N-am știut de existența lui Jimmy, paznicul Cetății Sighișoara

TIPĂREȘTE

Nu am știut de existența lui, până când un post TV ne-a informat că Jimmy nu mai este printre noi. Nu știam cine a fost Jimmy, dar am aflat tot atunci. A fost câinele paznic al Cetății Sighișoara, prieten al turiștilor și al locuitorilor, câinele cu pagină Facebook, cu mii de poze și prieteni. Dacă știam, în mod sigur l-aș fi căutat, aș fi întrebat de el. Dar vestea m-a întristat și m-a convins să revin la șirul cronologic al povestirilor din excursia noastră în Maramureș. După cum spuneam, primul obiectiv vizitat în această excursie a fost Cetatea Sighișoara.

Autocarul ne lasă într-o parcare pe Strada Anton Pann, undeva la vest de cetate. Urcăm pe jos, pe Strada Zidul Cetății, cale de vreo 300 de metrii, până la „Turnul Croitorilor”. Acesta este unul din cele 9 turnuri de apărare a cetății rămase în picioare, din cele 14 inițiale, ce asigura supravegherea accesului prin „Poarta din Spate”.

Cetatea Sighișoara este monument protejat de UNESCO din anul 1999, și este singura cetate medievală locuită și în prezent. Începuturile ei datează din anul 1280. În secolul al XIV-lea în zonă s-au stabilit meșteșugari organizați în bresle puternice, care au ridicat în jurul cetății un zid de apărare din piatră, lung de 930 metri și înalt de 4 metri. În secolul al XV-lea, zidul a fost supraînălțat cu 3-4 metri, iar în următorii 200 de ani, înălțimea zidului pe alocuri atingea și 15 metri. Cele 14 turnuri ridicate purtau numele breslelor care le-au construit.

Așezările mai importante din Transilvania aveau dreptul la târguri săptămânale. La Sighișoara târgul era miercurea, ziua din săptămână în care populația din sate avea dreptul să vină în oraș. În plus, Sighișoara avea dreptul la trei mari târguri anuale, la care participau majoritatea orașelor din zonă. Atmosfera medievală și vechea ordine a breslelor, bazată pe cinste și calitate, s-a menținut până târziu, când au apărut primele corporații și apoi fabricile, cu care vechile bresle nu au mai putut concura, și au ieșit treptat din istorie. Pentru locuitorii Sighișoarei, perioada cea mai grea a fost între anii 1601-1676, perioadă încărcată de calamități naturale, războaie, jafuri, molime și incendii. În 1601, o armată secuiască reușește să pătrundă, prin trădare, în Cetate. Secuii au alungat locuitorii, ocupând orașul timp de un an. Când l-au părăsit au lăsat în urma lor multe pagube.

În 1612, a avut loc o altă încercare de ocupare a Cetății. Dar de data aceasta toți cetățenii înarmați s-au aflat la datorie și «atacatorii» au renunțat. Au urmat cutremure de pământ în anii 1559,1604,1648,1651,1684,1701,1738, molime (epidemie de ciumă) și incendii.

Evenimentul cel mai dramatic din istoria orașului rămâne incendiul din 30 aprilie 1676 când, în câteva ore, datorită unui vânt puternic incendiul cuprinde Orașul de Jos, Cetatea și toate împrejurimile. Pagubele au fost uriașe. Au ars majoritatea caselor de lemn din Cetate și din Orașul de Jos, Biserica Mănăstirii și majoritatea turnurilor Cetății. Doar Biserica din Deal și 5 turnuri au scăpat.

Actuala înfățișare a Cetății se datorează efortului de reconstrucție survenit după marele incendiu, când toate casele au fost reconstruite din cărămidă și piatră, s-a modificat structura stradală a întregii Cetăți, s-a schimbat acoperișul Turnului cu Ceas, dându-i-se actuala înfățișare.

Revenind la „Turnul Croitorilor”, acesta datează de la sfârșitul secolului al XII-lea. Este o construcție masivă, rectangulară, cu trei niveluri. Nivelul inferior este străpuns de două culoare boltite care, pe vremuri, aveau și grilaje la ambele capete. Astăzi, fiecare culoar constituie un sens de circulație auto. Pietonii și turiștii se strecoară cu atenție, care cum pot. Nivelurile superioare sunt prevăzute cu ferestre de tragere și guri de deversare smoală topită. În incendiul din 1676, turnul a fost puternic afectat, datorită exploziei prafului de pușcă depozitat la etajele superioare. Turnul, în forma în care se prezintă azi, a fost reconstruit în 1679.

Noi intrăm în cetate prin culoarele boltite. Eu îl aleg pe cel din stânga, pentru a observa mașinile ce vin din față. Imediat după intrare, un panou ne prezintă harta cetății. Deocamdată nu îmi spune mare lucru, dar, va fi mult mai clară la întoarcere. Ne continuăm drumul pe Strada Zidul Cetății și, după câteva zeci de metri trecem, din nou, prin două culoare boltite. De data aceasta, culoarele sunt în parterul unei case obișnuite. Dincolo de aceste culoare, intrăm în „Piața Cetății”. Am impresia că suntem oarecum în mijlocul obiectivului. O privire ulterioară, pe hartă, avea să mă convingă de acest lucru. De jur împrejur sunt numai clădiri „monument istoric”. Remarc faptul că toate fațadele sunt intacte, renovate și frumos colorate. Multe dintre ele adăpostesc astăzi pensiuni și/sau restaurante. Însă, după părerea mea, unele din ele au niște nume ce nu se prea potrivesc cu specificul locului, ex. („Pizzeria San Gennaro”).

În centrul pieței, un mijloc de transport gen „kiki-car”, mascat în trenuleț, așteaptă turiștii. Pare să aibă ceva căutare. Totuși, după câte știu eu cetatea nu este foarte mare și poate fi parcursă ușor și pe jos. Probabil că se vede altfel din viteza tractorului.

În această piață se găsește una din clădirile emblematice ale cetății. Este vorba de „Casa cu cerb”. Pe colțul nordic al clădirii, la intersecția pieței cu Strada Școlii, la nivelul etajului al doilea, este un cap de cerb. Nu m-am lămurit dacă este un trofeu vânătoresc, o sculptură, sau o combinație între acestea. Ceea ce atrage la clădire este faptul că, pe fiecare fațadă, capul de cerb se continuă cu desenul a câte unui cerb, în mărime naturală. Casa a fost construită în secolul al XVII-lea și şi-a păstrat aspectul original. O inscripţie de pe peretele de nord ne spune că a fost reconstruită în 1691 de către proprietarul său, Michael Deli, după ce a fost distrusă în incendiul din 1676. După cum arată, picturile cerbilor sunt păstrate din o perioadă destul de veche, dar nu am reușit să o identific.

Ieșim din piață prin colțul sudic și, după circa 50 de metri intrăm într-o altă piață, mult mai mică, „Piața Muzeului”. Aici, bineînțeles că muzeul este închis, noi vizitând cetatea într-o zi de luni. Avem însă posibilitatea de a vizita „Biserica Mănăstirii”. Vizita se face în grupuri ghidate de către un reprezentant al bisericii, aceasta având o durată de circa 15 – 20 minute. Trebuie să așteptăm un timp, deoarece era deja un grup înăuntru.

Între timp, putem da un ocol bisericii pe partea stângă. Aici ne întâmpină Statuia lui Vlad Țepeș. Nu mă impresionează prea tare. Este numai capul acestuia și pare a fi imaginea desprinsă din cartea de istorie. Dar este executat dintr-un material complet negru. În plus, îl privesc împotriva luminii soarelui. Trebuie să recunosc că nu vizualizez prea bine chipul.

La nord de statuie se află o clădire mult mai mare decât toate celelalte clădiri din zonă, și care pare mult mai nouă. Aflăm că este Primăria Municipiului Sighișoara, construită între anii 1887 – 1888. În fața primăriei este o frumoasă esplanadă, spațiu verde și alei, de vreo 15 m lățime, care se termină într-un parapet. Dincolo de acesta începe versantul dealului, ce coboară spre oraș. De aici se deschide o frumoasă perspectivă asupra „Orașului de Jos”.

Întorcându-ne la biserică, plătim taxa de intrare de 8 lei de persoană, și începem vizita. Biserica, azi de rit evanghelic, a fost construită în secolul al XIII-lea, și pare a fi cel mai vechi monument din Cetate. Biserica a aparținut Mănăstirii Dominicane, construită simultan cu ea, demolată însă la sfârșitul secolului al XIX-lea, pentru a permite construirea actualei primării. Biserica a fost puternic afectată de incendiul din 1676, și a fost reconstruită în forma de azi în 1677. Biserica are în componență o navă centrală și două nave laterale, de înălțime egală. După datele de pe internet, acestea au 44,5 m lungime și 12,6 m lățime. Bogăția bisericii constă din cele 35 de covoare din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, de mare valoare istorică și artistică. Mie îmi atrage atenția altarul, sculptat de Johann West și pictat de Jeremias Stranovius, realizat în perioada 1680 – 1684. Aceiași artiști au realizat și orga, dar la data vizitei noastre aceasta era demontată, pentru oarece reparații, iar tuburile erau depozitate pe un balcon al bisericii. Un alt obiect, de mare valoare din biserică, este o cristelniță din bronz, realizată în 1440 de către meșterul Iacob. La plecare, remarc în culoarul din mijlocul navei centrale, un capac metalic perforat. Întrebând despre ce este vorba, aflu că este util pentru încălzirea pe timp de iarnă. Se pare că „încălzirea prin pardoseală” nu este o invenție a timpurilor noastre.

Părăsind biserica, ne oprim câteva minute în fața unei alte case emblematice a cetății. Este vorba de „Casa Vlad Dracul”. Înainte de a deveni Domn al Țării Românești în 1436, acest fiu al lui Mircea cel Bătrân a locuit între 1431 și 1435 în această casă din Cetatea Sighișoara. Întrucât fiul lui, cel ce avea să devină Vlad Țepeș, s-a născut în 1431, este de presupus că s-a născut aici. Totuși, până în prezent nu s-a găsit nici o dovadă concretă care să confirme acest lucru. Cu toate acestea, Vlad Țepeș este azi un simbol al cetății. La parterul casei este un restaurant, care nu are recenzii prea bune pe internet.

Imediat la est de aceasta, o intersecție ceva mai largă poartă numele „Piața Turnului cu Ceas”. Numele vine de la faptul că la sud – est de aceasta se află „Turnul cu Ceas”, cel mai important și mai masiv dintre turnurile rămase în picioare, simbol al Municipiului Sighișoara. Edificiul a fost construit în secolul al XIV-lea pentru a proteja poarta principală a orașului. Până în anul 1556 încăperea de la primul nivel al turnului a servit drept sală a consiliului orășenesc. Turnul a fost distrus de incendiul din 1676, și a fost reconstruit în 1677. În 1891, pe acoperișul turnului au fost puse țigle colorate, smălțuite. Construcția turnului are, în plan, o formă dreptunghiulară, iar pe verticală sunt cinci nivele. Acestea, împreună cu balconul și acoperișul, conduc o înălțime totală de 64 de metri. La începutul secolului al XVII-lea în turn se montează un orologiu cu două cadrane cu diametrul de 2.80 m, refăcut apoi în anul 1648 de către Johann Kirschel. Ca și ceasul de la Praga, și acesta este prevăzut cu niște statui din lemn de tei, înalte de 0,80 metri. Ele înfățișează zeii romani ce personifică zilele săptămânii: Diana (luni), Marte (marți), Mercur (miercuri), Jupiter (joi), Venus (vineri), Saturn (sâmbăta) și Soarele (duminica). Actualul mecanism datează din 1906.

Ghida ne mai dă o informație, pe care nu am putut-o verifica. Bila înfiptă în fleșa acoperișului este din aur. Poate fi posibil, pentru că pare a se distinge ceva galben acolo, sus.

În parterul turnului există o singură cale de acces boltită, dar construcția se extinde spre exterior cu câțiva metri, unde este o altă poartă boltită. Studiind structura din această zonă, se vede foarte bine „patina timpului”.

Părăsind turnul, grupul se destramă. Avem timp liber la dispoziție 45 de minute. Noi alegem să facem o plimbare pe străduțele înguste ale cetății. Începem pe Strada Cositorarilor, urcând ușor pe lângă „Casa Vlad Dracul”. Avem posibilitatea de a admira case, monumente istorice, care, cel puțin după ghivecele cu flori de la ferestre, sunt locuite. Cred, însă, că locuitorii actuali au ceva mai mult confort decât cei din trecut, nu de alta, dar, pe stradă, identific capace de canalizare. Rămân câteva momente în dreptul imobilului de la numărul 3, intitulată „Casă de meșteșugari din secolul al XVII-lea”.

În capătul străzii ajungem în „Piața Rățuștelor”. Simpatic nume! Se pare, însă, că acesta are o justificare, provenind de la târgurile de păsări ce se organizau în zonă, în evul mediu. De aici putem să admirăm „Turnul Cositorarilor”. Nu putem să ne apropiem prea mult de el, fiind în spatele unei porți închise și a unei inscripții „Teren privat”. Aflăm că acestea aparțin Parohiei Evanghelice. Ne mulțumim cu placa de marmură, care ne informează că turnul a fost

.

Cunoștințele mele de istorie prezintă lacune cu privire la această dată. Documentarea de acasă îmi spune că:

Strada ce pleacă spre vest din Piața Rățuștelor este tot Strada Cositorarilor. Ghida noastră consideră că este cea mai frumoasă stradă din cetate. Având în vedere cât este de îngustă, sau pavajul de ev mediu din bolovani de râu, sau florile de pe ambele laturi, tind să-i dau dreptate. Sunt multe străzi din cetate pe care nu le-am văzut, dar, probabil că dumneaei știe mai bine.

Facem o socoteală că nu avem suficient timp pentru a lua masa de prânz, dar este suficient timp pentru a ne răcori cu o bere. Descoperim pe la jumătatea străzii restaurantul „Casa Cositorarului”. Împărțit în două, cu restaurantul pe partea dreaptă a străzii, și terasa pe partea stângă, complet îmbrăcat în verdeață, este un loc plăcut unde te poți relaxa, răcorii și mânca în condiții deosebite. Restaurantul, sau cel puțin terasa, la momentul vizitei noastre, avea căutare. Chelnerul a fost foarte încântat când ne-a auzit vorbind românește, deoarece toată ziua avusese numai clienți germani, și făcuse „febră musculară” discutând cu aceștia. La un moment dat am curiozitatea de a intra și în restaurant și rămân foarte plăcut impresionat de cum arată. O arhitectură rustică, cu mult lemn, și totul foarte curat, parcă te îmbie să rămâi pe loc. pentru o masă copioasă. Dacă vom mai ajunge prin zonă, în mod sigur nu îl vom ocoli.

Odihniți și răcoriți, pornim pe drumul de întoarcere. În capătul Străzii Cositorarilor o luăm la dreapta pe Strada Școlii și revenim în „Piața Cetății”. De aici, parcurgem drumul pe care am venit. Ajungem la parcare în timpul stabilit, dar autocarul nu era acolo. Plecase să alimenteze. Nu-i nimic, vom ajunge la Baia Mare cu un sfert de oră mai târziu.

---

VIZUALIZĂRI: 1382 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI