Un traseu interesant: Provița-Moreni-Filipești

TIPĂREȘTE

Profitând de săptămâna petrecută la casa noastră de vacanță din Provița de Jos vezi impresii la începutul lunii iulie, am conceput planuri pentru două ieșiri în împrejurimi. Primul traseu vi-l prezint în cele ce urmează.

Am pornit la drum cu mașina și am străbătut mai întâi Provița de Sus, comuna învecinată, formată din satele Izvoru, Plaiu, Provița de Sus (reședința) și Valea Bradului.

Provița de Sus este situată la o altitudine de 500-700 m, întinzându-se din lunca pârâului Provița până pe colinele împădurite de pe care se deschid panorame tare plăcute ochiului. Verdeața omniprezentă face ca aerul să fie curat și răcoros chiar și în zilele caniculare și e o bucurie să stai să privești iarba care crește după ploi de zici că ești în junglă și pomii, în unii ani încărcați cu fructe, și să asculți dimineața trilurile păsărelelor. Nu-i de mirare că mulți ploieșteni și bucureșteni și-au construit aici reședințe elegante, dar din păcate zona nu e deloc promovată turistic, deși atmosfera liniștită o recomandă cu prisosință celor dornici de evadare în natură. Există totuși, din câte știu, vreo două pensiuni care oferă cazare la prețuri decente.

Un fapt interesant este acela că pe dealurile înconjurătoare se găsesc izvoare de ape sulfuroase Cu mai bine de un secol în urmă, un specialist francez în hidrologie medicală le-a analizat și a concluzionat că acestea au calități superioare celor de la Băile Herculane, însă până în ziua de azi au rămas total nevalorificate.

Ce să spun, mare surpriză! :(

După ce am depășit o fabrică de lapte (care nu știu dacă mai funcționează) și stadionul Asociației Sportive Vultur, am oprit la Biserica Adormirea Maicii Domnului, cu gândul de a o vizita. N-a fost să fie, poarta era zăvorâtă, însă am aruncat un ochi clădirii zugrăvite în alb, ascunsă în spatele unei case, și curții pline cu flori. Locașul e tot ce a rămas din schitul Provița, ridicat între 1620-1629 și refăcut în 1787.

În capătul satului am cotit la stânga și ne-am înscris pe DC7 în direcția Moreni. Am traversat urcând la un moment dat o pantă destul de anevoioasă satul Adunați, admirând în trecere șirurile de dealuri de 600-800 m înălțime, cu pante domoale, despărțite între ele de văile râurilor Provița și Prahova. Priveliștile sunt încântătoare, fără a fi neapărat spectaculoase, iar casele localnicilor, multe din ele înecate în flori, sporesc senzația de bine.

Din Adunați se ramifică pe neașteptate și discret semnalizat o bucată de drum nou, mărginit de parapeți betonați și stâlpi de electricitate plantați surprinzător de des, al căror scop n-am reușit să-l aflu. Știu însă (fiindcă era scris pe pancarta de la intrare), că șoseaua e închisă pe timp de iarnă.

Am înaintat, ieșind din județul Prahova și intrând în Dâmbovița, iar pășunile întinse presărate cu floricele și... stâne ne-au dezvăluit un peisaj colinar de toată frumusețea în care principala ocupație a locuitorilor pare a fi creșterea animalelor.

După vreo zece minute ne-am apropiat de Sultanu, un sat pitoresc aparținând de comuna Vișinești, după care, peste vreo 6 km, am traversat Băcești și Șerbăneasa, două localități din comuna Valea Lungă-Cricov. Treptat, orizontul s-a lărgit, locul pădurilor și dealurilor fiind luat de valea Cricovului Dulce, unde un indicator ne arată că șoseaua se bifurcă spre Târgoviște. Noi ne continuăm însă drumul înainte, remarcând amestecul de bojdeuci amărâte, gata să se prăbușească, și vile luxoase, cu garduri înalte și curți cu gazoane impecabile pe care se lăfăie mici tobogane și leagăne de plastic. Și aici turismul e ca și mort, dar orășenii avizați și-au ridicat gospodării mândre, fie pentru retragerea la pensie, fie pentru a-și aduce copiii la aer curat în weekenduri și concedii.

Și ca dovadă a dezinteresului autorităților locale față de obiectivele cu potențial turistic, în comună se află unul dintre conacele familiei Cantacuzino, construit în 1840 de marele vornic Grigore Cantacuzino, transformat în dispensar și maternitate, precum și o biserică înălțată de aceeași veche stirpe nobiliară la 1810, astăzi aflată în ruină.

Vai și amar! Istoria se pierde sub ochii noștri...

Pe DJ710A, am străbătut Valea Mare, alt sat al comunei Valea Lungă, și am pătruns, pe cursul superior al Cricovului Dulce, în comuna Iedera.

Denumirea comunei provine fie de la specia de arbust târâtor/agățător ce crește prin numeroasele păduri din împrejurimi, fie de la cea a unui sat transilvănean din care iobagii ar fi fost prigoniți în urma înfrângerii războiului țărănesc din 1514 condus de Gheorghe Doja. Această din urmă teorie e confirmată de documentele Cantacuzinilor, familie care a deținut o bună parte din moșiile aflate la nord de Moreni, atestate în hrisoave încă din 1640, din timpul domniei lui Matei Basarab.

Am părăsit Iedera și în scurt timp am ajuns la Moreni, oraș pomenit în scrieri în 1584, când Petru Cercel a întărit „Jupânesei Caplea și nepoților ei, Badea și Calotă postelnici, satele Drăgănești și Moarile în urma unor judecăți” . O legendă asociază numele localității cu cel al unei femei destoinice - Moreanca (probabil soția unui oarecare Moreanu), care își apăra cu vitejie pământul pe care îl lucra de atacurile refugiaților veniți de dincolo de munți, din „Țara Ungurească” . Impresionat de curajul ei, stăpânul moșiei i-a dăruit locul pe care îl cultiva, care avea să ajungă să fie cunoscut drept „Moreni” .

Așezat într-o depresiune formată între râurile Prahova și Ialomița, la confluența dealurilor mai înalte din nord cu câmpia Cricovului Dulce, Moreniul a oferit condiții sigure de trai locuitorilor, devenind cu timpul un târg agricol însemnat.

La finele secolului al XIX-lea și începutul secolului următor lucrurile aveau să se schimbe dramatic datorită descoperirii zăcămintelor de țiței. Moreniul s-a transformat într-un centru important al industriei extractive, și așa a rămas până prin anii 1965, când zăcămintele au început să se epuizeze. Între timp însă, alte ramuri industriale - a echipamentelor și utilajelor, a construcției de mașini, a textilelor - s-au dezvoltat, și odată cu ele, și orașul.

Astăzi municipiul are peste 18.000 de locuitori, însă păstrează un aer patriarhal rural, vizibil pe cele mai multe dintre străzile sale, doar o mică parte fiind flancate de blocuri.

Am constatat acest lucru îndreptându-ne către Biserica Schimbarea la Față, construită prin contribuția clăcașilor împroprietăriți mulțumită reformelor domnitorului Alexandru Ioan Cuza și finalizată în 1868. În curtea umbroasă și bine îngrijită am fost întâmpinați de un domn care s-a arătat mirat de faptul că fotografiasem exteriorul locașului, motiv pentru care m-a avertizat că pozatul era interzis în interior, unde ne-a urmat, stând vigilent cu ochii pe noi. Degeaba am încercat să-i explic că nu intenționam să folosesc blițul sau să comercializez pozele, a fost de neînduplecat. Păcat, căci pictura chiar mi-a plăcut - a fost realizată de un artist bucureștean pe nume Mihalache Dragomirescu, ucenic al lui Gheorghe Tattarescu. Și a compensat impresia proastă făcută de închiderea cu geamuri termopan a pridvorului, un obicei care remarc că s-a cam încetățenit în bisericile noastre. Of!

În rondul dinaintea bisericii a fost amplasat în 1921 Monumentul eroilor din Primul Război Mondial, creația sculptorului Alexandru Irimescu. Pe un piedestal înalt, chiar prea înalt după părerea mea, a fost montată o statuetă ce vrea să semnifice o flacără, numai că fiind așa de sus și așa de mică, nu-ți dai seama ce reprezintă. În fine, dacă așa a vrut artistul...

În plan aveam vizitarea unei alte biserici - Adormirea Maicii Domnului - Sf. Dimitrie din Stravropoleos - datată din anii 1891-1895. Numele Stavropoleos („cetatea crucii” ) mă intrigase și, săpând pe net, aflasem că fusese ridicată pe locul unei bisericuțe din lemn ctitorită de un proprietar grec la poalele unui deal. Inexplicabil, dar singurul drum de acces era marcat cu indicatorul de „interzis” , așa că n-am putut ajunge acolo.

Am ieșit din Moreni și am străbătut pe DJ710 o pădure, apoi o zonă de câmpie înaltă, până la Filipeștii de Târg.

A fost cel dintâi dintre satele ce poartă numele familiei boierești Filipescu, înrudită cu Cantacuzinii, deținătoare timp de secole a acestor domenii, și a fost atestat documentar în 1422, în vremea domnitorului Dan II. În secolul al XVIII-lea, datorită dezvoltării sale comerciale, a fost ridicat la rang de târg, pentru ca în jurul anului 1700 să se ridice, la câțiva kilometri distanță, casele care aveau să constituie nucleul celei de-a doua așezări - Filipeștii de Pădure.

În 1633-1635, postelnicul Constantin Cantacuzino a înălțat în Filipeştii de Târg un palat, aflat acum în ruine, și Biserica Adormirea Maicii Domnului, iar în 1650 a fost construit obiectivul următor aflat pe lista mea de vizitat, și anume Conacul Pană Filipescu, curtea boierească a marelui logofăt Pană Filipescu, conducătorul Divanului domnesc, căsătorit cu Maria Cantacuzino, fiica cea mare a postelnicului Constantin Cantacuzino.

Spre deosebire de alte reședințe nobiliare din zonă, acesta a supraviețuit secolelor și între 2012-2015 a fost restaurat cu fonduri nerambursabile și transformat în muzeu. Este deschis de marți până duminică între orele 9-12 și 13-17.

Noi am ajuns cu câteva minute înainte de ora 12 și am sprintat de-a lungul potecii pietruite, cu bănci plasate sub pomii umbroși și mărginită de peluze îngrijite. Am aruncat o privire busturilor înșirate în fața conacului, înfățișându-i pe domnitorii Mihai Viteazul și Șerban Cantacuzino, pe postelnicul Constantin Cantacuzino, fiului acestuia, marele spătar Drăghici Cantacuzino, și pe marele logofăt Pană Filipescu. În depărtare am zărit și un iaz: am citit că domeniul deținea un parc dendrologic, dispărut între timp, și un heleșteu alimentat cu apă din râul Prahova, care acum aparține comunei.

Ne-am grăbit să urcăm cele câteva trepte, până în pridvor, și am găsit ușa închisă. Am sunat, fără prea mari speranțe, la sonerie, și mare minune! ușa ni s-a deschis. Un tânăr ne-a invitat politicos înăuntru. La biroul de recepție, o doamnă ne-a încasat banii pe bilete: prețul este 10 lei, dar fiind pensionari, noi am plătit doar 6 lei.

Evident, am întrebat dacă puteam să fotografiez, și am primit un răspuns nimicitor: taxa era de 35 lei pentru un obiect și 55 lei pentru o încăpere. Am rămas trăsnită! Pe ce lume or trăi ăștia de la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, administratorii conacului?

De data asta nu m-am lăsat cu una, cu două: am insistat că vreau să promovez obiectivul pe cel mai mare site de turism din România și am primit acceptul, nu foarte entuziast, al tânărului, care ne-a însoțit încruntat pe tot parcursul vizitei, dar fără a ne oferi vreo explicație. Nu-i bai, etichetele exponatelor erau suficient de clare și citisem câte ceva despre istoria locului. De pildă, știam că aici s-a adăpostit în 1848 Nicolae Bălcescu, după ce instigase la revoltă pe muncitorii din ocnele de sare de la Telega. Și tot aici a fost arestat de oamenii colonelului Banov.

De la bun început am sesizat că nu se vizitează decât cam jumătate din încăperi, presupun că celelalte încă nu au fost amenajate. În prima dintre ele sunt prezentate machete ale unor construcții ridicate de familia Cantacuzino: palatul postelnicului Constantin Cantacuzino, conacul Toma Cantacuzino, Mănăstirea Sinaia, precum și documente legate de proprietățile și funcțiile deținute de membrii familiei.

În încăperea următoare sunt expuse câteva icoane ortodoxe, evanghelii, codexuri și obiecte bisericești, în timp ce în cea de-a treia cameră a fost reconstituită o tiparniță mănăstirească din sec. XVII-XVIII. În fine, ultima încăpere, mobilată cu piese de epocă din lemn masiv, printre care biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino (dar fără cărți, pierdute sau ajunse în colecții particulare) este dedicată lui Gheorghe Grigore Cantacuzino - „Nababul” , și cuprinde un portret în mărime naturală al acestuia. Există și un altul, semnat Theodor Aman, înfățișându-l pe spătarul Mihai Cantacuzino.

Vizita nu a durat decât vreun sfert de oră, iar la final am fost îndrumați spre a doua ieșire, mai mică dar tot cu pridvor, aflată pe latura nordică a conacului. În această parte a curții am zărit și o clădire anexă - o ghețărie.

Scăpați de grija de a prinde orele de vizitare, am petrecut încă 10-15 minute dând ocol conacului, admirând construcția dreptunghiulară masivă, dar nu lipsită de eleganță, cu elemente ce prefigurează stilul brâncovenesc, primul stil arhitectonic românesc: pridvorul (loggia) cu 9 arcade (câte trei pe fiecare latură) susținute de coloane cu capiteluri, așezată deasupra parterului înalt, cu beciuri și uși largi. Într-adevăr, aflasem din lecturi de existența acestor beciuri unde se păstrează piese de ceramică pictată, fragmente de cruci și pietre funerare, precum și unelte agricole tradiționale, însă ni s-a răspuns că pe moment accesul nu este permis.

În chip de concluzie a acestei vizite, citez o parte din textul de pe panoul explicativ postat la intrarea în muzeu: „Conacul face parte dintre clădirile cu caracter civil și, alături de palatul din Măgureni, palatul Cantacuzino din Filipeștii de Târg și mai târziu castelul din Mănești, reprezintă un ansamblu de reședințe laice cu detalii constructive noi și rafinate care pun în valoare abilitatea meșterilor locali” .

Din Filipeștii de Târg ne-am întors câțiva kilometri pe DJ101 către Filipeștii de Pădure, unde se află Conacul Matei și Toma Cantacuzino (1680-1690), una dintre reședințele ridicate pe „Drumul Voievozilor” la mică distanță în timp între ele de una dintre cele mai vechi familii din Europa, menționată documentar încă din secolul al XI-lea, care a jucat un rol important în istoria Bizanțului. După căderea Constantinopolului, Cantacuzinii aveau să se răspândească prin Europa, Mihai Cantacuzino ajungând în Valahia în jurul anului 1566. Timp de secole, dinastia Cantacuzinilor avea să dețină funcții importante în stat, unii membri ajungând chiar la conducerea Țării Românești, și obiceiul construirii de case somptuoase pe moșiile aparținătoare avea să persiste.

Din păcate, și acest conac, ca și Palatul lui Constantin Cantacuzino din Filipeștii de Târg, a ajuns în ruine; în schimb, s-a păstrat în bune condiții Biserica Sfinții Trei Ierarhi, ctitorită, după cum o arată pisania, în anul 1688 de marele aga Matei Cantacuzino și soția sa Bălașa, împreună cu fiul lor Toma și soția lui, Maria.

Am reperat-o ușor, deși e prost semnalizată: se află în imediata apropiere a străzii principale, într-o curte împrejmuită cu gard. Edificiul în formă de cruce, zidit din cărămidă, nu e masiv, dar bine proporționat. Stilul e în mare măsură bizantin, cu elemente românești, iar pridvorul semicircular cu arcade susținute de coloane este etajat, în partea de sus aflându-se un foișor, de asemenea cu arcade.

Și aici am găsit, din nefericire, biserica închisă, așa că nu am reușit decât să vedem picturile din pridvor.

Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Filipeștii de Pădure, monument UNESCO, este faimoasă datorită picturii murale, una dintre cele mai importante creații ale meșterului Pârvu Mutu (1659-1735), zugravul bisericesc originar din Câmpulung Muscel, preferatul familiilor nobiliare Cantacuzino și Brâncoveanu. Amintesc aici doar o parte din realizările sale, unele din ele distruse însă în timp: Mănăstirile Sinaia, Negru Vodă, Cotroceni, Aninoasa, Mărgineni, Lespezile, bisericile Colțea și Sfântul Gheorghe Nou din București.

Cele mai ample și mai bine păstrate dintre lucrările sale sunt cele de la Biserica Sfinții Trei Ierarhi, numită de Nicolae Iorga „Voronețul Țării Românești” . Aici, pe peretele nișei în care se urcă spre clopotniță, el și-a pictat de altfel și autoportretul, alături de inscripția „Parvu Mutu zugrav vel leat 7200 (1692)” . În interior (pe care l-am vizitat în urmă cu câțiva ani), pereții sunt în întregime acoperiți de fresce, și inclusiv icoanele de pe catapeteasmă sunt opera aceluiași Pârvu Mutu.

Am părăsit Filipeștii cu regretul de a nu fi putut admira în totalitate munca acestui pictor și am pornit spre Provița de Jos. În trecere am remarcat mai multe spații industriale, o parte din ele construite în perioada în care zona fusese declarată „defavorizată” , investitorii beneficiind de unele avantaje, dar altele nou-nouțe.

Nu am mers pe același drum pe care veniserăm, ci pe cel mai scurt, pe DJ710 până la Călinești, apoi pe DJ101P, trecând prin satele Novăcești, Lunca Prahovei, Cocorăștii Caplii și Bobolia., aparținând comunei Măgureni. De data aceasta am străbătut o porțiune a Văii Prahovei, cu râul aflat în dreapta noastră, în timp ce pe partea stângă am fost permanent însoțiți de coline înverzite, iar după cca. 20 km am ajuns în Poiana Câmpina, de unde am urcat spre casă.

Fusese o dimineață plăcută, agrementată în primul rând de priveliștile odihnitoare ale dealurilor. Ca aproape de fiecare dată când călătoresc prin țara natală, și acum am avut însă parte de situații deranjante: biserici închise, taxe de fotografiat aberante, obiective aflate în ruine sau prost semnalizate. Și mai presus de orice, aceeași nepăsare a autorităților față de comorile pe care le „păstoresc” lăsându-le de izbeliște.

Zona este aproape necunoscută, cu toate că are un mare potențial turistic. Sunt prea puține pensiuni, restaurante, locuri de popas amenajate, birouri de informații etc. și promovarea e ca și inexistentă.

Păcat! :(

Zonă predominant colinară, pitorească și relaxantă, deși nu foarte spectaculoasă, cu dealuri înverzite și pante domoale.

Multe obiective turistice valoroase lăsate în paragină sau insuficient promovate.

---

VIZUALIZĂRI: 2556 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI