Jumătate de zi în zona Ruse

TIPĂREȘTE

Plecăm aşadar (cu părere de rău, dar şi cu promisiunea de a ne întoarce cândva) de la hotelul dintre vii, unde am petrecut câteva ceasuri de neuitat. Deşi sfârşit de octombrie, vremea se anunţă numai bună pentru excursii; soare strălucitor, dar blând, cer fără fir de nor, natura încă verde, dar pe alocuri pătată cu galben şi roşu. Îmi place la nebunie felul cum tranzitează lumina frunzele galbene, transformându-le în mii de mici sori care amplifică strălucirea zilei de toamnă…

Primul obiectiv trecut pe ordinea de zi sunt Bisericile rupestre de la Ivanovo, declarate monument UNESCO încă din 1979. De la Mechka ţinem drumul tot înainte, fără să facem stânga spre Pirgovo, pe unde am venit aseară şi în curând intersectăm drumul european ce duce la Veliko Târnovo, pe care-l traversăm, ajungând în câteva minute în satul Ivanovo. Chiar în mijlocul localităţii reperăm un indicator turistic (la bulgari, acestea sunt verzi, nu maro, ca la noi), care ne îndrumă spre bisericile rupestre, cale de încă vreo 4 km. Drumul bun, asfaltat, dar pustiu; normal, e o zi lucrătoare din extrasezon; pe Tati îl apucă deja paranoia şi sugerează să mă duc doar eu să vizitez bisericile, că lui i-e frică să lase maşina singură. Sunt nevoită să-l „lucrez” psihologic în acest sens, în timp ce nu mai prididesc să pozez peisajul brodat cu canarelele de calcar al defileului Râului Lom (am citit că aşa ar zice geologii la pereţii aceştia stâncoşi, de mici altitudini, care delimitează defileul unui râu).

Căci da, ne aflăm deja în plin Parc Naţional Rusenski Lom, unde natura virgină e protejată de lege de ani buni; principalul „vinovat” este râul de vi l-am zis, ale cărui meandre au săpat acest defileu larg în calcarele sarmatice moi. Zona e un paradis pentru turiştii iubitori de natură sălbatică, care au posibilitatea să admire zeci de specii de plante şi animale, mai mult sau mai puţin comune (vulturul egiptean ar fi una din speciile pe care de dispariţie, care încă mai planează deasupra apelor întortocheate ale Lomului). Zona a fost însă dintotdeauna adăpost pentru oameni, mai ales pentru călugării care vroiau să trăiască cât mai departe de lumea muritorilor de rând şi cât mai aproape de cea a Creatorului, ori un atari loc era ideal acestui demers. Nu e de mirare că au săpat şi au lărgit micile cavităţi şi crevase din stânci şi au creat o înlănţuire de biserici şi chilii, care au însumat un complex monahal de renume la vremea lui, unul dintre cele mai importante centre de spiritualitate bulgară medievală.

Se consideră că primul întemeietor fost călugărul Ioachim, viitor patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare, în jurul anului 1220. Complexul a înflorit cu ajutorul donaţiilor ţarilor bulgari Ioan Alexandru şi Ioan Asan al II-lea, acesta din urmă chiar fiind înfăţişat într-una din picturile murale închinând biserica lui Iisus Hristos. După cucerirea otomană, mânăstirea a supravieţuit încă multă vreme, fiind ascunsă de privirile iscoditoare ale cuceritorilor, dar a decăzut treptat cam prin sec. 17. În vremurile de glorie (sec. 13-14), au existat 40 de biserici şi vreo 300 de chilii, dintre care s-au mai păstrat doar 5 lăcaşe sfinte şi dintre care doar unul se mai poate vizita oficial. Ce este special la aceste biserici este modul unic cum au fost pictate de către zugravii anonimi ai vremii, în aşa-numita tehnică a „picturii umede pe piatră”; culorile (care se păstrează încă vii) au fost aplicate direct pe piatra calcaroasă, iar desenele cuprind elemente inovative pentru acea dată, evocând moştenirea antichităţii (cariatide, capiteluri, măşti).

Oprim iniţial lângă o construcţie pe jumătate dezafectată, în faţa căreia e un panou informativ destul de deteriorat şi el, care relatează despre parcul naţional şi despre vechea mănăstire cu hramul Arhanghelului Mihail. O cărare pietruită porneşte în direcţia râului, mă gândesc să fac vreo câţiva paşi, dar Tati nu vrea nici mort să-şi părăsească maşina în pustietatea aia. Noroc că între timp mai apare o maşină; sunt turişti bulgari, care ne spun că ne-am oprit prea devreme, să mai mergem 2 km. Pe cai din nou şi, într-adevăr, după puţin timp ajungem într-o parcare organizată, cu mai multe panouri informative, cu un nene care vinde ceva suveniruri din portbagajul maşinii sale şi chiar cu un chioşc cu băuturi, sendvişuri şi ghiduri turistice. În primul rând, aflăm că edificiul se cheamă corect şi complet „Rezervaţia Arheologică Naţională Biserici Rupestre Ivanovo”, fiind reabilitat prin cooperarea bulgaro-română în cadrul unui proiect co-finanţat cu fonduri europene.

Biserica Maica Domnului, singura care poate fi vizitată, se află săpată în stânca de deasupra parcării, la o înălţime apreciabilă (am citit apoi că e vorba de 32 m) şi ajungem la ea după ce urcăm cu grijă treptele săpate în piatră, alunecoase din cauza frunzelor şi a umezelii. Ajungem pe o mică terasă şi suntem îndrumaţi în dreapta, spre biserică sau în stânga, spre „stânca panoramică”. Urmăm întâi prima săgeată şi pătrundem în biserică printr-o fantă îngustă, cât să intre doar o persoană. Deasupra intrării sunt afişate tarifele de vizitare: 4 leva pentru oareşcine, se face o reducere la 3 leva pentru grupuri de peste 5 persoane, iar studenţii plătesc doar 1 leva. Dacă doreşti să beneficiezi de explicaţiile ghidului (numai în limba bulgară), mai scoţi din buzunar 4 leva. Noi am intrat cam odată cu cei din maşina de mai devreme, care au plătit pentru ghid, dar din păcate n-am înţeles aproape nici un cuvânt! Ghidul este şi cel care taie biletele şi te atenţionează că nu ai voie să faci fotografii cu blitz.

Biserica cuprinde 2 mici încăperi şi o capelă, pictate aproape în întregime. Precum vă spuneam, desenele sunt încă puternice, culorile vii, personajele, chiar fără chipuri (cunoaşteţi damblaua turcilor de a şterge feţele pictate, religia musulmană interzicând reprezentarea chipurilor umane), transmit încă emoţie şi mişcare. Predomină roşu, albastru, galben, alb. Pe ici-pe colo, desenele s-au deteriorat, pereţii peşterii s-au crăpat şi te întrebi fără să vrei câţi oameni vor mai avea privilegiul de a admira o asemenea operă?! În capăt, există un balconaş suspendat deasupra prăpastiei, pe care ies să fac vreo două poze, dar nu mă simt atât de confortabil încât să zăbovesc mai mult şi să admir spectaculosul peisaj ce mi se întinde în faţa ochilor. Prefer să fac asta din exterior şi, părăsind biserica, urmăm săgeata care ne îndrumă spre zona de belvedere numită „stânca panoramică”. Drumul lasă în dreapta o adevărată peşteră scundă, săpată în munte şi urmează conturul stâncii, fiind protejat în exterior de balustrade metalice. Ajungem pe mica terasă de deasupra defileului, în plin soare şi ne încărcăm plămânii cu aer curat şi retinele cu imagini de vis! Cărarea continuă în faţă, ocolind stânca uriaşă şi coborând apoi spre parcare, dar noi ne întoarcem pe drumul pe care am venit.

Mai poposim un pic să studiem panourile explicative, apoi cumpărăm apă şi un ghid al zonei şi, după ce ne uităm pe hartă, ne stabilim următorul obiectiv: Mânăstirea Basarbovo. În satul cu acelaşi nume ajungem destul de uşor, pur şi simplu ne întoarcem spre Ruse pe drumul secundar 501, care merge paralel cu cel european. Bine asfaltat şi relativ pustiu şi acesta, ne aruncă la destinaţie în 2 timpi şi 3 mişcări. Urmărim indicatoarele verzi şi parcăm aproape de intrarea în mănăstire, asaltaţi fiind imediat de nişte pisicuţe tupeiste care vor, nici mai mult, nici mai puţin decât să sară în maşina noastră. Le dojenim şi ne concentrăm pe vizitarea mânăstirii.

Istoria acestui locaş de cult, de asemenea săpat în stâncă (singurul din Bulgaria unde încă se mai slujeşte), se pierde undeva în prima jumătate a sec. 14 şi se împleteşte strâns cu istoria neamului nostru. Se consideră că biserica a fost ctitorită de Doamna Teodora, soţia de atunci a ţarului bulgar Ioan Alexandru (1331-1371), dar şi fiică a lui Basarab I (1310-1352), primul domn al Ţării Româneşti, pe o moşie care aparţinea tatălui ei. De altfel, sunt multe dovezi că cei doi domnitori şi-au fost sprijin de multe ori la vremuri de restrişte, legându-i nu doar relaţiile de rudenie, ci şi interesele comune ale popoarelor lor, înrudite şi ele. Sf. Dimitrie cel Nou, patronul locaşului, a fost un om care a trăit în satul Basarabov; el păştea vitele sătenilor, dar nu accepta ca plată decât pâine şi sare, şi doar de la cei mai avuţi. Se spune că într-o zi a călcat din greşeală pe un cuib de păsări şi s-a căit atât de tare, că a cerut adăpost la biserica din stâncă, spre a se călugări acolo şi a-şi trăi tot restul vieţii cerând iertare lui Dumnezeu pentru greşelile sale.

Călugării l-au primit, iar Dimitrie s-a apropiat tot mai mult de cele sfinte, ducându-şi zilele în rugăciune, dormind într-o nişă de piatră, mâncând puţină pâine şi bând apă. A ştiut exact când va muri şi s-a pregătit, culcându-se pe malul râului din apropiere, între două lespezi de piatră. Apele au crescut peste noapte, după ce călugărul şi-a dat suflarea şi i-au ţinut trupul captiv undeva, la mal, ani de zile, până când acesta i-a apărut în vis unei fete oarbe şi i-a spus că, dacă îi va scoate trupul la suprafaţă, îi va reda vederea. Fata a alertat sătenii, care au pescuit moaştele neputrezite şi frumos mirositoare, pe care au vrut să le ducă la Ruse, dar boii care trăgeau căruţa s-a oprit în mod misterios în poarta casei părinteşti a sfântului, unde a fost construită ulterior biserica satului. În următoarele zile au început să se ţină lanţ minunile: fata ce visase locul unde au fost găsite moaştele şi-a recăpătat vederea, iar un turc care a vrut să prade biserica mânăstirii a fost găsit paralizat în faţa altarului.

Până la urmă, moaştele au fost trimise să se odihnească într-o biserică din Târnovo, iar după terminarea războiului ruso-turc, în 1774, au fost luate de un general rus spre a fi duse la Moscova. S-au oprit însă la Bucureşti, la rugămintea expresă a mitropolitului de la acea vreme şi, ca răsplată pentru contribuţia decisivă a românilor în învingerea turcilor, moaştele au fost găzduite de Catedrala Patriarhală, unde au rămas până în timpurile noastre şi unde au continuat seria minunilor începută la Basarbovo. De exemplu, au existat cazuri de vindecări miraculoase în toiul epidemiilor de ciumă şi holeră, dar şi situaţii în care seceta ucigătoare a fost învinsă. Nu a lipsit mult ca bucureştenii să-l considere pe Sf. Dimitrie cel Nou patronul binefăcător al oraşului lor.

Păşim aşadar în micuţa curte a mânăstirii, care ne place de la prima privire: curată, îngrijită, umbroasă. Pe stânga e un pangar cu obiecte bisericeşti şi-l întreb pe călugăr dacă trebuie să plătim pentru vizita noastră, iar el mă întreabă câte lumânări doresc. Îi spun că nu am leva şi-mi răspunde că acceptă lei: un leu lumânarea. Păşim pe aleea mărginită de arbuşti şi de flori, lăsăm în urmă chiliile cele noi ale călugărilor şi fântâna care se spune că deţine apă miraculoasă şi urcăm, în stânga, cele 48 de trepte de piatră ce ne duc la peştera-biserică în care a trăit Dimitrie. Interiorul e simplu, decorat cu o icoană a sfântului şi cu fresce evocatoare pentru minunile înfăptuite de acesta. Îmi pare rău că n-am putut ajunge ieri, când s-a sărbătorit hramul bisericii şi probabil că a fost slujbă frumoasă. Aprind lumânările în zona special amenajată de afară, lângă nişa unde se odihnea sfântul şi apoi, însoţiţi de câteva pisici mai sprinţare ca noi, traversăm pasarela apărată de balustradă şi mergem şi la cealaltă biserică, cea din dreapta, de asemenea săpată în stâncă. Locul altarului este decorat cu ghivece cu flori şi e tapetat de un covor de bănuţi, tot atâtea dorinţe ale muritorilor la care sfântul este implorat să-şi aplece urechea. Bănuţi sunt şi pe pervazul micii ferestre, şi prin firidele încăperii. Îmi atrage atenţia o frescă pe lemn, foarte frumoasă, care înfăţişează alungarea perechii primordiale din Paradis, dar şi un cuib de rândunică trist şi părăsit…

Prânzul e aproape, dar noi mai avem ceva de văzut: ruinele Oraşului Medieval Cerven. Aşa că ne întoarcem pe drumul pe care am venit, depăşim Ivanovo şi mai mergem puţin, apoi urmăm indicatorul la stânga, încă vreo 7 km. La un moment dat, suntem undeva sus, pe un vârf de colină şi cetatea ni se arată în toată splendoarea ei pe un pinten stâncos, dincolo de valea râului. Nu putem să nu ne oprim şi să nu imortalizăm momentul!

Imaginea stâncii care se apropie tot mai mult şi sunetul tălăngilor câtorva capre desăvârşesc peisajul. Drumul se termină în parcarea largă, aproape pustie. În partea stângă, între noi şi râul care curge molcom printre ierburi şi copaci se interpune un restaurant de la care răzbate muzică de radio. În parcare sunt vreo două panouri informative şi aflăm că şi acest obiectiv turistic a fost reabilitat cu bani româno-bulgaro-europeni, ca şi bisericile rupestre, în cadrul aceluiaşi proiect. De asemenea, există un afiş cu preţurile vizitării (cam ca dincolo), dar nici o persoană dornică să ne încaseze banii. Aşa că pornim la drum, cu gândul că am putea plăti şi la ieşire, la o adică.

Din nou e de urcat (de altfel, toată această excursie a fost tot un urcuş şi un coborâş, cine a fost la Veliko ştie ce vorbesc). Scări late de beton, construite pe lângă muntele alb, găurit ca un şvaiţer, pictat pe ici-pe colo în frumoasele pasteluri de toamnă după care îmi tânjeşte sufletul. Ne întretăiem calea cu zeci de şopârliţe ieşite să se încălzească la soare şi, tot minunându-ne şi pozând, nici nu simţim când ajungem în faţa porţii estice de intrare în cetate. Aici găsim şi un panou imens, cu o imagine a oraşului reconstruit, aşa cum trebuie că arăta el odată.

Locul oferă un amplasament strategic, pe o stâncă înconjurată de defileul unei meandre a Râului Cherni Lom, un afluent al Lomului. De aceea, a fost locuit din cele mai vechi timpuri; s-au găsit dovezi aparţinând tracilor, apoi bizantinilor, care la un moment dat au abandonat aşezarea, probabil datorită invaziilor barbare. Mai apoi, bulgarii au reconstruit pe acest loc o cetate cu tot dichisul, adică ziduri groase de apărare, turnuri de veghe, palat, biserici şi un dublu sistem subteran de aducţie a apei dinspre nord şi dinspre sud, unic la acea dată. În sec. 13-14, se vorbeşte deja de un „oraş de sus”, în interiorul zidurilor şi un „oraş de jos”, la poalele stâncii, unde trăia populaţia săracă, vlahă şi bulgară.

Împăratului Ţării Cervenului i se spunea, indiferent de numele său adevărat, Împăratul Roşu (Cherven=roşu), datorită obiceiului de a purta pe umeri o mantie roşie, semn al puterii. Ioan Asan al II-lea, unul dintre cei 3 fraţi care au eliberat Bulgaria de sub bizantini, s-a căsătorit cu Maria, fiica ultimului împărat al Cervenului, mica ţară a fost treptat înglobată în cel de-al II-lea Imperiu Bulgar, dar ţarul a preluat obiceiul socrului său, acela de a purta mantia roşie pentru a-şi intimida adversarii. În 1388 turcii au cucerit oraşul, care încet-încet a decăzut, pentru a fi părăsit cu totul câteva zeci de ani mai târziu.

Pătrundem prin ceea ce fusese cândva poarta unui edificiu puternic în incinta cu ruine năpădite de iarbă, dar conservate frumos şi evidenţiate prin panouri informative din loc în loc. Suntem, precum am bănuit, singurii vizitatori la această oră şi putem admira în voie pietrele, le putem asculta poveştile, ne putem imagina altele dacă vrem. Multe contururi de biserici, mă uit pe harta pe care am luat-o de la Ivanovo şi număr vreo 10. Păşim prin iarba plină de rouă şi smălţuită încă de flori de toate culorile. Priveliştea de dincolo de zidul nordic oferă şi ea un spectacol, comparabil cu cel al vechii cetăţi: defileul împădurit al râului, stâncile albicioase de dincolo, ca un al doilea zid de apărare.

Ajungem în zona care trebuie să fi fost cândva miezul comunităţii, căci se găsesc pe o arie mică urmele palatului feudal, un turn de apărare şi ruinele unei biserici mari, protejate dedesubtul unui hambar. Dăm ocol bisericii, care chiar a arătat cândva mândră şi impunătoare, după cum vrea să zică şi panoul reconstructiv alăturat. Se mai păstrează partea inferioară a zidurilor; rânduri de cărămizi mari albe alternează cu rânduri de cărămizi mai mici, roşii. În interior, există pe margini o pasarelă de lemn, pentru a face accesul mai facil. Turnul de apărare nord-vestic este cel mai bine conservat turn din Bulgaria şi poţi urca în el cu ajutorul unui sistem de scări de lemn; ferestrele săpate în piatră ne răsplătesc şi ele cu priveliştea defileului. Rămăşiţele vechiului palat însă amintesc cu greu grandoarea vremurilor de demult; tot peisajul de dincolo de ziduri mi se pare mai interesant, mai ales că aici defileul „se înfundă” într-un perete de stâncă, adăpostind ca într-un căuş satul cu fuioare de fum, sunete de tălăngi şi lătrat de câini…

Vechiul Cerven se întinde mult la vest, acolo se găsesc şi ruinele bisericii mitropolitane, care se zice că a fost mai mare decât omonima ei din Târnovo, dar decidem că pentru azi ajunge. Pe drumul de întoarcere întâlnim un grup de bulgari, care ne salută voioşi. În sfârşit, nu suntem noi ultimii supravieţuitori de pe planetă!

Coborâm în parcare, dar tot nu se zăreşte nimeni căruia să-i plătim pentru vizită. Doar o pisicuţă gri şi alintată încearcă să ne atragă atenţia, rostogolindu-se teatral pe jos. Îi urmărim o vreme, amuzaţi, recitalul, apoi ne continuăm drumul. Spre Veliko mergem tot pe drumuri secundare, destul de bune, până la Byala, apoi ieşim în drumul european. Nu ne-am mai propus să vizităm nimic azi, doar să ne luăm în primire camera de hotel, să mâncăm ceva tradiţional şi să facem câţiva paşi, în tihnă, prin frumosul oraş…

---

VIZUALIZĂRI: 3738 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI