Colle di Val d'Elsa, oraşul cu două feţe

TIPĂREȘTE

Comparativ cu Siena, rivala Florenţei, cu San Gimignano cel vestit pentru turnurile sale şi cu Volterra, faimoasă pentru producţia de alabastru, ori cu Arezzo, Pisa, Lucca, Prato, Colle di Val d’Elsa sau Colle Val d’Elsa nu reprezintă o atracţie majoră a Toscanei. E încadrat de obicei la „altele” iar Călinescu al nostru l-ar fi exilat probabil, în termeni literari, la categoria „poeţi minori.” =))

Iar hoardele de turişti, aşa cum aveam să constatăm cu ochii noştri, nu-l iau cu asalt, mulţumindu-se să-l traverseze în drumul cu autobuzul de la Florenţa la Siena ori de la cele două către San Gimignano şi Volterra. Iată încă un motiv – şi încă unul foarte bun – pentru a-l vizita.

Şi totuşi Colle este un oraş vechi, din moment ce însuşi Dante îl menţionează în Cântul XIII din Purgatoriul, referindu-se la o bătălie câştigată aici în 1269 de Florenţa guelfă în faţa Sienei ghibeline. În cercul invidioşilor care se pocăiesc el întâlneşte o femeie din Siena pe nume Sapia care îi povesteşte cât de mult s-a bucurat de înfrângerea în luptă a concetăţenilor săi şi conducătorilor lor, a căror putere o supăra mai mult decât o înveseleau propriile ei realizări în viaţă.

Multe n-ar fi de zis despre istoria acestui loc, nu pentru că nu ar fi bogată în evenimente, ci fiindcă oraşul a urmat calea celorlalte aşezări toscane, despre care v-am povestit deja câte ceva vezi impresii. A fost menţionat documentar întâia dată în secolul al IX-lea, pentru ca peste două veacuri să înflorească, beneficiind de avantajele comerţului făcut pe Via Francigena.

Dar „marea lovitură” a dat-o Colle într-un domeniu mai rar pomenit în ghidurile turistice ale Toscanei: industria. Şi asta mulţumită Elsei, râul în apropierea căruia se află. Pentru că din secolul al XVI-lea pe malurile sale au apărut mori şi fabrici de hârtie din care proprietarii s-au îmbogăţit şi şi-au permis să-şi construiască sus pe deal palate. Aşa se face că în vechiul „borgo” medieval, pe străzile înguste mărginite de clădiri din piatră au răsărit treptat clădiri renascentiste impunătoare.

Şi ca totul să fie şi mai clar :) , cam din aceeaşi perioadă Colle şi-a găsit menirea: sticla şi cristalul.

Sticlă se fabrică aici încă din secolul al XIV-lea, însă abia cinci veacuri mai târziu producţia a căpătat caracter industrial. Iar odată cu adăugarea oxidului de plumb la materiile prime, s-au obţinut primele cristaluri fine, transparente şi strălucitoare.

Astăzi fabricile din Colle asigură 95 la sută din producţia de cristal a Italiei şi 15% din cea mondială. Cifre remarcabile, trebuie să recunosc, aşa cum trebuie să recunosc şi că, până a ajunge în această parte a Toscanei, nu auzisem de Colle di Val d’Elsa şi industria sa înfloritoare, în care şi-au găsit de muncă cei mai mulţi dintre cei circa 22.000 de locuitori, câţi numără acum oraşul.

Pentru cei interesaţi nu pot să nu menţionez existenţa unui Museo dell Cristallo în zona modernă a oraşului, pe care din păcate nu am avut timp să-l vizităm. În schimb, am cercetat două ateliere situate în partea veche a urbei, unde cristalul este fabricat artizanal. Iar dacă ajungeţi la Colle într-o zi de duminică, în Piazza Duomo se ţine un târg de profil unde puteţi urmări, din câte am citit, demonstraţii de tehnici de prelucrare a sticlei.

„Colle di Val d’Elsa” înseamnă „colina de pe valea Elsei” şi asta spune totul despre aşezarea sa.

Oraşul este poziţionat „strategic” între Siena (distanţă 19 km) şi Florenţa (48 km). Se trece prin el pentru a ajunge la San Gimignano (după 29 km) şi Volterra (35 km), cu diferenţa că pentru San Gimignano nu trebuie să schimbi acolo autobuzul (este doar staţie), în timp ce pentru Volterra da.

Dacă, aşa cum am procedat noi, vă veţi opri în Colle în drum spre sau de la San Gimignano la Siena, pe ambele rute biletele costă 3,40 euro.

Staţia de autobuz se află pe şosea, vizavi de o tabaccheria şi în faţa sediului Fundaţiei Don Carlo Gnocchi Onlus, o clădire modernă cu copaci pe acoperiş şi terase (vezi foto). Deja de acolo, din staţie, uitându-te în zare, vei înţelege imediat configuraţia oraşului.

Colle e împărţit în „città bassa” – zona de jos, nouă, industrial-rezidenţială –, şi „città alta”, adică partea de sus, cea veche, medieval-renascentistă şi evident, turistică. E un oraş cu două feţe.

Drumul de la Siena până la Colle nu e spectaculos şi se desfăşoară în cea mai mare măsură pe autostradă, „oraşul cristalului” aflându-se în apropiere de ieşirea de pe A1. În schimb, din Colle către San Gimignano peisajul este unul tipic toscan, cu alternanţe de mici dealuri şi văi, fie împădurite, fie cultivate cu viţă de vie, măslini ori cereale. Dar cele mai interesante privelişti le veţi vedea pe şoseaua ce şerpuieşte strâns din Colle în direcţia Volterra, atât în timp ce urcaţi pe lângă râul Elsa şi „borgo”, dar mai ales pe măsură ce vă apropiaţi de „cetatea alabastrului”.

Deocamdată însă să revenim la Colle.

Staţia de autobuz se află în zona joasă, vizavi de cel mai mare şi mai important spaţiu public din oraş, Piazza Arnolfo de Cambio, înconjurată de clădiri frumoase cu arcade datând din secolul al XIX-lea. În capetele opuse ale pieţei se află obişnuitul monument închinat eroilor căzuţi în lupte şi o fântână arteziană nouă plasată în mijlocul unui plan uşor înclinat. De aici privind în sus se vede perfect oraşul vechi.

Dar cum ajungem la el?

Foarte simplu.

Traversăm piaţa, facem o poză cu ficusul imens şi încărcat de fructe :) , după care pornim pe Via Garibaldi. De ce îi zice aşa (în afară de motivele obişnuite pentru care orice localitate italiană are o stradă sau o piaţă Garibaldi)? Pentru că celebrul revoluţionar a poposit aici incognito în august 1849, după cum ne informează o plăcuţă memorială. O luăm uşor la pas pe strada ce îi poartă numele, una îngustă şi pietruită, cu câteva terase goale, prăvălioare amorţite şi pisici ce somnolează pe praguri în dogoarea după-amiezii, şi ne îndreptăm către ascensore Baluardo.

Ei bine, da, un lift ne va urca simplu, rapid şi fără niciun efort până în oraşul de sus.

Mergem până în capătul Viei Garibaldi şi acolo, urmând indicatorul, cotim la dreapta. Şi iată tunelul placat cu cărămidă care ne va duce la lift. Înăuntru e răcoare şi în câteva nişe admirăm nişte lucrări de artă modernă, printre care „Fată în roşu” a sculptoriţei americane de origine germană Kiki Smith.

Liftul ultramodern ne suie în zece secunde pe o platformă de unde se deschide o panoramă încântătoare a văii Elsei. Jos, bloculeţe, în majoritate de 4-5 etaje, plus hale industriale. Iar în dreapta zidurile fortificaţiilor medievale.

Urcăm câţiva metri pe o străduţă, după care cotim la stânga pe Via del Castello, care se continuă cu Via Campana şi Via Gracco. Practic, oraşul de sus este format dintr-o singură arteră cu mai multe denumiri :) , care îl străbate de la un capăt la altul, şi câte o străduţă lăturalnică ce-şi face apariţia când şi când. Ca să ajungi de la ascensor până în partea opusă, la Porta Nuova, nu-ţi ia mai mult de 30-40 de minute. Asta, desigur, dacă nu te opreşti ca să caşti ochii ori să intri prin biserici, muzee şi atelierele de sticlă şi cristaluri.

Imediat cum pătrundem pe Via del Castello dăm de o plăcuţă fixată pe un zid unde găsim transcrise versurile lui Dante reproduse de mine ca motto al reviewului. Iar după câţiva paşi nu mai vedem cerul: două turnuri îl întunecă: Torre dei Pasci şi Casa Torre di Arnolfo di Cambio.

Şi aici mă voi opri un pic, pentru că merită. Aţi reţinut probabil că piaţa mare din oraşul de jos se numeşte tot Arnolfo di Cambio. Deci cine a fost acest personaj?

Colle se mândreşte pe bună dreptate cu cel mai celebru fiu al său, sculptorul şi arhitectul Arnolfo di Cambio (cca. 1245-1310), născut în casa-turn pe care o avem acum sub ochi. Şi-a început cariera ca ucenic al lui Nicola Pisano la amvonul catedralei din Siena, apoi a realizat faimoasa sculptură ce îl înfăţişează pe Carol I de Anjou expusă la Campidoglio din Roma, oraş unde a mai lucrat la biserica Santa Cecilia in Trastevere, la Santa Maria Maggiore şi Santa Maria in Aracoeli, sculptând şi statuia în bronz a Sfântului Petru de la Basilica San Pietro. Giorgio Vasari, renumitul biograf al marilor pictori medievali şi renascentişti, susţine că Arnolfo di Cambio ar fi proiectat iniţial impunătorul Duomo şi biserica Santa Croce din Florenţa. Deşi aceste informaţii nu au putut fi confirmate, se ştie că între 1294-1296 di Cambio s-a aflat la Florenţa şi că a participat la decorarea catedralei, sculpturile sale care împodobeau faţada distrusă în 1589 fiind păstrate la Museo dell’Opera del Duomo din capitala toscană.

Din păcate, acest mare artist nu şi-a lăsat amprenta geniului în oraşul natal :( , fapt care nu i-a împiedicat pe edilii din Colle să-l onoreze, inclusiv printr-un bust amplasat în Piazza di Canonica.

Mica piaţă are un aer încântător: zidurile medievale uşor coşcovite fac casă bună cu atelierul de cristaluri şi cu Chiesa di Santa Maria in Canonica, o construcţie romanică de la finele secolului al XII-lea, cu un interior simplu şi sobru. Vizavi ne atrage atenţia o căruţă decorativă încărcată cu ghivece de flori, aparţinând unuia dintre puţinele localuri din zonă: Taverna Milleluci. Facem aici un popas mai prelungit – „în apărarea mea”, ţin să precizez că în aceeaşi zi „bifasem” şi San Gimignano, aşa încât eram îndrituiţi la oleacă de oboseală. ;)

Ce s-o mai lungesc şi aici, că de lungit ne-am lungit destul pe terasa restaurantului, la o grapa şi o bere Adrian, iar eu la o cafea cu lapte şi o sticlă de apă. :) „Tovarăşi de suferinţă” nu am avut decât două familii – una de italieni, cealaltă de asiatici (regret, dar nu am fost în stare să le identific originea). V-am spus doar că oraşul nu e prea turistic; pe parcursul vizitei noastre de cca. 3 ore ne-am intersectat în total cu vreo 20-30 de cetăţeni avizi de cunoaştere, şi cam atât.

Oricum, am apucat să intru în restaurant şi să cer pemisiunea de a fotografia cealaltă terasă a localului, aflată mai jos, în spate, înconjurată de o vegetaţie bogată care obtura imaginea râului şi a şoselei spre Volterra.

Ceva mai întremaţi după binevenita pauză de hidratare am purces din nou la drum, de data aceasta într-un ritm mai alert, pentru a nu rata autobuzul de Siena.

Obiectivele turistice se succed unul după altul; Via del Castello este un muzeu în aer liber, o bucăţică de Toscană autentică şi liniştită care îşi duce veacul de secole între aceleaşi coordonate. Oriunde întorci capul vezi construcţii vechi, nu neapărat impunătoare sau minunat restaurate, dar care luate împreună compun imaginea unui orăşel cândva prosper şi care a reuşit să îşi păstreze standardele înalte „reinventându-se”, aşa cum se zice acum, ca centru industrial. Dar nu aici, în Colle alto, avem de-a face cu ramura economică ce îi asigură traiul. Aici istoria a rămas aproape intactă, nealterată de mâna omului, nemodificată prin adăugiri moderne şi neîncadrate în mediul înconjurător.

Admirăm mai întâi faţada în stil clasic de la Teatro dei Varii. Clădirea, construită în secolul al XVI-lea, a servit iniţial ca spital, destinaţia actuală primind-o un veac mai târziu.

Ne continuăm apoi plimbarea, fermecaţi de frescele care împodobesc Palazo dei Priori sau Palazzo del Commune, care găzduieşte biroul de informaţii turistice (de unde luăm harta oraşului), precum şi Museo Civico e di Arta Sacra. După câţiva paşi ajungem în Piazza Duomo, dominată – evident – de Concattedrale dei Santi Alberto e Marziale, ridicată în stil neoclasic, în cruce grecească, în prima jumătate a secolului al XVII-lea pe locul unei vechi biserici închinată Mântuitorului. Interiorul, la fel de sobru şi elegant ca şi exteriorul, adăposteşte câteva lucrări de artă remarcabile, printre care un crucifix din bronz de Giambologna, un amvon din marmură şi, în capela Santo Chiodo, o relicvă sfântă, şi anume un cui din crucea lui Hristos.

Piaţa foarte vastă nu e înconjurată de localuri cu terase, aşa cum ne-am aşteptat :( , ci numai de clădiri istorice: Palazzo Renieri, Antico Palazzo Comunale, Palazzo Podestà şi seminarul teologic.

Intrăm pe Via Campana. De aici încolo străzile nu mai sunt pietonale, dar nu ne putem plânge că traficul ar fi aglomerat; nu trec decât vreo 3-4 maşini cât o străbatem noi admirând alte palate: Giusti, Lucci, Ceramelli, Buoninsegni, Dini. Dar cel care ne ia ochii este Palazzo Campana, o construcţie renascentistă neterminată ce funcţionează ca poartă de intrare în porţiunea cea mai veche din Colle alto.

Trecem pe lângă Chiesa di Santa Caterina d’Alessandria, o biserică romanică din veacul al XII-lea care a suferit modificări baroce masive, şi prin faţa altor reşedinţe nobiliare din secolele XVI-XVII: Palazzi Alessi, Usimbardi, Tommasi. În stânga şi în dreapta vedem alei înguste pe care se înşiră casele mai modeste ale negustorilor. Şi într-un final ajungem la Porta Nuova. A fost adăugată în zidurile medievale la începuturile secolului al XVI-lea pe post de bastion de apărare şi cale de acces în cetate şi marchează pentru noi ieşirea din zona veche a oraşului.

În apropierea sa se află o parcare care nu ne interesează – din motive evidente. Coborâm în şosea şi aşteptăm cuminţi în staţia de vizavi de poartă sosirea autobuzului dinspre San Gimignano, ceea ce se şi întâmplă, cu obişnuita mică întârziere de 10 minute care deja nu ne mai miră.

Colle, oraşul cu două feţe, aşa cum l-am denumit, nu este decât un mic exemplu de aşezare toscană tipică unde trecutul şi prezentul convieţuiesc în armonie, fără a se obstrucţiona reciproc, spre binele localnicilor şi totodată încântarea turiştilor. Toată lumea are de câştigat din felul în care italienii au ştiut să îşi conserve patrimoniul arhitectural şi artistic şi să îl integreze fără a-l ciunti în ambianţa vieţii moderne trepidante. O lecţie pe care nu ar strica să ne-o însuşim şi noi...

Dacă ajungeţi în Toscana, astfel de mici localităţi veţi întâlni la tot pasul. Multe din ele sunt aşezate pe coline şi cuprinse între zidurile vechilor fortificaţii, altele au fost ridicate în apropierea unor ape termale sau în jurul unor abaţii. Nu vă limitaţi la Florenţa, Siena sau Pisa; dacă puteţi, străbateţi şi zonele rurale pentru a descoperi peisaje de vis şi farmecul întinderilor de livezi şi viţă de vie şi pentru a vă plimba în voie prin sate, pe străduţele întortocheate pe care au păşit cu secole în urmă străbunii celor ce acum vă îmbie la o bucată de pecorino de Pienza şi un pahar de Brunello de Montalcino.

Toscana, casa frumuseţii!

Webmaster, rog ataşaţi următorul videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 3590 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI