Perla Moldovei

TIPĂREȘTE

Cum Loganul meu aniversa 3 ani de când îmi devenise partener credincios de drumeții și Ioana (GPS-ul) 2 ani, m-am gândit să-i ,,unesc,, în Sfânta taină a logodnei.

Mă gândeam să le fac un tort din ceva bujii, bielete și capete de bară stropite din abundență cu ulei Elf, dar am zis că n-o să pună ,,botul ,,(pardon - distribuitorul), iar Ioana o începe să urle-ntruna: ,,- Ați deviat de la traseu!,,.

Așa că, le-am făcut ,,cadou,, una bucată sejur matrimonial, în afara Bucureștiului.

Pur și simplu am deschis harta, am închis ochii și am pus degetul arătător pe... DN 12B, între localitatea Cerdac și Slănic Moldova.

Cum despre Cerdac nu știam mai nimic, am ales Slănic Moldova.

Am luat-o pe Ioana, i-am zis că dacă vrea sejur să-și pună la treabă circuitele integrate și să calculeze traseul. 291km prin Valea Prahovei sau 297km prin Buzău, Focșani, Tg. Ocna.

Având o oroare de Valea Prahovei, am ales varianta a doua.

Drumul a fost destul de lejer, Ioana și-a făcut pe deplin datoria, spre uimirea mea, până în fața hotelului, iar Loganul a reușit cu brio să străbată traseul în exact 4ore si 5min.

Drumul de la Tg. Ocna spre Slănic Moldova este unul de vis, șoseaua șerpuind de-a lungul râului Slănic, printre pădurile de brazi cu minunate locuri înverzite, unde să poți opri fie măcar pentru a admira peisajul fie să te întinzi la umbra unui brad și să privești cerul senin prin coroana-i plină de conuri,în ,,muzica ,,îmbietoarea trilurilor de pasări.

După 18km venind dinspre Tg. Ocna, am pătruns în această ,,Perlă a Moldovei ,,înconjurată de brazi seculari, așezată la poalele Munților Nemira, în mijlocul Munților Puf și munții Cerbu.

La început am avut un oarecare sentiment de respingere, dacă pot spune așa. Hoteluri și pensiuni lângă blocurile de locuințe, multe clădiri cu fațadele scorojite, altele în plină demolare.

Unele spații de cazare erau vândute, revândute, retrocedate, lăsate în paragină. Lăsa impresia unui management defectuos, plin poate de orgolii sau fonduri blocate, sau mai știu eu ce.

Sau era doar o impresie a mea și de fapt stațiunea era în renovare.

Fiind și extrasezon, lumea era întro forfotă continuă.

Se escava, se demola, se reparau podețele de peste râu, dar cel mai mult mi-a plăcut că marea ,,curățenie de primăvară ,,se desfășura în parcul central al stațiunii, unde se săpa, se grebla, se plantau flori frumoase conturând rondurile.

Deci lumea se pregătea de deschiderea sezonului ce ține de la 1 iunie la 1 septembrie.

Fiind o stațiune balneară recunoscută pentru apele sale minerale, am încercat să ajung la centrul balnear și să întreb la care izvoare dintre cele numerotate pe harta expusă în parc, mă pot ,,adăpa ,,nu de alta, dar să nu mă trezesc mai târziu că am băut apa pentru afectiuni oculare și m-am spălat pe ochi cu apă pentru dureri de șale.

Dar centrul balnear era închis în acea perioadă, doar un paznic ce ,,pupa ,,o sticlă de coniac rezemat pe o bancă, reprezentând cadrele medicale.

Așa că am renunțat și întruna din zile le-am luat pe toate la rând, spre norocul meu la fiecare în parte fiind afișat un ,,prospect ,,de informare despre ce fel de apă este, pentru ce este benefică sau în cât timp te ,,cureți ,,...

Izvoarele, în număr de 11, sunt dispuse pe aleile pietruite ce ,,conduc ,,curgerea plăcută a râului Slănic, descoperind adevărate peisaje de basm.

Numerotarea acestora s-a făcut respectând ordinea descoperirii lor, ordine care pe mine mă cam dăduse peste cap.

De exemplu: zic, hai să merg la izvorul 2 că cică-i bun la un rinichi, mai curăță și ,,pateul ,,.

Plec pe aleea umbroasă și ce văd... izvorul 6, după care izvorul 8.

Aha... m-am prins zic, ăștia numără din doi in doi.

Mai merg oleacă, mai trag câteva poze și apare izvorul... 1.

Bun zic, deja ne mai ieșindu-mi socotelile de dinînainte, după 1 trebuie să vină 2 că așa m-o învățat bunicul.

Ei draci... îmi ieși în cale izvorul 10, apoi 3 după care... (nu ghiciți), izvorul 1bis. Auleo, hai c-am pus-o, acum încep să se repete. Păi unde-i 2-ul?! Am încercat să-mi pun iar neuronii la treabă: poate trebuie să scot radical din 8, să înmulțesc cu 1bis și rezultatul să-l împart la logaritm din 6 plus cosinus de 3. Nici așa nu-mi dădea, așa că am luat-o la pas în continuare unde m-o duce Slănicul, trecând pe lângă alte izvoare cu numere ,,aleatorii ,,: 5,14,15.

Și conform legilor lui Murphy, izvorul nr. 2 era bineînțeles ultimul.

Însetat fiind, m-a pus nu știu cine și am luat o gură bună de la țevușca din care curgea apa. Mare greșeală, fiindcă instantaneu mi s-a lipit limba de cerul gurii, iar molarii și premolarii au intrat brusc întrun îngheț total și dureros.

Voiam să deschid gura, dar parcă era lipită cu superglue, atât de rece era apa.

În drumul către izvoare, pe partea dreaptă am văzut și o păstrăvărie un pic mai deosebită, cu vreo 3 bazine pentru pești cam lăsate în paragină, pline de stuf și alte ierburi.

Deosebirea față de alte păstrăvării era aceea că aici peștii aveau în jur de vreo 5-6 kg, erau vii colorați și ,,pășteau ,,pe uscat.

Am crezut la început că sunt mutanți, văzând că au câte două picioare și un penaj viu colorat.

Ei hai... celor da frate la păstrăvii ăștia să mănânce de sunt așa viu colorați și mai, mai, că or ști și să zboare?

Până la urmă m-am dumerit. Erau păuni și bibilici pe post de pești.

Păstrăvăria asta ,,minunată ,,avea și un restaurant cu intrare de pe malul celălalt al Slănicului.

Am fost și acolo întro seară, unde am comandat cu inima strânsă, păstrăv cu mămăliguță.

A durat ceva, preț de vreo două țigări, până ce mi-au adus comanda.

Acuma nu știu, ori au alergat ceva ca să prindă păunul, ori au înecat fazanul în bazin ca să-i dea gust de pește, cert este că ce am mâncat a fost delicios și a avut gust de pește și oase subțiri.

Întro altă zi mi-am propus să încerc și eu să fac traseul celor 300 de scări pe care-l văzusem afișat la recepția hotelului.

Este un traseu deosebit de frumos pentru cei au în sânge aventura, pentru cei ce adoră să imortalizeze o parte din spectacolul oferit de natură.

Practic acest traseu începe chiar de unde încep izvoarele.

Se traversează la un moment dat pe un pod cu o cascadă uimitor de frumoasă râul Slănic, și în locul numit 300 de scări, chiar în dreapta izvorului cu același nume, începe o potecă să-i zic așa, ce urcă din ce în ce mai abrupt muntele Dobru.

Poteca te ajută cumva la început să urci în serpentine, având câteva trepte de piatră, dar apoi ești nevoit să te bazezi doar pe rădăcinile brazilor seculari. Deci îti trebuie oarecum puțină atenție.

Eu am reușit să urc 98 de astfel de ,,trepte ,,după care am simțit că mă ia cu amețeală... (mama lor de țigări cu cine le-o fi inventat...)

Din loc în loc sunt, sau mai bine spus au fost candva și câteva băncuțe puse tocmai pentru a-ți mai trage sufletul.

Dar cum mai mult nu existau, singura modalitate de a te odihni era să te așezi pur și simplu pe rădăcina ieșită din pământ, a unui brad.

Stând așa și contemplând natura, iacă-tă că de sus, apărură doi tineri, un el și-o ea, gâfâind de mama focului.

Zic în propria-mi minte, pe-ăștia ori i-o alergat vreun urs, ori s-or jucat leapșa în mijlocul brazilor. ..

Și începu conversația:

,,- Câte? , mă întrebară ei... ,,

- Câte ce? , răspund eu mirat.

- Trepte!

- Aaa, eu mândru, 98.

- Noi, 145 până pe platou unde este un luminiș frumos, că acolo n-i s-o luat. Nu mai urcați, că e frumos? .

- Ei, cum să nu, doar să-mi mai trag sufletul, și-acu o iau la goană! ,,(în mintea mea - murgu o mai urca, că eu doar cu SMURD-ul, poate! ,,

Și noaptea aveam să visez că urcam întruna ca ursu. De febra musculară nu vă mai zic, ca mergeam de parcă îmi trecuse porcul mistreț printre picioare.

Și ca să mă refac după această eroică drumeție, a doua zi, aveam să descopăr un loc mirific, un luminiș chiar pe malul râului Slănic, aproape de locul unde râul își modifică cursul de pe o parte pe alta și se pierde undeva în pădurea de brazi seculari.

În acest loc am stat și m-am prăjit la soare precum brânzoaicele moldovenești în cuptor.

Am încercat întrun târziu să-mi răcoresc fizicul în apa râului, dar aici altă greșeală.

De intrat am intrat eu, dar de ieșit nu a vrut să-mi iasă decât corpul. Degeaba mă rugam eu de picioare ,,Haideți măi că aparțineți acestui corp! ,,Aiurea, rămăseseră blocate acolo ca întro cadă plină cu mortar.

Nu m-am lăsat și le-am smuls până la urmă, că doar nu erau de capul lor.

Și către seară, după ce-am mai ,,smuls ,,câteva cântece la chitară pe malul râului, ce parcă mă acompania și el cu susuru-i ,,dulce ,,m-am retras către hotel.

Cum nu sunt omul să stau prea mult întrun singur loc, în alte zile, am vizitat câteva obiective din zonă, ce-mi fuseseră recomandate de către personalul hotelului.

Astfel, am vrut să vizitez Monumentul Eroilor ce se află pe Dealul Măgura. Spre regretul meu, atunci când am ajuns eu era închis, deci nu am putut să-l văd decât pe dinafară, fapt pentru care, am purces mai departe către Mânăstirea Măgura Ocnei aflată pe același deal Măgura.

Pe șoseaua dinspre Târgu Ocna către Slanic Moldova, la câteva sute de metri, după trecerea podului peste râul Trotuș, este o intersecție unde se face dreapta, și se merge pe un drum de beton prin padure, circa 3 kilometri.

Este o mânastire cu obște monahală de maici, purtând hramul Înălțarea Domnului și construită undeva prin anii 1650, ce a fost demolată de comuniști și apoi reînființată dupa Revoluție.

Ce m-a impresionat a fost faptul că majoritatea maicilor erau foarte tinere.

De la ele am aflat că de fapt mânăstirea ar fi datând de pe vremea lui Alexandru Cel Bun, iar schitul mânăstirii ar fi fost transformat în post de prim ajutor în timpul primului război mondial.

Curățenia ce-am putut s-o văd acolo, m-a impresionat la maxim. Atâtea flori cum n-am mai văzut aproape nicăieri.

Și liniștea aceea, cutremurătoare...

Tot de la aceste maici am fost îndrumat și către Mânastirea ,,Stefan Cel Mare ,,de pe muntele Bolovanu.

Îmi spuseseră că se află la capătul unui drum forestier ce se ramifică din satul Cerdac.

Păi drum forestier era ăla? Nu, era practic un drum de țară vai mama lui,

cu șanțuri adânci formate de roțile căruțelor.

Noroc cu Loganul că are cât de cât gardă înaltă de la sol.

Practic urci vreo 6km străbătând satul Cerdac, apoi drumul te duce în serpentine printre livezi de pomi fructiferi și câteva stâne de oi.

Peisajul, fără să exagerez, este unul de vis. Mașină să ai și timp insorit și totul e mai mult decât ireal.

Când am ajuns la mânastire, totul era în lucru. Echipe de muncitori lucrau fie la pavat aleile, fie la ridicarea gardului împrejmuitor.

Nu am oprit bine mașina că am și fost întâmpinat de un bărbat la vreo 1.90 înăltime și vreo 110 kg, îmbrăcat întro salopetă pătată de ciment și var, într-o mână ținând o mistrie și în cealaltă un ciocan.

,,-Eii, stai să vezi Bogdane acum. M-o lua ăsta la fezandat cu ciocanul și apoi mă și zidește ca Manole pe Ana, fiindca îi călcai omului proprietatea. ,,

Dar în momentul în care mi-a dat binețe, am simțit că mi se înmoaie picioarele. O voce caldă, ușor baritonală îmi cutremura tot corpul.

S-a recomandat a fi Daniel Leonte, chiar ieromonahul mânastirii.

Nici nu a trebuit să-i spun cine sunt și ce vreau. S-a scuzat pentru hainele-i murdare și a plecat pentru a aduce cheile sfântului lăcaș.

Intrând înauntrul bisericii, m-a uimit prin cuvintele sale descriindu-mi istoricul bisericii.

Chiar dânsul în timp ce-mi povestea, îmi spusese că pot face fotografii.

Pur și simplu mi-a fost imposibil momentan, atât de pătrunzătoare erau cuvintele sale. Și mai mult, am fost impresionat de faptul că, inițiativa construirii aceastei biserici a avut-o un român stabilit în America care a și finanțat această lucrare în anul 2000.

Ce să mai, pur și simplu am rămas fără cuvinte... fiindcă și-acum mă trec fiori reci...

Doamne și cât mi-a putut mulțumi pentru că lăsasem pe o măsuță, o bancnotă de 100 de lei.

A vrut să întrerupă muncitorii din lucru, numai să pună masa și să mănânc alături de el.

M-am scuzat, spunându-i că vreau să mai trec și prin alte locuri.

Cred că mi-au trebuit vreo 2 minute să introduc cheia în contact și nu știu de ce, vederea parcă mi se încețoșa...

Am luat drumul înapoi, coborând drumul bătătorit, când la un moment dat văd o stână de oi, la vreo 3 serpentine bătaie față de biserica unde fusei.

Eu ahtiat după brânză de oaie, (că doar crescui pe malul Călmățuiului), opresc să întreb de am șansa să cumpăr câteva bucăți de brânză.

Atât mi-o trebuit. Mă întâmpină un copil desculț cu o joardă în mână:

,,- Mi-a zis tata să veniți înăuntru că va văzut când ați urcat sus la popa. ,,

Trăse-i Loganul pe dreapta cât să nu deranjez pe careva, sări-i gardul împrejmuitor al ocolului și mă apropiai de o căsuță ciobănească mică și dărăpănată.

Îmi ieși în cale un bărbat slăbuț nebărbierit și doamna sa, o femeie rotunjioară la față, cu o rufă înmuiată în apă, scoasă dintro albie de lemn cum numai la țară mai văzusem.

Imediat am zărit o ditamai căldarea plină cu lapte ce fierbea molcom deasupra unei pirostrii. Deja mă cuprinsese dorul de copilărie.

Am spus oamenilor pentru ce îi deranjasem, cum că ași vrut să cumpăr ceva brânză de oi.

Îl văd pe bărbat că se ridică și-mi aduce vreo 3 garnițe cu brânză: mai tare, mai proaspătă, mai nesărată.

Ne înțelegem la preț (modic pentru mine), plătesc omului și dau să plec. Ei, aș... până nu am stat cu ei să servesc o bucată de mămăligă cu brânză și o cană cu lapte, nu a fost chip să plec.

Și aici însă, avea să mi se mai rupă o bucată din suflet.

Aveam să aflu că băietul ce mă întâmpinase, fusese găsit de cioban în mijlocul pădurii pe când avea doar câteva luni, și de aceea le spunea mamă și tată.

Nu vă mai spun nimic... nu cred că trebuie să vă mai spun ceva...

Să găsești un copil cât boțul de mămăligă și să-l crești ca și cum ar fi al tău...

Pe mine aceea zi, pur și simplu m-a dat peste cap. M-a făcut din om, neom...

Nu m-a lăsat sufletul să nu-l iau pe copil în poală, în mașină și să-l plimb câteva sute de metri. Doamne și cum râdea... și când am plecat alerga în spatele mașinii... A trebuit să opresc, să-l iau în brațe, să-l ridic spre cer și să-i spun ,,Bucură-te copile, și să crești mare! ,,

Am ajuns în stațiune când becurile începuseră să se aprindă în parc.

Totul era de o liniște și o încântare extraordinară.

Câțiva bătrâni jucau șah, alți oameni se plimbau pe aleile înconjurate de flori multicolore, iar eu m-am așezat pe-o bancă lângă fântâna arteziană,

lăsându-mă cuprins de o nostalgie aparte și gândindu-mă la cuvintele lui Aristotel:

"Dacă o cale e mai bună decât alta, atunci fii sigur că e calea naturii! ".

---

VIZUALIZĂRI: 3488 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI