Maraton prin Veliko Târnovo şi Arbanasi

TIPĂREȘTE

M-am cam gândit cum să fac. Logic ar fi fost să scriu separat despre Veliko Târnovo şi separat despre Arbanassi. Dar n-o să fac aşa. O să le „tratez” împreună, căci una fără alta chiar nu se poate; sunt, cum s-ar zice, ca soarele şi luna, ca ziua şi noaptea, ca… „două boabe-ntr-o păstaie”! :) Până la urmă m-am hotărât: o să vă povestesc cronologic şi pe scurt (ha-ha!) ce-am făcut şi pe unde ne-am învârtit noi timp de 2 zile în zonă. Căci ne-am învârtit, nu glumă!

În prima seară n-am mai avut vreme decât de o plimbare destul de scurtă, aşa, de acomodare. Am luat-o agale pe Strada Gurko în jos, una dintre cele mai vechi străzi din oraş, care-şi datorează numele unui general rus care a contribuit la eliberarea Târnovo-lui de sub turci. Pavată cu piatră fasonată în partea ei superioară, care se transformă în piatră de râu în partea ce coboară, îngustându-se, spre Iantra, străjuită de ambele părţi de case vechi tradiţionale îmbrăcate în viţă-de-vie şi iederă, cu acoperişuri de ardezie pe care se preumblă zeci de pisici, Strada Gurko păstrează încă din plin atmosfera secolului 19. De altfel, după numai câteva minute de mers am descoperit pe partea dreaptă celebra Casă Sarafkina, transformată în prezent în muzeu etnografic; programul de vizitare nu se încheiase încă, dar noi nu aveam chef de vizitat la acel moment şi ne-am continuat drumul până la prima răspântie, unde chiar în mijlocul ei tronează o casă de cărămidă roşie. De aici Strada Gurko se continuă cu Strada Maksim Raicovici, ce coboară uşor dreapta spre râu, dar noi am aluat-o în sus, pe Silvestar, care ne-a scos în Ivan Vazov, pe care ne-am întors spre oraşul vechi.

Căscând gura pe la clădiri frumoase şi vitrine colorate, nici n-am simţit când s-a înnoptat; dezavantajul major al extrasezonului – e ziua scurtă! Dar ştiam că pe Samovodska Charshia, celebra stradă a meşteşugarilor, e drăguţ să te plimbi şi seara. E o stradă pietonală extrem de pitorească, dar în alt fel decât Gurko. Gurko e romantică, liniştită, ca o baladă… Samovodska e taman pe dos. Începe în spatele fostei poşte, în dreptul impunătoarei statui a lui Stefan Stambolov, unul dintre eliberatorii Bulgariei care, recunoscătoare, l-a uns prim-ministru ulterior. Existenţa acestui loc începe în primii ani ai sec. al 19-lea, odată cu dezvoltarea fără precedent a oraşului. Astfel, bulgari, turci, greci, macedoneni şi alte naţii au găsit oportunităţi de afaceri în acest perimetru, apărând aproape peste noapte ateliere de meşteşugari, băcănii, cafenele, cârciumi şi hanuri. Majoritatea clădirilor datează din acea perioadă, au fost renovate şi arată atât de bine, încât reprezintă una dintre principalele atracţii turistice. Strada nu e mare, o străbaţi în câteva minute, asta dacă nu te uită Dumnezeu prin magazinele de suveniruri colorate şi parfumate. La capătul celălalt, dinspre piaţa cu acelaşi nume, funcţionează şi azi ateliere în care meşteşugarii folosesc vechile tehnologii de fabricaţie şi care sunt mândri să te lase să-i admiri în timp ce lucrează.

A doua zi dimineaţă am pornit-o însă în forţă, cu un plan de bătaie bine stabilit: azi Veliko, mâine Arbanassi. Hmmm… Să vedem dacă ne-am ţinut de el…

Firesc, primul obiectiv a fost vecina Casă Sarafkina. Construită în 1861 pentru un zaraf (negustor turc), este una dintre cele mai reprezentative edificii pentru aşa-numita Renaştere Bulgărească (perioada de reafirmare a identităţii naţionale a bulgarilor după ce au ieşit de sub dominaţia de peste 5 secole a turcilor). Am împins cu oarece greutate uşa masivă de lemn şi înăuntru ne-a întâmpinat o domnişoară care, văzându-ne că ne scotocim prin portofele, ne-a anunţat surâzând că nu trebuie să plătim nimic, azi vizita e free… Ok!... Eram singurii oaspeţi la acea oră şi am putut admira liniştiţi exponatele. Casa are 2 niveluri. La parter, încăperile sunt dispuse în U, de-o parte şi de alta a holului central imens (a cărui privelişte te invită subtil la vals!) şi fiecare din ele se evidenţiază printr-un subiect. Nu pot garanta că le-am reţinut pe toate, dar să încerc să enumăr câteva: icoane şi obiecte bisericeşti; ţesături, porturi populare „de munte” şi „de şes”, dar şi tot felul de accesorii, gen paftale şi curele; covoare tradiţionale (din nou am remarcat asemănarea cu motivele şi culorile Olteniei noastre; de altfel, şi porturile populare seamănă destul de mult cu cele româneşti); chestii de prin casă, de exemplu am reţinut nişte pernuţe frumos brodate, pe una era „scris” şi anul 1877; talismane de diferite forme, confecţionate din lână albă şi roşie, care se cheamă „marteniţi” (echivalentul mărţişoarelor noastre); pâini ornate cu cruci din aluat, aşa-numitele „pâini rituale” (avem şi noi: pasca, turtele…); ouă încondeiate şi multe altele.

Din loc în loc, sunt panouri explicative în limbile bulgară şi engleză. Una din încăperi este aranjată ca de locuit, cu divane înguste decorate cu pernuţe, masă rotundă cu acoperământ brodat, cu portrete-tablouri pe pereţi şi cu perdele roşii la ferestre, strânse la mijloc cu panglică. Citim explicaţiile, care ne asigură că femeile târnovence erau vestite pentru gustul lor desăvârşit, că nu concepeau să nu fie în rând cu moda europeană. Se organizau periodic mici şezători unde doamnele şi domnişoarele învăţau ultimele tehnici de point lace sau broderie Richelieu. Nici distracţiile nu erau neglijate, s-a înfiinţat o societate specială în 1871 care avea ca misiune colectarea fondurilor de la fiecare familie pentru organizarea de baluri.

Etajul se desfăşoară pe cele 4 laturi, pe o zonă de vreo 2 metri lăţime, mărginită spre centrul casei de un grilaj dantelat de fier forjat. Ferestrele sunt decorate cu acelaşi gen de perdele, iar pe lângă pereţi pe o bună bucată se întinde un alt divan cu acoperământ roşu caroiat. Privirile care se apleacă peste grilaj întâlnesc panorama elegantă a primului nivel, iar cele care depăşesc pervazurile ferestrelor vor fi răsplătite cu priveliştea Iantrei şi a unuia din dublele poduri rutiere şi de cale ferată ce o traversează. Dacă jos ni s-a exemplificat straiul popular, sus ne întâlnim cu cel de secol 19 (frac/joben, rochie lungă de mătase/şal/pălărie cu pene). Există şi o colecţie impresionantă de fotografii vechi de familie, dar şi o frumoasă tapiserie cu subiect religios.

Când am coborât, am mai întrebat o dată dacă într-adevăr nu trebuie să plătim nimic şi domnişoara ne-a explicat că joia în Bulgaria toate obiectivele turistice se vizitează gratis! Pe bune?!!! Păi, atunci, pe cai! Drumul îl cunoşteam – Silvestar, Ivan Vazov, care ne-a scos chiar în faţa unei clădiri frumoase, roz, pe care în seara precedentă n-o remarcasem: era Centrul Cultural Popular, de asemenea un loc cu semnificaţie istorică.

Am urcat cele câteva trepte din stânga lui şi am ajuns în Str. Nikola Pikolo, iar când am întors privirile spre dreapta, am şi zărit-o sus, pe culme: Ţareveţ, măreaţa Cetate a Ţarilor Bulgari! Strălucitoare în soarele dimineţii, mai impunătoare decât pot fotografiile s-o „spună”! Ea a fost bijuteria de preţ a Târnovgradului, ei i se datorează metaforele cu care a fost numit oraşul cândva: „regina oraşelor”, „oraşul ţarilor, ocrotit de Dumnezeu”, „oraş împărătesc”, „cel mai frumos dintre toate oraşele Hemului”. Am lăsat pe stânga casa de bilete unde se pare că n-aveam treabă azi :), apoi am păşit pe aleea pietruită care duce la cetate, străjuită la intrare de blazonul de piatră al ţarilor. Cetatea îşi leagă numele de cei 3 fraţi valahi Asen (Ioan, Petru şi Ioniţă Kaloian, zis şi Cel Frumos), care s-au ridicat de undeva din Munţii Hemus (denumirea grecească a Balcanilor) şi au pornit revolta împotriva lui Isaac al II-lea Anghelos, împărat al Bizanţului la 1185. Despre originea valahă a celor 3 fraţi bulgarii nu obişnuiesc să spună prea multe, de altfel ei îi adoră şi şi-i asumă, ca pe nişte adevăraţi eroi ce au fost. Dar spun izvoarele istorice. De exemplu, Nicetas Choniatis, cronicar bizantin al sec. 12, scria despre ei: „urmaşi ai celor care pe vremuri se numeau Mysoi (locuitori ai Moesiei) şi care astăzi se numesc blachoi (vlahi) ”. De asemenea, tot el povesteşte despre un preot grec spion care a fost prins de Asaneşti - că „şi-a cerut iertare în faţa lui Ioan Asan în limba acestuia, limba vlahilor”. Mai există şi corespondenţa lui Ioniţă Kaloian cu Papa Inocenţiu al III-lea, în care amândoi fac referire la originea romanică a fraţilor, bază în care Asaneştii îl rugau pe papă să le asigure protecţie. Dimitrie Cantemir vorbeşte şi el despre originile valahe ale fraţilor, dar şi ale lui Ivanko, comandantul de oaste care avea să-l trădeze şi să-l ucidă pe Ioan Asan în 1196.

În speranţa că v-am convins că sub acele pietre zace şi o fărâmă din ADN-ul fiecăruia dintre noi, hai să purcedem să le vizităm! Cetatea ocupă toată suprafaţa (cam 110000mp) uneia dintre cele 4 coline pe care este ridicat Veliko Târnovo, colină numită tot Ţareveţ. A fost construită de cei 3 fraţi după eliberarea de sub robia bizantină şi crearea celui de-al II-lea Ţarat Bulgar, Târnovgradul devenind capitala noului regat pentru vreo două secole. A fost apărată de ziduri crenelate înalte de peste 10m şi groase de până la 3,4m, precum şi de numeroase turnuri. Intrarea se făcea prin 3 porţi succesive, înăuntru se găseau 21 de biserici ortodoxe, fiecare cu comunitatea ei, un palat înconjurat de alte ziduri de apărare, iar pe vârful dealului se înălţa mândra Catedrală Patriarhală, fortificată la rându-i, veghind credincioşii cetăţii aşa cum Dumnezeu veghează întreg pământul din înaltul cerului. În ciuda sistemului defensiv extrem de bine pus la punct, cetatea a fost cucerită şi incendiată de turci în 1393, sub care evident că „nimic n-a mai fost ca înainte”.

Vizita cetăţii poate dura o oră, dar şi o zi întreagă, pentru că totul este ca un imens parc arheologic, în care se întâlnesc turişti flămânzi de cunoaşterea istoriei, dar şi localnici veniţi la plimbare cu cărucioarele şi copiii. Din păcate, turiştii trebuie să cunoască una din limbile bulgară, rusă sau germană, căci toate panourile explicative sunt în aceste 3 limbi:(Noroc că unele mai au şi poze! :) Dar, cumva, reuşeşti să-ţi faci o idee. Noi n-am explorat chiar tot locul, am urcat întâi la biserica patriarhală, apoi am coborât în stânga spre fostul palat şi ne-am întors pe lângă vechile ziduri (trebuia să mai lăsăm ceva şi pentru data viitoare, dar, mai ales, vroiam să profităm cât mai mult de oferta free). Asta nu înseamnă că am alergat, ba chiar ne-am plimbat agale, lăsându-ne vreme să ne bucurăm de spectacolul oferit de priveliştea caselor suprapuse ale oraşului care se oglindesc în meandrele Iantrei, de culorile toamnei, de respiraţia istoriei. Am intrat în biserica parohială reconstruită din straturi succesive de piatră şi cărămidă roşie şi re-pictată într-un stil modernist, controversat, de pictorul bulgar contemporan Teofan Sokerov; contururile desenelor sunt clare, culorile însă sumbre, predomină maro, gri, pe ici-pe colo ceva roşu sau galben luminos, expresiile feţelor pline de durere; practic, artistul povesteşte toată zbuciumata istorie a ţării sale. Am vrut să urcăm şi în turnul bisericii, aşa cum ne invita un panou publicitar, contra sumei de 2 leva de persoană, dar am găsit uşa încuiată, nu ştiu din ce motive.

Ne-am foit un pic şi printre ruinele palatului, există nişte scări înguste care duc la esplanada din faţa acestuia, unde am înţeles că se ţin câteodată spectacole. Am vizionat apoi stânca de pe care erau aruncaţi în hău trădătorii, ne-am întors spre turnul în care erau ţinuţi prizonierii de război (printre care celebrul Baldwin al Flandrei), având mereu în faţă, pe cealaltă colină, cetatea Trapeziţa, în curs de restaurare în prezent, după cum am aflat. În drum spre ieşire, Tati şi-a adus aminte de vechiul proverb „nu lăsa pe mâine ce poţi face azi” şi a propus să dăm o fugă până în Arbanassi, să vedem ce-i de văzut, apoi să ne întoarcem în Veliko şi să continuăm dacă ne mai ţin puterile.

Am luat un taxi ca să câştigăm timp, ceea ce vă recomand, deoarece costă doar 5 leva şi nu merită să urci drumul pe şoseaua serpentinoasă, ferindu-te de maşini. Am înţeles că există o scurtătură prin pădure, dar o vom aprofunda, poate, altădată. Însă, cu harta în mână, Tati a observat că vom trece pe lângă unul dintre simbolurile vechiului Târnovgrad, biserica Sf. Dimitrie, şi a rugat taximetristul să ne ducă întâi acolo şi să ne aştepte câteva minute s-o vedem. Aici este locul unde fraţii Asen au pornit revolta împotriva Bizanţului. Se spune că s-au folosit de un tertip, lansând zvonul că protectorul Salonicului, luptătorul Demetrius, a pornit în apărarea rebelilor bulgari, iar după victorie, au construit această biserică în onoarea lui. O remarcaserăm încă de când vizitasem cetatea, o biserică frumoasă în formă de cruce, cu râuri de piatră şi de cărămidă alternând între ele. A fost şi ea distrusă de turci. Reconstrucţia sa s-a făcut din ruine (rămăseseră doar absida şi câteva fresce originale), în timpul comuniştilor, între 1977 şi 1985, când s-a comemorat 800 de ani de la răscoala Asaneştilor. Am admirat-o şi noi, acum de aproape, am păşit în curtea pavată cu piatră în modele geometrice, apoi în interiorul răcoros şi simplu. În loc de altar este acum o placă de comemorare, culorile celebrelor fresce sunt şterse de timp, iar desenele incomplete. Un fior însă nu se poate să nu simţi când te gândeşti câte or fi văzut ele de-a lungul timpului!

Arbanassi este un sat cocoţat şi mai sus decât Veliko, la vreo 4-5 km, fondat de albanezi şi greci. A fost prima dată menţionat într-un hrisov în 1538, când a fost dăruit, alături de alte 3 sate, de către sultanul Soliman Magnificul ginerelui său Rustem Paşa. Satul s-a dezvoltat, atingând un maxim în sec 17-18, remarcându-se prin nenumăratele relaţii comerciale pe care negustorii de toate naţiile stabiliţi aici le aveau cu aproape toată Europa, dar şi cu mai îndepărtata Indie. Legăturile cu Principatele Române au fost foarte strânse; se ştie că în Sibiu funcţiona în 1639 „Compania Grecească”, condusă de negustori din Arbanassi, iar multe din familiile aristocraţiei româneşti (Cantacuzino, Brătianu, Brâncoveanu, Filipescu) au cumpărat case aici, contribuind la dezvoltarea localităţii. De altfel, stema Cantacuzinilor a fost sculptată pe iconostasul bisericilor arbanassiene Naşterea lui Iisus şi Sf. Nicolae. Se cunoaşte, de asemenea, faptul că domnitorul Vasile Lupu s-a născut în Arbanassi, iar locuitorii de aici se retrăgeau în Valahia pe timp de ciumă, holeră sau atacuri ale turcilor.

Taxiul ne-a lăsat chiar în centrul micii localităţi şi, cum orice treabă serioasă se începe cu o pauză, ne-am tras şi noi sufletul la o bere pe terasa acoperită cu viţă-de-vie. Timp în care am avut şi răgazul să studiem harta şi să încercuim pe ea principalele puncte de interes. Primul dintre ele se afla chiar peste drum, o fântână turcească pe care o văzusem prin fotografii. Pe al doilea l-am găsit nu departe (de fapt, nimic nu-i departe în micul Arbanassi!), pe Str. Sofronii Vrachanski la nr. 7, şi anume Biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril. În mod obişnuit, vizita costă 6 leva, cu ceva facilităţi pentru copii şi grupuri mai mari (valabil cam peste tot în Bulgaria, după cum am putut să-mi dau seama) şi se închide publicului între 1 nov şi 20 mar. Alee pavată, curte frumos îngrijită, cu flori şi copaci falnici şi o doamnă care a apărut dintr-o dependinţă şi ne-a deschis cu bucurie uşa vechiului locaş. Naos, pronaos şi 2 camere de rugăciune, separat pentru bărbaţi şi pentru femei. Dar ceea ce m-a lăsat efectiv cu gura căscată a fost bogăţia desenelor; practic, absolut fiecare spaţiu este pictat, desene şi culori puternice, predomină albastrul-închis şi auriul. Fotografiatul cred că este interzis, supraveghetoarea vorbea doar bulgară şi oricum n-a stat chiar în coasta noastră, n-am înţeles bine ce zicea, dar nu părea prea supărată că am tras şi noi vreo 2 cadre. Superb, recomand!

A doua biserică, cea a Naşterii lui Iisus (şi mai celebră ca prima, de fapt cea mai veche din Arbanassi, cu origini în sec. 6!), ne-a uimit încă şi mai tare. În primul rând că am dibuit-o destul de greu. Noi căutam cruci pe cer, aşa cum ni se părea firesc, uitând că turcilor nu le prea erau pe plac construcţiile înalte, mai ales cele în care nu se practica religia lor. Am găsit-o pe o străduţă cumva în faţa Hotelului Sevastokrator, un acoperiş mic în V din piatră, în spatele unui gard înalt de piatră (aproape totul este din piatră în Arbanassi, mă refer la clădiri şi garduri). Iar alee pietruită, curte îngrijită, dar şi un mic cimitir cu cruci pitice peste morminte simple. Altă doamnă surâzătoare ne-a descuiat uşa bisericii. Deşi a fost mult mai vigilentă decât colega ei, tot am reuşit să facem vreo 2 poze superbelor picturi care acoperă în întregime pereţii bisericii. Căci dacă de înaltă aceasta nu e înaltă, apăi de lungă e lungă! Cuprinde şi ea naos (care a fost cândva el însuşi o biserică) pentru bărbaţi, pronaos pentru femei, o galerie şi o capelă dedicată lui Ioan Botezătorul. Picturile au fost finalizate în 1579 şi reprezintă peste 5000 de chipuri omeneşti. Predomină aceleaşi culori, albastru şi auriu şi totul e absolut copleşitor!

Coborând curtea în trepte a hotelului Sevastokrator, de pe terasa căruia am admirat întâi panorama fantastică a Târnovo-ului, am ajuns taman în faţa Mânăstirii Sf. Nicolae. Curte frumoasă, îngrijită, biserică închisă. Maicile scuturau şi îşi scoseseră covoarele la aerisit, n-am vrut să le deranjăm şi am plecat.

Ne-am întors pe acelaşi drum şi am trecut pe lângă fosta casă a lui Constantin Brâncoveanu, în prezent Complexul Etnografic Bakgarka, de fapt un restaurant tradiţional. Nu ne-am abătut decât preţ de vreo 2 poze şi am mers mai departe. Am admirat în linişte zidurile vechi de piatră, frunzele care cădeau în lumina blândă a toamnei, ţesăturile tradiţionale expuse de harnicele localnice. Mai aveam un obiectiv de bifat: Casa Konstanţalieva, o casă reprezentativă pentru stilul de viaţă al negustorilor de altădată, acum şi ea devenită muzeu etnografic. Total diferită de sora ei de la oraş, casa ne-a introdus în atmosfera sec. 17. Are şi ea 2 niveluri, dar spaţiile de locuit ocupă catul de sus (dispoziţie cu rol de apărare). Am trecut succesiv prin mai multe camere mari, decorate cu tapiserii, icoane şi cufere. În fiecare se găsea câte o sobă simplă tencuită, iar zona de dormit era un divan mare cât toată lungimea camerei, cu mai multe compartimente pentru diverşi membri ai familiei (de exemplu, mama avea un loc special lângă leagănul bebeluşului, atârnat de tavan). Înţeleg că ceaiul sau cafeaua se serveau tot în această arie, căci divanul din camera de zi era ornat cu tăvi şi păhărele specifice. Şi în bucătărie era un divan, dar mai mic (masă?), alături de cuptor şi zeci de vase de gătit şi de servit, majoritatea metalice. În camera de lucru, divanul era ocupat de maşină de cusut şi obiecte ce foloseau la torsul şi prelucratul lânii. Casa avea şi 2 toalete (sub forma a 2 găuri de formă triunghiulară în podea).

Ne-am mai plimbat puţin pe străduţele pitorescului Arbanassi, apoi am oprit un taxi şi l-am rugat să ne lase aproape de Catedrala Ortodoxă din Veliko. Numită şi a Renaşterii, a fost proiectată în 1872 de un celebru arhitect bulgar, Kolyu Ficeto, căruia îi sunt atribuite multe alte locaţii. Impresionează prin cupolele ei verzi şi prin turnul care domină oraşul. Interiorul este însă ca al oricărei alte biserici ortodoxe, nimic special.

… „Mai poţi, Tati? ” „Mai pot, Mami! ” Atunci, să mergem. Nu departe, la Muzeul Renaşterii Naţionale Bulgare, pe care îl văzuserăm aseară frumos luminat. Ca şi în majoritatea celorlalte situaţii, eram singurii doritori să-l vizităm şi supraveghetoarea a tot umblat după noi să ne aprindă luminile în cale şi apoi să le stingă. N-o să insist, că v-aş plictisi; o să amintesc doar o superbă colecţie de icoane vechi ale Şcolii Tryavna şi Târnovo, de sec. 15-16, precum şi frumoasa sală de consiliu cu băncuţe roşii şi zeci de drapele bulgăreşti în care, în 1879, după Războiul de Independenţă, primul Parlament al Bulgariei a adoptat noua constituţie. Tot aici a fost investit şi primul prinţ al Bulgariei, Alexandru Battenberg. Deci, un fel de Alba-Iulia noastră… Oricum, interesant muzeu, păcat că eram noi puţin cam obosiţi…

… ”Mai poţi, Mami? „Io ştiu, Tati?!... ” Dar Tati deja cobora scările din dreapta muzeului şi mă striga entuziasmat; descoperise frumoasa clădire care adăposteşte Muzeul de Arheologie. Deşi la modul teoretic chiar n-aveam chef de nici un fir de arheologie la ora aceea, edificiul m-a vrăjit de la prima privire şi vă spun că merită să mergeţi măcar pentru asta! În primul rând, un rând de coloane şi arcuri năpădite de iederă, apoi o clădire veche, de piatră (ce clişeu când e vorba de Veliko!) cu ferestrele etajului înalt împodobite cu flori, ascunsă în spatele unui gard minunat de fier forjat, cu o curte pietruită plină de artefacte. Bineînţeles că am şi intrat, că tot era free, iar doamna care avea grijă foarte drăguţă. Şi interiorul clădirii e frumos, cu scările bogate din capete şi cu desenele murale de la etaj. De asemenea, multe plante verzi, de zici că eşti la vreun muzeu de grădină botanică. Exponatele – cum era de aşteptat – reprezentative pentru zonă, nimic ieşit din comun.

… ”Tati, mai poţi, nu mai poţi, dar eu să ştii că vreau şi la Muzeul de Artă! ” Tati a înghiţit în sec şi n-a zis nici mâlc. După o pauză de vreo juma’ de oră în primitoarea noastră cameră, să ne mai tragem sufletul, am pornit-o şi la muzeul de artă, că doar era „peste gârlă”, îl vedeam de la balconul nostru, dincolo de un cot al Iantrei, având în faţă Monumentul închinat fraţilor Asen, care îi reprezintă pe aceştia călare pe cai, în toiul luptei, iar dintre ei ţâşneşte spre cer sabia eliberatoare. În mod curios, la galeria de artă era mai multă animaţie decât întâlniserăm la celelalte muzee de-a lungul zilei. Majoritatea lucrărilor se referă la Veliko şi la împrejurimi, iar majoritatea artiştilor sunt bulgari. Picturile însă mi-au încălzit inima, când am plecat de acolo parcă se topise toată oboseala zilei!...

… Mai puteţi? Haideţi, că nu mai e mult!... Povestea continuă a doua zi dimineaţa, când am pornit agale spre cartierul cu biserici, pe numele lui Asenov, aflat la poalele Trapeziţei, în partea stângă. Am urmat şoseaua care însoţeşte Iantra, oprindu-ne din loc în loc să pozăm minunăţia de peisaj de dincolo de ape şi am lăsat în urmă Mânăstirea celor 40 de Martiri (am lăsat-o pentru data viitoare din start, nu mă întrebaţi de ce). De aici începe cartierul cu biserici, de-o parte şi de alta a râului, cele 2 zone fiind unite prin 2 poduri; primul porneşte chiar din dreptul mânăstirii şi este circulat de maşini, cu câte un trotuar pietonal pe margini (drumul merge mai departe spre Arbanassi), iar celălalt e ceva mai încolo şi e din lemn, fiind destinat doar persoanelor. Am traversat şoseaua cu grijă şi am luat-o în faţă, pe malul drept. Am întâlnit curând o mică biserică a cărei cupolă verde m-a fermecat, dar al cărui nume n-am reuşit să-l aflu nici până în ziua de azi. Oricum, închisă, nu se putea vizita, printr-un colţ de geam am văzut înăuntru depozitate tot felul de chestii. Ne-am continuat plimbarea pe străzile însorite şi liniştite şi în curând am putut admira o întreagă galerie de artă stradală (Veliko e plin de aşa ceva, am descris oarecum mai amănunţit în articolul de anul trecut).

O şcoală pentru copii cu handicap pe dreapta, o parcare spaţioasă pe stânga, aproape goală şi o casă de bilete. E intrarea la vechea Biserică Sf. Petru şi Pavel, şi ea martoră a atâtor evenimente istorice. Dar… Zdrang (zgomot de fisă care cade) ! „Tati, aşa-i că noi am uitat să schimbăm leva?! ” Zdrang şi fisa lui Tati! Am întrebat-o pe tanti de la casă ce-i de făcut. Ea a dat din umeri neputincioasă; vroia leva sau euro, cu leii noştri n-avea ce face. Şi nici rest la 50 de euro n-avea să ne dea. Iar primul bancomat era în centru, cale de vreo 30-40 de minute înapoi. Iar mâine e ultima zi când se mai vizitează biserica, pe urmă intră în hibernare. „Mâine? Ok. Venim mâine. ”

Şi ne-am îndreptat peste drum, unde am descoperit într-o arie împrejmuită ruinele altei vechi biserici, a Sf. Ioan de Rila. Acesta e sfântul cel mai venerat în Bulgaria, cel care a pus piatra de temelie a celebrei mânăstiri din Munţii Rila. Cele 2 biserici, Sf. Petru şi Pavel şi Sf. Ioan de la Rila, au făcut cândva parte din acelaşi complex monahal. Petru şi Pavel a fost construită de ţarul Ioan Asen al II-lea şi de soţia sa Anna în prima jumătate a sec. 13. După ce turcii au cucerit Târnovgradul iar cetatea împreună cu biserica ei patriarhală au ars, Patriarhia Ortodoxă şi biblioteca cu sute de manuscrise au fost mutate în mica biserică Petru şi Pavel. Ultimul patriarh bulgar al acelor timpuri, Eftimie, a dispus construirea peste drum a încă unei biserici care să adăpostească moaştele Sf. Ioan de la Rila. Acestea au odihnit în noul locaş până în 1469, când au fost înapoiate Mânăstirii Rila cu permisiunea sultanului Murad II. După această dată însă, biserica din Târnovo ce i-a împrumutat numele a decăzut, ca şi vecina sa mai vârstnică (Biserica Petru şi Pavel pe care o vizităm azi e şi ea reconstruită pe ruinele celei vechi, în 1981).

Ne-am întors şi am făcut dreapta pe podul de lemn. Case tradiţionale şi aici, străduţe liniştite şi 2 biserici: Sf. Dimitrie, pe care o vizitaserăm ieri şi Sf. Gheorghe, pe care am găsit-o închisă (sezonul de vizitare se terminase cu vreo 3 zile în urmă, ca să nu ne pară rău că oricum veniserăm cu mâinile undeva). Din panoul de la intrarea în frumoasa grădină care adăposteşte edificiul aflăm că acesta a fost construit pe la 1616 de un tip, Paraschiv, şi de soţia sa Irina, pe fundaţia unei biserici vechi care se dărâmase.

Ne-am întors, de data aceasta pe „podul de piatră”, iar restul zilei am dedicat-o relaxării ba la o terasă de pe Samovodska, ba pe o bancă din parcul central al oraşului, ba, într-un final, pe însoritul nostru balcon din vecinătatea Iantrei „cea frumos curgătoare”…

… Aşa cum am promis, a doua zi, înainte de a pleca spre casă, ne-am oprit să vedem Biserica Sf. Petru şi Pavel, după ce am plătit 6 leva de căciulă. Ne-a întâmpinat o curte mare, de asemenea îngrijită, plină de flori şi de resturi de coloane de piatră. Era şi o inscripţie care amintea de cei 110 bulgari care au fost masacraţi aici în 1394, la ordinele sultanului Baiazid I, dar şi faptul că pe locul actualei curţi a existat cândva o necropolă, iar oasele sunt adunate într-un sarcofag. Biserica e micuţă, cu o singură absidă, iar naosul e împărţit în 3 nave, cu 2 rânduri de coloane. Doamna care ne-a însoţit în timpul scurtei noastre vizite ne-a spus că picturile care s-au păstrat sunt originale şi provin din 3 perioade diferite: sec. 13, sec 16 şi sec. 17.

… Ne-am urcat din nou în maşină, relaxaţi şi un pic mai ştiutori decât în urmă cu 4 zile, când plecaserăm de acasă… Dar aventura încă nu se terminase încă!...

---

VIZUALIZĂRI: 5302 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI