Veliko Tarnovo - o bucatica din Bulgaria asa cum este ea in realitate

TIPĂREȘTE

Dupa cele 5 zile petrecute la Duni-Sozopol (vezi click aici ) ne-am continuat periplul Inland Bulgaria (Riviera fiind, de fapt, o Prusie Orientala a zilelor noastre), calatorie prin care urma sa ne lamurim in legatura cu o tara si un popor despre care cunostintele si informatiile primite (prin educatie scolara si prin mass media in ultimii ani) nu puteau contura o imagine suficient de clara. Si pentru ca minimalismele si stereotipurile culturale erau mult prea generalizate in mediul romanesc (de la universitari la oamenii de rand) spre a mi le insusi ca infailibile, am decis sa exploram noi insine, inarmati cu propriile simturi acest taram necunoscut. Prin urmare, am ales ca destinatie Veliko Tarnovo, leaganul istoric declarat si oficial al poporului bulgar.

Am strabatut cei 260 de km dintre Duni si destinatia noastra foarte usor, pe drumuri bune si destul de putin circulate, spulberandu-se mitul soselelor bulgaresti ramase, mi se tot spunea, la nivelul celor romanesti de dinainte de Revolutie. In schimb, ni s-a confirmat cu varf si indesat ca, intr-adevar, indicatoarele rutiere lipsesc sau, atunci cande exista, fie sunt mascate complet de vegetatie, fie sunt amplasate de parca ar fi adresate altora, iar soferul le observa cand déjà nu mai poate analiza informatia, fie pur si simplu te deruteaza. Sistemele de navigatie sunt complet nefolositoare in Bulgaria, iar hartile lor rutiere proaste. Toate astea fac dintr-o calatorie de vacanta una de explorare propriu-zisa, transformand pe alocuri placerea descoperirii intr-un sentiment de frustrare si uneori de furie. Toate astea sunt insa echilibrate de imaginile ce ne insotesc in drumul nostru: Bulgaria este o tara foarte frumoasa, cu munti acoperiti de paduri de foioase sau de conifere mediteraneene, iar nu arida, cum m-as fi asteptat (fara sa stiu de unde indusa aceasta impresie falsa de tara crem-maronie si prafoasa; poate din asocierea unui atare specific fizic cu clamata saracie in care s-ar zbate Bulgaria-spre deosebire de noi, zice-se. Aveam mai apoi sa filtrez toate informatiile nou dobandite si sa le raportez la cele stiute déjà: descopeream ca sursa tuturor acestor clisee sta intr-un complex de superioritate care ne este nedrept cultivat din prima varsta a instructiei scolare. Or, chiar daca, fundamental, multe din cele aflate personal confirma unele stereotipuri, este cu totul injust sa le folosesti la constructia unui edificiu cultural care afirma ca unele popoare sunt destepte (noi), iar unele proaste (intotdeauna altele). In realitate, suntem pur si simplu diferiti in unele privinte, in timp ce in altele ne apropiem pana la confuzie. Antropometric diferentele sunt evidente, astfel ca mitul cefei late se confirma, numai ca a avea o ceafa delicata nu echivaleaza cu un avantaj in sine, cum suntem noi educati. Pe de alta parte, societatea bulgara, ca si a noastra, polarizeaza cetatenii si statul, aflati intr-o continua guerilla unii impotriva altora, politistii lor, ca si ai nostri (dar parca mai mult la ei) fiind niste creaturi fioroase ca prezenta si monosilabice in dialog. E bine sa nu ai de-a face cu ei. Pe de alta parte, este de spus ca bulgarii claxoneaza mult si abuziv (se intampla si pe la noi), conduc foarte agresiv si rareori iti multumesc pentru vreun serviciu sau concesie facute in trafic. Ca pietoni insa, sunt de cele mai multe ori foarte amabili si numai de la ei poti primi indicatii corecte cu privire la trasee rutiere si destinatii, ceea ce face recomandabil sa intrebati de fiecare data cand va rataciti in incercarea de a parasi o localitate printr-un anume punct. Mai este de spus ca reteaua rutiera bulgara este in asa fel configurata incat cel putin drumurile nationale nu strabat decat foarte rar localitati (ceea ce va face foarte facila o eventuala transformare in autostrada), accesul la astfel de sate facandu-se prin bretele. La toate aceste intersectii limita de viteza este de 60 de km/h (uneori 50), si la foarte multe se afla radare, asa incat aveti grija!

Ajunsi la Veliko Tarnovo aveam sa descoperim un oras mult mai mare decat ne imaginam noi, risipit pe trei-patru dealuri printre care curge raul Iantra (a carui albie nu este prea ingrijita de responsabilii municipalitatii), cu strazi inguste, in panta-rampa si multe sensuri unice. In conditiile astea, parcarea este o problema, iar o atare facilitate oferita de hotel un avantaj deosebit si un criteriu in alegerea lui.

Noi am locuit la Hotel Studio, rezervat pe un site specializat, pentru preturi mai mari decat cele obisnuite (aveam sa aflam la fata locului), care se incdreaza intre 25/40 Euro/camera/noapte. Conditiile au fost excelente acolo, insa exista multe, foarte multe Guests houses, echivalentul pensiunilor noastre cred, dar si varianta “gazdei”, prezenta pretutindeni in orasul vechi cu oferte de 10 euro/noapte/persoana cu mic dejun.

Orasul este animat de multi turisti, printre care si romani (mai putini decat pe litoral). Ca puncte de atractie majore vom retine orasul vechi in sine si zona Tsarevetsa, vechea cetate a orasului, asa incat doua zile intregi ar fi suficiente pentru a-ti face o idée oarecum temeinica despre Veliko Tarnovo. Pentru imperjurimi inca doua zile ar fi de-ajuns, deci un sejur total de 4 zile.

Preturile la restaurant (in varianta locala denumit “Mehana” - carciuma veche adica) sunt echivalente celor de la noi, adica in jur de 50 lei/persoana/masa, fara excese insa. Recomand ca in loc de paine sa cereti “parlenka”, un fel de turtita din aluat dospit cu bicarbonat de sodium uneori, fripta intr-o forma rotunda sau ovala si asezonata in unele cazuri, servita calda. Ciorba de burta (shkembe) este de asemenea foarte gustoasa, preparata un pic mai gros decat la noi. Nu recomand kachamac mish-mash, un amestec gatit la cuptor si destul de dizgratios la aspect, din branza si rosii coapte pisate. In rest, cam ca pe la noi, cu nuante locale insa (kavarma, o tocanita foarte buna, dar fara cartofi). Berea locala cam 6 lei/sticla, vin local cam 26-30 lei/sticla.

In orasul vechi sunt de vazut strazile cu case in stilul Renasterii Nationale (cum spun ei), leit-motiv pe care il veti regasi in orice locatie cu pretentie de destinatie turistica. Interesante, foarte multe degradate si cu un farmec specific la o prima vedere, aceste case/conac devin insa plictisitoare prin prezenta lor repetata la infinit, oriunde te-ai duce.

Toate intrarile la obiectivele turistice (muzee, monumente) costa 2 leva pentru adulti, cu varianta 6 leva/familie uneori (o leva=2,3 lei). Tsarevetsa, prezentata drept element forte al atractiilor din Veliko Tarnovo, este, in fapt, un fake realizat in anii 70, pentru a hrani bulgarilor un sentiment national innabusit de fratia cu U.R.S.S. (se spune ca daca ploua la Moscova, la Sofia se deschideau umbrelele). Reconstituirea este o recladire aproximativa a cetatii vechi, cam cum s-a intamplat la noi cu Adamclisi, din care veritabile sunt cateva pietre aflate in muzeul anexa al Tropaeum Traiani. Aici se organizeaza un spectacol de sunet si lumini, insa numai in masura in care se strang 400 de euro. Intr-un context pe care nu il pot evalua decat prin banuieli sau senzatii (de asta nu imi permit sa il prezint aici), bulgarii au doua obsesii istorice: cel de-al doilea tarat bulgar (inaugurat la 1185) si razboiul ruso-turc din 1877-1878 (de Independenta pentru noi, al Renasterii nationale pentru bulgari). Toate strazile din Bulgaria poarta numele unor revolutionari ai anului 1877 sau amintesc glorioasa epopee balcanica a Asanestilor. Atat de prezente sunt aceste evenimente, ca ai senzatia ca sunt unicele din intreaga istorie a Bulgariei, lucru intr-o masura destul de aproape de adevar. O atare atitudine fata de aceste jaloane este insa de inteles cumva, desi mie imi pare, totusi, un exces: intre 1400 si 1900 Bulgaria nu a existat, iar in primii 50 de ani de ocupatie bulgarii au fost supusi unui adevarat genocid; foarte frustrant, desi Razboiul nostru de independenta s-a purtat pe teritoriul tarii vecine (Plevna, Rahova etc. se afla aici), bulgarii si-au castigat independenta deplina abia in 1908, pentru ca dupa 1913 (al doilea razboi balcanic) tara lor sa fie impartita intre Serbia, Macedonia si Romania, care a anexat Cadrilaterul pana in 1940.

In apropiere de Tsarevata se afla ultima catedrala patriarhala de dinainte de ocuparea Bulgariei de catre turci, Biserica Sf. Petru si Pavel, cu o istorie interesanta: la intrarea in naos sunt zugraviti patronii sustinand bierica, asa cum apar ctitorii in toate bisericile ortodoxe; in realitate, cele doua personaje sustin Biserica crestina ca institutie, destul de recent rupta in catolica si ortodoxa. In contextul legat de negocierile purtate de Ionita Caloian (ultimul de regii celui de-al doilea tarat) cu Papa si fortele politice occidentale pentru unificarea Bisericii Ortodoxe bulgare si a celei Catolice (si esuate in cele din urma), aceasta este bifunctionala, servind necesitatilor celor doua tipuri de cult; asadar, originar cel putin, a fost o biserica ortodoxa si catolica simultan, cu hram unic recunoscut si de unii si de altii, prevestire falsa a unei reconcilieri ce nu s-a implinit pana azi. Este de spus ca interiorul (cat a ramas din el) este autentic, picturile avand un colorit impresionant prin prospetime si prin armonie. Pe peretele de rasarit al naosului se afla o pictura despre care ai jura ca este basorelief, iar pe cel sudic cel mai bine conservat (ni s-a subliniat) din acea perioada portret al lui Isus.

Cu Veliko Tarnovo punct de statie am decis sa prospectam imprejurimile. Intr-o prima zi ne-am propus o calatorie pana la Kazanlak (capitata Tarii trandafirului, se spune), via Pasul Shipca, cu opriri la Manastirea Drianovo si in localitatea Triavna, ambele aflate in drumul nostru. Am vizitat muzeul manastirii (multe artefacte din 1877, aici avand loc unul din episoadele glorioase, dar si tragice ale luptei de izgonire a turcilor) si pestera Bacho Kiro (dupa numele unuia din eroii de la Drianovo), aflata la cateva minute distanta (se plateste) ; aceasta, desi prezentata in toate pliantele publicitare ca un adevarat eveniment carstic, nu este decat o umbra pe langa alte pesteri.

Mai apoi am incercat sa ajungem la Triavna, localitate aflata la 17 km de Driavono, undeva pe langa Gabrovo. Nu a fost chip sa fim aici potrivit programarii noastre intrucat nu a existat nicio indicatie rutiera pe sensul nostru de tur, iar navigatorul ba nu gasea sateliti, ba ne deruta. Prin urmare, dupa ezitari si invarteli in jurul cozii pe langa Drianovo (care au insemnat 45 de min., pentru ca noi am fost insistenti, nu ne-am lasat facuti de bulgari si indicatorizarea lor rutiera) am ales ca, cel putin pe moment, sa abandonam lupta pentru aceasta destinatie. Asadar, going further spre Shipca, via Gabrovo, ce avea sa devina punct final al calatoriei din acea zi, Kazanlak ramanand pe alta data. Drumul spre Monumentul Eliberarii a fost ok, previzibil sinuos cata vreme traversa Balcanii, iar traficul destul de lejer, ca de obicei. Este de notat perspectiva foarte frumoasa asupra zonei vazute de pe acoperisul Monumentului, la care am ajuns dupa urcarea catorva etaje interioare unde erau expuse diverse artefacte din vremea luptelor foarte sangeroase purtate aici in 1877. Cum nu eram resemnati cu pierderea unei redute atat de semnificative cum este prezentata localitatea Triavna, am decis ca la intoarcerea spre Veliko Tarnovo sa mai incercam un asediu: fortele erau refacute, navigatia pornita si verificata, toata lumea ochii cat cepele dupa indicatoare. In asemenea imprejurari si cu asa minutioasa pregatire tactica si logistica succesul a sosit: un indicator rutier ne spunea ca Triavna se afla la 17 km de Gabrovo, destinatie spre care ne-am grabit impotrivindu-ne serii care se anunta. Ca de obicei, drumul a fost foarte pitoresc, serpuit si insotit de dealuri inverzite, acoperite de foioase. La capatul lui, un sat compus din (evident) case in stilul Renasterii Nationale si, cu adevart remarcabil, o piata foarte frumoasa in centru, patronata de turla cu ceas a unei biserici. Prezenta localnicilor bandu-si rachiul in carciuma din piata o facea foarte vie si neprefacuta, in opozitie cu multe alte locuri cu valoare turistica recunoscuta si recomandate ca atare.

A doua zi am mers la Lovech, aflat la cam 100 km est de Veliko Tarnovo pe un traseu pe care harta il sugera ca lipsit de elemente deosebite. In realitate, a fost cel mai frumos drum pe care l-am parcurs in Bulgaria, drum cuprins de o pace de dinainte si in afara de orice istorie a oricui. Am fi vrut sa gasim vreo pensiune, insa nimic nu ne-a indurmat pasii spre un astfel de loc, ramanand ca in alte imprejurari sa incercam o explorare mai in detaliu a zonei. In final Lovechi, cu podul sau acoperit (unde gasiti o pravalie cu ceramica de Troian, la preturi normale), cladirile colorate din centru si zona sa istorica (denumita Varosha) a fost o surpriza placuta, orasul fiind locuit si, deci, viu in substanta sa. Tot aici am vizitat un muzeu etnografic pe care brosurile nu il omit niciodata, dar care nu are mare lucru de aratat; in schimb, un ghid foarte simpatic va face (nefortat) prezentari care vor impresiona copiii (cred ca si adultii).

In sfarsit, pentru ultima zi am lasat obiectivele mai la indemana prin apropierea de noi: cateva biserici si mult-laudatul, la crème de la crème Arbanassi, orasul de piatra alba, cu mestesugari priceputi de secole etc, etc, etc. Feelingul meu de om batran si trecut prin multe batalii turistice imi spunea insa ceva… Ceva ce s-a adeverit: Arbanassi este o mega-carciuma, aranjata si gata oricand sa umple burtile turistilor epuizati de multele impresii lasate de casele in stilul Renasterii Nationale, multe ca de obicei si toate la fel. Inutil sa mai adaug ca, desi se afla la doar 4 km de Veliko Tarnovo si este socotit o adevarata perla a coroanei, ne-a luat mai mult de ¾ de ora sa ajungem aici dupa ce am naucit pe strazile orasului nostru cu multe sensuri unice inguste in panta-rampa, cautand iesirea spre Arbanassi. In final, dupa ce G.P.S.-ul, harta idioata si indicatoarele rutiere contradictorii erau cat pe-aci sa nasca o bataie si intre noi, a sosit pacea, insotita de un mos pe care, in lipsa de alte variante, l-am luat la “ia-ma, nene! ” pentru ca avea acelasi punct terminus cu noi: Arbanassi.

Asa s-a incheiat periplul nostru bulgaresc de 10 zile, din care 5 la mare, pe un drum de intoarcere la fel ca toate de pana atunci, adica bun, mai putin intervalul Shumen-Silistra (100 de km), distrus si aproape de neparcurs. Asadar, evitati-l cu orice pret.

In rest, revin acasa cu sentimente amestecate despre Bulgaria, o tara care noua mai are destule sa ne arate (si bune, si, probabil, si rele), cu un popor care pronunta ca si noi cartof, cozonac, masa, gheata, stalp, cu autoritati excesive sau mai rau, cu prea multi soferi luati parca din traficul Pietei Natiunilor luni la ora 9, cu manele, cu toate cate sunt in orice parte a Balcanilor te-ai duce, cred eu. De aceea, voi reveni aici, unde in procent de 40-45% sunt, totusi, acasa, chiar daca asta nu-mi convine de loc.

---

VIZUALIZĂRI: 5380 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI