Blarney: pietre magice, zâne și spiriduși

TIPĂREȘTE

Undeva în spatele dealurilor care mărginesc orașul Cork se ascunde o bucată din istoria pre-britanică a Irlandei: castelul Blarney, un loc în care legendele și istoria documentară se amestescă în prezent cu o profitabilă întreprindere comercială. Primele construcții se spune că ar fi fost ridicate prin secolul 11; ce a supraviețuit până în ziua de azi este castelul de secol 15 împreună cu ruinele construcțiilor adiacente ridicate până aproape de secolul 19.

În istoria asta romanțată se vorbește de bătălii, asedii, comori cu care s-ar fi fugit prin tuneluri secrete, incendii, pietre cu efecte magice... realitatea din 2013 ne prezintă doar ruina unui castel nu foarte mare, câteva turnuri din care au rămas doar pereții exteriori, vreo 15 metri dintr-o peșteră înfundată precum și un conac de secol 19 care seamănă foarte bine cu casele bântuite de prin filmele de un anume gen. De jur împrejur există însă un domeniu imens, o adevărată grădină botanică - de la arbori seculari la plante aduse și aclimatizate chiar și din Australia.

La Blarney se ajunge cu autobuzul din Cork; cursa durează mai puțin de 30 de minute. Lângă stația de autobuz se află un complex pe nume "Blarney Woolen Mills", înființat acum 200 de ani sub forma unei fabrici. Undeva în anii '70 afacerea a dat faliment, fiind înlocuită de un centru compus în prezent dintr-un hotel, un restaurant și un magazin imens, toate situate în halele renovate ale fostei fabrici. Magazinul se laudă că ar fi cel mai mare "Irish Shop" din lume; mie mi s-a părut a fi totuși un tourist trap supradimensionat, cu produse sensibil mai scumpe decât în oraș - oricum ceva optimizat pentru a lua banii turiștilor debarcați eventual de pe vasele de croazieră și aduși cu autocarul la pupat de pietre magice.

La castel se ajunge trecând prin parcarea acestui complex sau ocolind pe stradă; primul lucru care te frapează este aglomerația de la intrare și de pe alei, faptul că în parcare opresc multe autocare, semn clar al interesului pentru castel și pentru legenda pietrei care - contra unui sărut - îți oferă anumite puteri magice (e vorba de "the gift of eloquence", puterea de a-i convinge pe alții). Acum ce să spun - inclusiv Discovery Channel are o listă cu 99 de lucruri de făcut într-o viață, sărutatul pietrei acesteia fiind unul dintre ele. Nici măcar nu e scump - 12 euro plus 40 de minute din viață pierdute la coadă pe scările înguste ale castelului. Dar despre asta un pic mai târziu.

Ordinea este la ea acasă aici: inclusiv copacii sunt plantați într-un anume fel, iarba e perfect tunsă, sunt plante înflorite peste tot. Drumul șerpuiește pe lângă un fir de apă iar castelul apare încetișor din spatele copacilor: e ca într-o poveste cu zâne și spiriduși. La baza terasei pe care e ridicat castelul e intrarea în celebrele tuneluri - legenda menționează că ar fi 3, vizitatorii văd doar o mică peșteră iar de la intrarea ei se poate urca până sus la castel sau se poate începe o plimbare prin pădure. Dacă ar fi să dau timpul înapoi... m-aș plimba direct prin pădure!

Castelul este destul de ruinat; multe plafoane s-au prăbușit de mult, camere cândva situate la etaje diferite fiind acum unite. La intrare este vizibil un șemineu situat deasupra înălțimii unui om, semn al degradării în timp a construcției. Nu mai există vreo mobilă originală și nici măcar resturi ci doar incinte pe care oamenii din ziua de azi le-au atribuit diverșilor ocupanți - dormitorul nobiliar, camere de oaspeți, sala de banchet etc. Ah, și zeci de inscripții pe pereți: foarte mulți viziatori și-au lăsat semnătura în piatră. Scările interioare sunt în spirală și sunt extrem de înguste: de la peste 1.90m înălțime sau cu obezitate poate nu chiar morbidă există anumite riscuri reale pe care prefer să nu le numesc.

Pe acoperiș există celebra Blarney Stone, acum șlefuită de la atâtea săruturi primite în ultimele vreo 200 de ani. Din cauza poziției delicate e necesară prezența unui asistent; de asemenea trebuie renunțat pe moment la geantă, la haina desfăcută sau la ochelari. Momentul sărutului e evident imortalizat de un aparat foto "oficial" prins într-o cutie metalică (ploaia...) și declanșat din exterior printr-o apăsare de buton; dovada documentară se poate obține ulterior de la intrarea în castel contra a 10 euro. Mie însă nu au vrut să-mi dea niciun premiu pentru faptul că am stat la coadă și am trecut pe lângă piatră fără să o sărut.

Odată ajuns jos am pornit la plimbare prin grădini; chiar lângă ziduri există o plantație cu "poisonous plants" unde la loc de cinste - dar ascunsă bine în spatele unor gratii - era planta care în unele țări e legală iar în altele te bagă la pușcărie. Fără gratii erau plante - zic ei - ceva mai inofensive, gen Castor Oil Plant (laxativ puternic) sau regina nopții (pe care o știam ca plantă uzuală de grădină, dar nu...). Ceva mai departe începe pădurea cu tot felul de luminișuri și arbori deosebiți; aproape că mă așteptam să apară vreo ființă magică de după vreun colț. Chiar de magie nu am dat însă la un moment dat mi-a trecut un iepure prin față; poate era una dintre zâne, m-a simțit cu suflet rău și s-a transformat în iepure. Știu și eu?

Într-un colț al pădurii, într-o mică vale dintre câteva movile am găsit amenajată o grădină cu plante din Australia, un soi de ferigi arborescente. De asemenea acolo exista și o cascadă, efectul vizual și auditiv fiind absolut deosebit; m-am gândit imediat la Madeira și la grădinile de la Monte însă acolo cascada era cât se poate de naturală. Aici conductele erau cât se poate de vizibile... dar poate doar intenția contează.

Domeniul Blarney este totuși imens; din păcate se apropia ora închiderii și a trebuit să plec. O să revin poate în altă zi să explorez restul de grădini precum și lacul din spate. Și poate chiar o să mă întâlnesc cu vreo ființă magică pe acolo, mai știi?

---

VIZUALIZĂRI: 1954 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI