De la Aiud până în Valea Arieșului: biserici, un conac și… brânză

TIPĂREȘTE

DJ 107M: treizeci și ceva de kilometri de la Aiud până la intersecția, din dreptul localității Buru, cu DN75, ce se prelinge, la fel de sinuos ca apa râului, pe Valea Arieșului.

Treizeci de kilometri e un fleac, îi străbați cât ai clipi din ochi. Eu totuși vă îndemn să nu apăsați prea tare pe accelerator căci peisajul e superb și ar fi păcat să nu vă opriți din loc în loc ca să priviți în jur și să trageți adânc în piept aerul curat și cât de cât răcoros chiar și la început de iulie. În plus, veți da peste destule atracții cât să vă întârzie din drum, asta dacă ați avut nesocotința de a stabili cine știe ce întâlnire de afaceri importantă pe undeva prin zonă…:)

Încep reviewul prin a vă anunța că DJ 107M a fost modernizat de curând. Ura! Stați, nu vă entuziasmați prea tare. A fost modernizat numai pe porțiunea ce aparține de județul Alba, pentru că ultima bucățică, de vreo 4 km, până în Buru, ține de județul Cluj și acolo asfaltul proaspăt turnat este înlocuit de hârtoape...

La noi ca la nimenea! :(

În fine, ca să nu o mai lungesc, voi enumera localitățile care sunt străbătute de DJ 107M între Aiud și Buru: Aiudul de Sus, Măgina, Livezile, Poiana Aiudului, Vălișoara, Colțești și Rimetea. Toate sunt sate vechi, atestate din secolele XIV-XVI, unele predominant maghiare, altele cu o pondere mai mare a populației române, dar invariabil cu localnici oameni gospdari care își îngrijesc bine casele, curțile și acareturile.

După ce ieșim, cu chiu-cu vai, din gropile din Aiudul de Sus (sat component al municipiului Aiud, de care este practic lipit), ne înscriem în sfârșit pe șoseaua îngustă dar altfel impecabilă. În stânga ne va însoți până în satului Poiana Aiudului râul Aiud și lunca sa, pe care se zăresc parcele bine delimitate, cultivate cu porumb furajer și cartofi.

Suntem în Depresiunea Trascăului. Ajungem în Măgina. Satul se întinde în fapt de-a lungul unui drum pietruit ce pleacă la stânga din șosea, de unde suntem îndrumați de un indicator către Mănăstirea Măgina, 1 km. Citisem despre ea că a fost întemeiată înainte de 1570, că are hramul Sfânta Treime și că în 1611 aici funcționa cea mai veche școală din Alba. Străbatem satul, admirăm casele mari, frumoase, curțile pline de flori, dar nu reușim să dăm de mănăstire; zărim numai cupolele unei biserici noi.

Și în Livezile există o biserică de la începutul secolului al XVII-lea. Are hramul Adormirea Maicii Domnului și se înalță pe un delușor, înconjurată de cimitir și vizibilă din șosea. La trei km de șosea, spre stânga, se află un schit nou (1995), însă drumul pietruit grosier urcă în pantă abruptă, așa că decidem să ne menajăm mașina.

Trecem prin Poiana Aiudului. În dreapta șoselei se succed coline domoale, frumos împădurite și presărate cu pajiști și căpițe de fân. Tocmai când dau să-i spun lui Adrian ce fericită sunt să văd atâția copaci falnici, la ieșirea din sat apare un gater… E prea „la vedereˮ ca să îi bănuiesc pe proprietari de niscai afaceri necurate, dar tot am o strângere de inimă. :(

Se întrezăresc primele stânci ale Munților Trascăului și după două minute întrăm în Cheile Vălișoarei, cunoscute și drept Cheile Poienii sau ale Aiudului, o porțiune de 2-3 km declarată arie protejată de interes național, cu flori rare și peșteri în care trăiesc niște specii de lilieci pe cale de dispariție. Cheile nu sunt foarte înguste iar pereții de calcar nu prea înalți, dar suficient cât să creeze un peisaj spectaculos.

La ieșire, pe partea dreaptă, încadrat de stâncile Data și Bogza, un castel medieval vechi de 700 de ani, fortificație medievală, cazarmă în timpul Imperiului Habsburgic iar mai apoi cabană a vânătorilor de munte la care și-a satisfăcut o parte din serviciul militar și regele Mihai, a fost transformat în Hotelul Templul Cavalerilor. Părerile pe AFA sunt împărțite; ce pot să spun este că nu am văzut nicio mașină urcând către hotel și nu știu în ce stadiu se află lucrările de construcție, căci înțeleg că nu e terminat. Oricum, poziția e splendidă!

Ne continuăm drumul printr-o arie depresionară și traversăm satul Vălișoara. În afara drumețiilor, în zonă se pot practica zboruri cu parapanta și deltaplanul, dar pe cer nu se profilează niciun astfel de aparat. După câțiva kilometri ajungem într-o altă localitate, de unde vom vedea, în stânga, Cetatea Trascăului, construită de familia nobiliară Thoroczkay în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

Suntem în Colțești sau Torockószentgyörgy (am dat cu copy-paste ca să nu greșesc =)) ), sat aproape în întregime maghiar, cu nu mai puțin de trei biserici, toate construite de membrii familiei Thoroczkay în diverse perioade: una unitariană la mijlocul secolului al XVII-lea, alta reformată calvină la finele aceluiași secol și o mănăstire romano-catolică franciscană datând din 1727.

Veți fi poate surprinși, dar nu le-am vizitat. Am făcut totuși nu unul, ci două popasuri în Colțești…;)

Primul a fost la Conacul Secuiesc – Székelykő Kűria, szekelykokuria.ro. Probabil ați auzit de el sau ați văzut reportaje la televizor, fiindcă domeniul e cu adevărat excelent amenajat și are de toate: peluze, iaz cu pești, cascadă, locuri de joacă, bănci, pomi tunși artistic, flori frumos colorate. Cred că pozele spun mai multe decât cuvintele, așa că termin aici cu descrierea. Am înțeles că nu rareori se întâmplă ca pe pajiștea ce se întinde până în munți să aterizeze avioane ușoare care aduc aici oameni de afaceri din Cluj pentru a lua prânzul. Suntem în Occident, ce mai încolo și încoace! =))

Hotelul, de patru margarete, construit între 2005-2007, are 23 de camere și poate găzdui 52 de oaspeți, atât în clădirea principală, cât și într-una anexă care oferă același grad de confort. Făcând rezervare pentru niște amici, mi s-a permis să fotografiez încăperile și pot astfel să confirm că mobilierul este dintr-acela de inspirație săsească, pictat în oliv închis cu motive florale, cu care făcusem cunoștință în Rimetea la Muzeul Etnografic, completat de preșuri țesute la război, așa cum făcea pe vremuri străbunica mea, cusături și broderii populare specifice locului și, bineînțeles, de dotările cele mai moderne.

Atenția la detalii am remarcat-o și în restaurant: vitralii, mobilier pictat, iar combinația alb-roșu-verde din casele din Rimetea s-a mutat aici la fețele de masă și șervețele. ;) Meniul este destul de variat și cuprinde, printre altele, specialități ungurești. Îl puteți consulta (e în maghiară, română și engleză) pe site-ul lor. Noi nu ne-am omenit decât cu o cafea, un suc și o bere, servite afară, pe terasa pietruită din curte.

La ieșirea din Colțești spre Rimetea am făcut a doua oprire la Fabrica de produse lactate Torockoi, pe a cărei fațadă dinspre șosea tronează o inscripție de toată isprava: „Odaia laptelui deplin”. =))=))=))

E o afacere pornită în 1997 de aceeași familie care deține și conacul, și la fel ca acolo, clienții sunt în majoritate din Ungaria (pentru care tipăresc etichete speciale), deci să nu fiți mirați dacă nu prea veți găsi marca „Lactate Torockoi” în hypermarketurile noastre. Făbricuța a funcționat într-o casă până ce, în 2008, proprietarii au accesat fonduri europene și au construit o hală modernă, cu echipament adus din Elveția, unde produc cașcaval și brânză ecologice din lapte de vacă pe care îl colecteză zilnic de la săteni. Nu au un magazin de desfacere propriu-zis, dar puteți intra în curte și în capătul îndepărtat al clădirii veți vedea o rampă. Urcați și în stânga ei este o încăpere unde se ambalează produsele pentru livrare; acolo veți putea alege ce vă interesează.

Noi am cumpărat telemea superioară (20 lei/kg), brânză de burduf (25 lei/kg) și cremă Focșani – caș frământat cu smântână, 24 lei/kg. Toate sortimentele mi s-au părut excelente.

Colțești se află la numai 3 km de Rimetea, satul care ne-a găzduit timp de trei zile vezi impresii. După el, înaintând prin Depresiunea Trascăului străjuită de stâncile Piatra Secuiului și Colții Trascăului, am trecut pe lângă câteva case de vacanță și pensiuni: pe partea dreaptă Garduʼ de Piatră, care are și căsuțe de camping, vizavi Floarea de Colț, iar ceva mai departe Cabana Perla Trascăului. Peisajul e încântător: coline molcome, unele împădurite, altele acoperite de pajiști, mici terenuri cultivate cu cereale.

La vreo 4 km de Rimetea se află ceea ce veți găsi pe unele hărți sub denumirea „Mănăstirea Rimeteaˮ. De fapt e vorba de două lăcașuri de cult situate la câteva sute de metri unul de altul, ambele construite între 1998-2000 pe partea dreaptă a șoselei.

Prima este Mănăstirea Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Biserica este o construcție frumoasă, zugrăvită în galben. Are formă de cruce grecească cu laturile egale și o singură cupolă. Până să ajungem în capătul aleii trecem pe lângă chiliile celor 20 de măicuțe. Cu una din ele intrăm în vorbă. Cu amabilitate ne deschide biserica și ne oferă câteva explicații: interiorul nu este deocamdată pictat dar catapeteasma a fost frumos sculptată în lemn de stejat iar icoanele au fost realizate de una din măicuțe. Ne arată și o icoană făcătoare de minuni pictată de ctitorul mănăstirii, preotul Ioan Comăneci, pe care reușesc să o fotografiez pe furiș. Din magazinul cu obiecte religioase cumpărăm mir și cruciulițe și între timp măicuța ne povestește că preotul Comăneci a ctitorit și mănăstirea-soră din apropiere, precum și mai multe biserici și mănăstiri de pe Valea Oltului.

Îi mulțumim pentru explicații și pornim mai departe spre Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail. Este așezată pe culmea unui deal, cu panorame superbe, și intrarea se face printr-o poartă din lemn sculptată în stil maramureșean. Biserica este construită din cărămidă în stil monumental bizantin de cruce latină, este zugrăvită în alb și are doua abside laterale poligonale. Până la ușă (ferecată, din păcate) trebuie să urci un șir de trepte impozante. Admirăm cupola cilindrică de 9 m în diametru și 25 m înălțime. Nici această biserică nu e pictată la interior dar pisania ni-l confirmă drept ctitor principal pe același preot Ioan Comăneci, care a proiectat totodată ambele biseici și a urmărit execuția lucrărilor.

Recunosc, n-am înțeles de ce a fost nevoie să se ridice două mănăstiri, ambele de maici, la așa mică distanță una de alta, iar faptul că un preot a avut puterea financiară pentru a ctitori atâtea lăcașuri m-a intrigat, mai ales că numele său îmi spunea ceva. Abia după ce l-am „googlăit” mi-am adus aminte: era „exorcistul din Poșaga”, faimos în anii ʼ90, care se aflase și în centrul unui scandal de viol în 2003. Iar banii pentru construcția celor două mănăstiri și a patru alte lăcașuri din județul Vâlcea, zice presa, ar fi venit de la un cunoscut și controversat om de afaceri româno-australian, deținător al unor firme care au concesionat la noi în țară zăcăminte de petrol și gaze, precum și perimetre aurifere, printre care cel de la Roșia Montană.

Nu știu cât adevăr se ascunde în spatele acestor dezvăluiri, drept care mă abțin de la comentarii și mă mărginesc să vă îndemn să vizitați cele două mănăstiri, care sunt deosebit de frumoase.

Frumos (deși plin de gropi, căci am intrat în județul Cluj) este și drumul care, traversând satul Buru, ne scoate pe un pod pe DN 75, în superba Vale a Arieșului. Cotim la stânga și parcurgem vreo 20 km, așa, de plăcerea de a revedea râul și o bucățică din Țara Moților, un tărâm de basm care m-a încântat de fiecare dată. Trecem pe lângă un complex hotelier de mari dimensiuni, Draculaʼs Castle. Nu-mi dau seama dacă e neterminat ori abandonat, cert este că o pancartă anunță că a fost scos la vânzare. În caz că vă interesează…

În dreptul localității Vidorm întoarcem mașina și facem cale întoarsă spre culcușorul nostru de la Pálinkás Panzió vezi impresii, încântați de excursia făcută, de frumusețea peisajului, de ineditul unora dintre locurile vizitate și amabilitatea oamenilor.

În drumurile voastre, nu ocoliți această zonă din centrul țării, o îngemănare perfectă între priveliștile colinare de un verde intens, extrem de relaxant, și o istorie bogată în evenimente, reflectată în obiective turistice de valoare, unele dintre ele poate prea puțin mediatizate.

Călătorii frumoase și cât mai multe tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 3548 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI