrumuseţată de ferestrele trilobale şi de blazoanele magistraţilor florentini care au guvernat Volterra în secolele XV-XVI, o parte din acestea regăsindu-se şi în curtea interioară. Partea superioară a turnului a fost refăcută după cutremurul din 1846, când s-au adăugat ceasul şi crenelurile. Se vizitează Sala del Consiglio şi Salla della Giunta, cu lucrări de artişti toscani din secolele XIV-XVII.

În Piazza dei Priori se află şi biroul de informaţii turistice, de unde am obţinut gratuit harta oraşului, precum şi Palazzo Pretorio, numit şi Palazzo del Podestà, fostul sediu al guvernatorilor oraşului, ridicat începând din 1224 dar modificat masiv în secolul al XIX-lea. Turnul său a fost poreclit Torre del Porcellino din pricina micii statui care îl decorează. :)

În fine, al treilea edificiu important din piaţă este Palazzo Incontri, un amestec de stiluri gotic şi renascentist. Până în secolul al XVIII-lea aici a funcţionat seminarul teologic, după care clădirea a devenit sediu de bancă.

Din Piazza dei Priori cotim la stânga şi trecem pe lângă Museo Diocesano d’Arte Sacra, care adăposteşte lucrări de artă religioasă, după care pătrundem în Piazza San Giovanni. Aici au fost „exilaţi” vânzătorii de fructe-legume şi alte produse agro-alimentare: paste artizanale, brânzeturi, peşte, carne şi mezeluri. Ne lasă gura apă şi nu rezistăm tentaţiei: cu numai 3,50 euro luăm câte o porchetta, un sandviş imens cu bucăţi de carne foarte gustoase. :P

După care admirăm Cattedrale di Santa Maria Assunta, menţionată pentru întâia oară într-un document oficial în anul 992 şi sfinţită în 1120 de însuşi Papa Callistus II. Onoarea aceasta deosebită se pare că i-a fost rezervată deoarece Volterra este locul de naştere al Papei Linus, cel care i-a succedat Sfântului Apostol Petru în scaunul de episcop al Romei. În secolul al XIII-lea construcţia avea să fie extinsă. Faţada îi este atribuită lui Nicola Pisano, în timp ce transeptul şi locul destinat corului datează din veacul al XIV-lea.

Interiorul a fost masiv modificat prin adăugiri baroce şi din păcate nu l-am putut vizita în tihnă deoarece se oficia o slujbă de căsătorie. Am remarcat totuşi coloanele de marmură şi tavanul chesonat şi am citit că adăposteşte câteva lucrări de mare valoare ale unor artişti toscani din secolele XIII-XVI.

În faţa catedralei se află Baptisteriul, o clădire octogonală cu faţada de pe latura intrării placată cu benzi din marmură albă şi neagră şi portal datând de la 1283, după cum aflu din inscripţia de deasupra. Interiorul simplu este dominat de vasul de botez realizat în 1757 de un sculptor din Carrara pe nume Giovanni Vaccà.

Ieşim din Piazza San Giovanni, dar nu înainte de a face o poză cu panorama rurală din spatele catedralei, şi după câţiva zeci de metri ajungem la Casa Torri Buomparenti, unul dintre locurile cele mai fotografiate din Volterra. Cele două turnuri au aparţinut familiilor nobiliare Buonaguidi şi Buomparenti, care s-au înrudit prin căsătorie şi şi-au unit casele printr-o arcadă. Asta aşa, ca să nu credeţi că turnuri, şi încă unite, găsiţi doar la San Gimignano.:)

Admirăm apoi detaliile renascentiste ale faţadei de la Palazzo Minucci, care adăposteşte Pinacoteca şi Museo Civico iar în turn Ecomuseo dell’Alabastro, unde sunt prezentate tehnicile de excavare şi prelucrare a acestui material şi sunt expuse obiecte de alabastru, în special urne.

O scurtă oprire facem şi la Palazzo Viti, una dintre cele mai frumoase reşedinţe renascentiste din Volterra, unde Luchino Visconti a filmat câteva scene din „Sandra”, o peliculă din 1965 cu Claudia Cardinale în rolul principal. Observăm afară un afiş care anunţă în sala mare un spectacol cu „Văduva Veselă” şi intrăm în holul bogat decorat pentru a arunca un ochi. Restul clădirii se află în renovare dar am aflat că găzduieşte un mic muzeu cu o colecţie de artă italiană, europeană şi orientală din secolele XV-XX.

În Piazza San Michele remarcăm Casa Torre Toscano, construită în 1250 de Giovanni Toscano, trezorierul regelui Sardiniei, şi achiziţionată în secolul al XVI-lea de familia Guarnacci, din rândurile căreia s-a tras episcopul Mario Guarnacci (1701-1785). Prin donarea colecţiei sale impresionante, acesta a fondat în 1761 Museo Etrusco Guarnacci, unul dintre primele muzee publice din Europa, adăpostit în prezent de Palazzo Desideri Tangassi.

Revenind la Casa Torre Toscano, observăm la intrare un afiş care ne informează că se poate urca în turn contra sumei de 2 euro. Declinăm oferta şi ne mulţumim cu Chiesa San Michele, cu faţada sa romanică din secolul al XIII şi interiorul baroc. Admirăm deasupra portalului statuia Madonnei (o copie) iar în lateral blazonul familiei Farnese.

Pornim apoi să urcăm pe Via Guarnacci, o arteră comercială foarte animată unde toată lumea pare să mestece câte ceva =)): chipsuri, un sandviş, o felie de pizza. Şi să se uite la vitrinele cu obiecte din alabastru, care chiar merită a fi studiate (în cazul în care nu ai bani de achiziţii).

După un urcuş destul de anevoios continuăm cu o coborâre aproape la fel de furtunoasă către Porta Fiorentina, denumită aşa deoarece de aici pornea drumul către Florenţa. În ciuda unor modificări aduse în secolul al XVI-lea, poarta îşi păstrează aspectul medieval.

În stânga porţii se urcă spre o porţiune bine conservată şi restaurată a zidurilor medievale şi de pe terasa belvedere din spatele lor avem o privire cuprinzătoare către Teatro Romano, construit în secolul I d. Hr. de familia Caecina. De acolo, de sus se vede cel mai bine situl arheologic de dimensiuni relativ modeste, cu 19 rânduri de bănci şi o capacitate de circa 2.000 de locuri. Se păstrează fragmente din zidul scenei şi în spate se zăresc câteva coloane din Forumul Roman şi ruinele Băilor Romane, construite în secolul al IV-lea d. Hr., probabil nu cu mult timp înainte ca teatrul să fie abandonat.

Un alt sit arheologic, situat în partea opusă a oraşului faţă de teatrul roman, este Acropola etruscă, pe care nu ne-au mai ţinut picioarele ca să o vizităm. Deh, bătrâneţile! :(

Pentru a reveni în Piazza dei Martiri della Liberta pornim pe Via Antonio Gramsci şi, constatând că mai avem mult până la sosirea autobuzului, facem un popas la un bar cu câteva bănci şi mese din lemn scoase afară, al cărui nume – La Mangiatoia – ne amuză. :)Ne tragem sufletul, mâncăm câte o felie de pizza şi bem un Aperol spritz (eu) şi un pahar de grapa (Adrian).

Facem inventarul zilei şi ne declarăm satisfăcuţi: am mâncat bine şi ieftin, am cumpărat mici suvenire la preţuri rezonabile şi mai ales am vizitat un orăşel medievel elegant şi încântător, dar şi surprinzător de animat în zi de târg, un orăşel în care tradiţia prelucrării alabastrului dăinuie de peste 2.500 de ani.

Webmaster, rog ataşaţi următorul videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 3077 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI