Nara, prima capitală niponă, mare site UNESCO

TIPĂREȘTE

Unul din obiective pe care doream să le vizitez în timpul petrecut în Japonia, era Nara prima capitală niponă.

Nara, un oraș situat la circa 500 km de Tokyo și la aproape 35 km la est de Shin-Osaka, unde am fost cazați câteva zile și de unde l-am vizitat, este o destinație atractivă pentru turiștii japonezi sau străini. Cu o suprafață de circa 277 kmp și o populație de aproape 370 de mii de locuitori este, astăzi, un oraș mic, dar, în urmă cu o mie trei sute de ani, Heijo-kyo cum se numea atunci, era cel mai important oraș din Japonia, era capitala ei, era prima capitală niponă permanentă.

Perioada dintre anii 710 și 794, cât a fost capitală, este cunoscută în istoria Japoniei ca Perioada Nara și se remarcă prin pătrunderea culturii și civilizatiei chineze în Japonia. Astfel Japonia devine o monarhie absolută, Nara, și mai apoi Kyoto sunt construite cu străzi drepte și perpendiculare după modelul orașului Xian, capitala Chinei din timpul dinastiei Tang, clasele bogate adoptă manierele, moda și caracterele scrierii chinezești și, mai important, religia budhistă, în acea perioadă majoritatea japonezilor practicând shintoismul.

Denumirea Nara are la bază, conform unei teorii în general acceptată, cuvântul “narasu”, (în traducere a aplatiza) având semnificația de “teren plat”. O altă teorie consideră Nara preluat de la coreeni, unde “nara” însemnă “țară, națiune, regat”.

Nara, este un oraș turistic, cu un site, “Monumente istorice din Nara străveche”, ce cuprinde cinci temple budhiste, un altar shintoist, un palat imperial și o pădure ancestrală, site ce face parte din patrimoniu mondial UNESCO din anul 1998, cu un parc mare în centrul lui, Parcul Nara și cu multe alte monumente.

Am plecat din Shin-Osaka cu un tren cu JR Kyoto Line pe care l-am schimbat în Osaka Station cu Osaka Loop Line până la Shinimamiya Station și apoi cu trenul JR Yamatoji Rapid Service și am coborât în JR Nara Station. Se fac simulări de transport cu hiperdya.com. Am cumpărat Nara Autobuz Pass pentru o zi (cost 500 yeni) de la Biroul JR Nara Bilete Autobuze aflat în interiorul gării JR Nara Station, pe partea stângă. Se merită cumpărat nu atât pentru economie, cât pentru comoditate. Se vede foarte bine de cum ajungi, lângă el aflându-se și un Centru de Informare Turistică de unde am primit gratuit harta turistică și harta cu autobuzele. Am mers cu autobuzul 70, până la Stația Kasuga Taisha Honden, punct terminal unde am coborât.

Traseul prin Nara a fost astfel: Kasuga Taisha, Sala Hokke-do, Sala Nigatsu-do, Great Bell, Sala Daibutsuden, Poarta Nandaimon, ultimele cinci aparținând Templului Todai-ji și în sfârșit Kofuku-ji Temple. Traseul a fost inspirat pentru că am mers mai întâi cu autobuzul la cel mai îndepărtat obiectiv, apoi am mai urcat puțin tot pe aceiași parte prin parc, mergând spre obiectivele ce aparțin de Templul Todai-ji dar care sunt mai departe de zona foarte turistică, așezate pe deal (Sala Hokke-do și Sala Nigatsu-do). De aici am coborât trecând pe lângă Marele Clopot, ajungând la marea Sală Daibutsuden. Ne-am întors prin marea Poartă Nandaimon în traseu la autobuz, vizitând Templul Todai-ji în sens invers. Apoi a urmat Templul Kofuku-ji și întoarcerea la stația de JR. Traseul chiar dacă a fost și cu autobuzul la început și la sfârșit dar și pe jos a trecut prin marele parc Nara despre care voi vorbi mai întâi.

Nara Koen, Parcul Nara, situat în centrul orașului se întinde pe o suprafață de 502 hectare, având aproximativ 4 kilometri de la est la vest, și aproximativ 2 kilometri de la sud la nord. Are râuri și iazuri mici, copaci înalți ce se întrec cu acoperișurile templelor și vârfurile pagodelor, are multă verdeață și peste 1500 de căprioare. Cele peste 1500 de căpriori și căprioare, cerbi și ciute, ce “locuiesc” în parc, îi salută și-i întâmpină pe turiștii veniți din toată lumea. De ce îi întâmpină?? Pentru că la tot pasul se vând “shika sembei” (biscuiți pentru cerbi), mâncarea lor favorită, iar căprioarele, foarte pofticioase, cer să fie răsfățate.

În credința shintoistă căprioarele sunt considerate mesageri ai zeilor și sunt îngrijite și protejate. Într-o legendă despre Altarul Kasuga se spune că zeul Takemikazuchi a venit în Nara pe un cerb alb pentru a proteja capitala nou stabilită. Astfel cerbii și căprioarele sunt considerate animale cerești ce protejează orașul și chiar țara.

Turiști sau localnici, indiferent de credința pe care o au cumpără biscuiți și le hrănesc, uneori gustând și ei din delicatesa cornutelor încoronate. Acestea sunt animale foarte blânde și liniștite, unele chiar politicoase, în stil japonez: își înclină capul în fața celor ce le dau biscuiți.

Căprioarele umblă libere prin tot parcul și, deși sunt atât de multe, aleile sunt curate, fără negreală pe ele (vezi aleile și câinii comunitari din parcurile noastre). Mă întrebam cum reușește Salubris, Salubritatea sau cum s-o fi numind firma lor de salubrizare să păstreze aleile și parcul atât de curate. Răspunsul a venit de la sine.

Mergând pe o alee câteva căprioare au uitat de bunele maniere și au ținut cont de necesitățile lor fiziologice. M-a surprins reacția promptă a unei femei de la o tarabă de suveniruri și, normal, shika sembei, care, înarmată cu o măturică și un făraș, a curățit aleea și totul era ca înainte. Am revăzut această scenă de mai multe ori.

Din stația de autobuz printr-o parcare am ajuns prin parc la Kasuga Taisha, primul obiectiv propus spre vizitare în acea zi.

Kasuga Taisha, Marele Altar Kasuga, unul dintre “Monumentele istorice din Nara străveche”, este cel mai mare și mai renumit altar shintoist din Nara construit în 768 pe un teren sfințit de zei, cum consideră localnicii. Sfințit, pentru că acolo, se spune că, a locuit zeul Takemikazuchi, când, în urmă cu circa 1300 de ani, a venit să ocrotească Nara, noua capitală niponă, și pe locuitorii ei.

Altarul este cunoscut pentru mulțimea de felinare și pentru frumoasele flori wisteria ce-l împodobesc. Cele circa 3000 de felinare, 2000 de piatră împrăștiate pe aleile parcului și 1000 de bronz sau alamă atârnate pe clădirile templului, donate de-a lungul anilor de către oamenii de rând ca semne ale credinței lor, se aprind toate, doar de două ori pe an, la două sărbători, la începutul lui februarie și la jumătatea lunii august, când, se spune că este ceva de vis. Mă întrebam de ce odinioară se aprindeau în fiecare zi și astăzi nu? Florile wisteria sunt cascade colorate în albastru, albastru-violaceu, alb, roz sau roz-pal ce pot ajunge pâna la un metru lungime și care în lunile mai și iunie combinate cu frunzișul alungit dau plantelor un aspect uluitor. Am fost acolo pe 31 august, fără felinare aprinse și fără wisteria înflorită, dar cu mult mult verde...

Arhitectura complexului, coloanele vopsite în roșu vermillion, pereții albi și acoperișurile din coajă de chiparos contrastează plăcut cu verdele pădurii din jur. Clădirile își păstrează aspectul de la inaugurarea altarului deoarece la fiecare 20 de ani are loc ceremonia reconstrucției când au loc reparații, recondiționări sau reînnoiri atât la clădiri cât și la obiecte, instrumente sau alte dotări. Au fost și astfel de ceremonii care nu s-au ținut. La fel, serviciile religioase, rugăciunile se efectuează ca la începuturi.

Intrarea în altar este marcată de torri, porți ce separă lumea pământeană de lumea zeilor, de unde pe o alee se ajunge la clădirile principale ale altarului. Pe măsură ce ne apropiam de aceste clădiri întâlneam tot mai multe felinare. Este aleea pe care se face purificarea minții, golirea de gânduri a credincioșilor shintoiști, care odată ajunși la Temizuya, Pavilionul Bazinului cu Apă, își purificară și corpurile prin spălarea mâinilor și a gurii.

Am intrat în complex din zona parcării pe o alee flancată de o mulțime de felinare, am trecut pe lângă mai multe clădiri, Sala de rugăciuni, Sakadono, Bucătăria și ne-am îndreptat spre complexul Marelui Altar intrând în acesta prin poarta Nanmon. Este singura zonă în care se plătește o taxa de intrare de 500 yeni.

În complex sunt mai multe subaltare Jinja, clădiri, Altarul Interior, coridoare exterioare pe toate laturile și o mulțime de felinare.

Am admirat Chumon, Poarta Mijlocie care are două etaje, un frumos fronton ondulat și o minunată verandă deschisă, ce seamănă cu o pasăre cu aripile întinse, de la intrarea în Honden, Sala principală, Altarul interior și am făcut câteva poze.

Ne-am continuat plimbarea până la Honsha Osugi, Cedru japonez, înalt de 23 metri, cu diametrul de circa 2,5 metri, care este prezentat într-o pictură Gongen Genki din anul 1309 și despre care se spune că are 1000 de ani. Cedrul a devenit la rândul lui un altar, poate datorită vârstei pe care o are sau, poate, datorită faptului că în credința Shintoistă natura are un rol foarte important.

Trecând pe lânga alte subaltare Jinja am ajuns la Fujinaminoya, o sala cu o uimitoare colecție de felinare de bronz și alamă suspendate ce stau aprinse continuu, lumina lor pâlpâitoare creind o atmosferă mistică, similară cu cea din timpul celor două festivaluri, atunci când se aprind toate cele 3000 de felinare.

Am ieșit din Marele Complex și ne-am îndreptat spre alte subaltare Jinja aflate prin pădurea din vecinătate, dedicate zeităților norocului, căsătoriei și înțelepciunii.

Am revenit apoi la Sala de Rugăciuni, și printre alte altare Jinja am părăsit complexul Marelui Altar îndreptându-ne spre Sala Hokke-do ce aparține de cunoscutul Templu Todai-ji aflată la circa 900 de metri în urcuș ușor pe alei și, mai abrupt, pe scări, traseu foarte bine indicat cu distanțe și timpi.

Templul Todai-ji, Marele Templu din Răsărit, a fost construit în anul 751 ca un mare templu național care să supravegheze și cordoneze toate celelalte temple din Japonia. Erau începuturile budismului în Japonia. A fost cu adevarat ceva deosebit, o adevărată minune a vremii, având cea mai mare clădire de lemn din lumea de atunci. Chiar și astăzi, după atâția ani, este cea mai mare clădire de lemn din lume și adăpostește cea mai mare statuie de bronz din lume, Statuia lui Buddha Vairocana. Este unul din “Monumentele istorice din Nara străveche”, patrimoniu mondial.

Am ajuns la Hokke-do, Sala Lotus, cea mai veche clădire din templu, cunoscută și sub numele de Kensaku-do, Sala lui Kensaku, deoarece adăpostește o statuie a lui Fukukensaku Kannon, înconjoarat de statuile a zece zeități nipone printre care cei doi paznici cerești Nio și cei patru regi ai punctelor cardinale. Nu am reușit să fac decât o poză deoarece cerberii de la intrare dar și din interior a fost foarte vigilenți. Mea culpa! Data viitoare...

Cu o taxa de 500 yeni se vizitează zilnic între orele 7:30 și 17:30 din aprilie până în septembrie și între orele 8:00 și 17:00 în celelalte luni.

Am văzut apoi Nigatsu-do, Sala Celei de-a Doua Luni, aflată în imediata vecinătate, cu cele două sanctuare, interior și exterior și cu o sală de cult, despre care se spune că are o acustică foarte bună. Este o zonă mai înaltă, oferind priveliști deosebite asupra împrejurimilor. Intrarea este gratuită.

Coborând pea lei și scări am ajuns la Koro, Turnul Clopotului, o clădire elegantă, de peste 800 de ani, ce adăpostește clopotul bătrân de 1200 de ani. Cu o greutate de peste douăzeci și șase tone este unul din cele mai renumite clopote din Japonia.

Aleea ne-a condus pe lângă Coloana Asoka, tânără de 28 de ani, ridicată ca monument comemorativ al slujbei efectuate la aniversarea lui Buddha din 1988. (Asoka a fost împăratul Indiei convertit la religia budhistă pe care a declarat-o religie de stat) până Daibutsu-den, Sala Marelui Buddha, care este de fapt Hondo, Sala Principală a templului.

Am admirat mai întâi Hakkaku Toro, Felinarul Octogonal de Bronz, aurit odinioară, cu sculpturi minunate, muzicieni cerești pe patru fețe și lei ce înoată printre nori pe celelalte patru. Felinarul luminează templul încă de la întemeierea lui, din anul 751.

M-au impresionat imensele dimensiuni, peste cincizeci și șapte de metri lățime, peste cincizeci de metri lungime și aproape patruzeci și nouă de metri înălțime cu care se mândrește cea mai mare clădire de lemn din lume, copie puțin mai mică decât cea construită în urmă cu aproape 1300 de ani. Mi-a plăcut mult îmbinarea culorilor: albul pereților, cu stâlpii vopsiți sau în culoarea lor naturală, cu acoperișul din coajă de chiparos, cu verdele crud al ierburilor și pomilor din jur.

Impresionant este și locatarul acesteia, Buddha Vairocana, salvatorul tuturor ființelor vii, una din cele mai mari statui de bronz din Japonia cu șaisprezece metri înălțime. Cântărește cinci sute de tone și este așezat pe un soclu format din 56 petale de lotus din bronz. Este reprezentat în poziție așezat, are mâna dreaptă ridicată cu palma orientată în exterior, gest de binecuvântare ce simbolizează liniștea, lipsa temerilor, iar mâna stângă cu palma deschisă în sus sugerează caritatea. Este flancat în dreapta de Buddha Kannon cu mii brațe, Zeitatea Bunătății și a Milei și de Buddha Yakushi, Zeitatea Medicinei, în stânga și este păzit cu credință de doi regi cerești. Pe haloul ce îl înconjoară sunt reprezentate 16 reîncarnări ale lui Buddha, mici statui de doar 2 metri înălțime.

O atracție populară foarte apreciată, în special de tineri, este Stâlpul Iluminării, un pilon de lemn cu o gaură la baza sa. Se spune că cei ce reușesc să treacă prin această deschidere, care are aceeași mărime ca și nara lui Daibutsu, vor primi iluminarea în viața lor viitoare. Nu era cazul să încercăm și noi, dar i-am privit și admirat pe cei care au încercat și reușit această performanță.

Am părăsit Sala Marelui Buddha și am ajuns la Nandaimon, Marea Poartă de Sud, cea mai mare poartă de intrare într-un templu japonez. Construită după modele chinezești, cu un acoperiș de douăzeci și unu de metri și o înălțime de peste douăzeci și cinci de metri ne-a întâmpinat cu cei doi paznici cerești Nio încruntați, ciopliți în lemn, uriași de peste opt metri înălțime.

Am părăsit Templul Todai-ji îndreptându-ne spre stație de unde am luat pentru trei stații autobuzul 70 pâna la Stația Kencho-mae pentru a vizita Templul Kofuku-ji. Distanțele dintre stații sunt mici, dar cele două obiective vizitate deja ne solicitaseră timp și efort, deplasarea cu autobuzul fiind de preferat.

Templul Kofuku-ji, templu șef și sediu al sectei budhiste Hosso, a fost construit în anul 669 la Yamashina, lângă Kyoto de un influent clan din perioada respectivă și s-a numit Yamashina-dera, dar a fost mutat în anul 710 în Nara, noua capitală niponă. Fiind un templu de familie, Kofuku-ji s-a bucurat de protecție și de prosperitate și a exercitat o mare influență asupra curții imperiale, chiar și după mutarea acesteia la Kyoto. În acea perioadă templul cuprindea numeroase altare, pagode și biblioteci și era unul dintre cele mai mari și mai puternice temple din Japonia medievală având și propria sa armată de călugări războinici. A avut multe conflicte cu alte mari temple din acea perioadă, fiind incendiat și reconstruit de mai multe ori. Astăzi templul face parte din Patrimoniul mondial UNESCO fiind unul din “Monumentele istorice din Nara străveche”.

Începuse o ploaie ușoară care ne-a grăbit pe lângă Goju-no-to, Pagoda cu Cinci Nivele, care cu cei aproximativ 50 de metri înălțime este al doilea cel mai înalt turn vechi din Japonia, după Pagoda cu Cinci Nivele de la Templul Toji din Kyoto. Am ajuns la Tokondo, Sala Aurită de Est. Am uitat de ploaie lângă statuia lui Buddha de Vindecare flancat de Shi Tenno, cei Patru Regi Cerești și de Juni Shinsho, cei Doisprezece Generali Cerești. Aici sunt venerați și cei trei Bosatsu, Nikko, Bosatsu Soarelui, Gakko, Bosatsu Lunii și Monju, Bosatsu Înțelepciunii, care l-au ajutat pe Buddha în apărarea tuturor viețuitoarelor de pe pământ. Cel mai interesant este faptul că în stânga lui Buddha se află statuia, frumos realizată, a unui muritor obișnuit, nu a unei divinități cerești. Aici am fost mai iute decât paznicii. Mea culpa!...

Când am ieșit din sală ploaia se mai liniștise așa ca ne-am continuat plimbarea spre muzeul templului, pe care, din lipsă de timp, nu l-am vizitat.

Sala Aurită și Muzeul se pot vizita zilnic între orele 09:00 și 17:00 împreună contra unei taxe de 800 yeni sau separat, pentru 300 yeni sala sau pentru 600 yeni muzeul.

Celelalte două săli aurite, nu se pot vizita, nici măcar vedea. Chukondo, Sala Aurită Centrală, clădirea principală a templului se află în reconstrucție până în anul 2018 când își va regăsi măreția din anii 700, iar Saikondo, Sala Aurită de Vest, nu mai există, dar se păstrează marea fundație și bazele pilonilor.

Am văzut în schimb cealaltă pereche de clădiri interesante, Nanendo, Sala Octogonală de Sud (construită în 1789) și Hokuendo, Sala Octogonală de Nord (din anul 1210) la care se plătește 300 yeni taxă de intrare și la care se ajunge pe indicatoare.

De la distanță am privit cele două pagode, Sanju-no-to, Pagoda cu Trei Nivele, și Goju-no-to, Pagoda cu Cinci Nivele, apoi alte poze și…

Tot de la Stația Kencho-mae am luat autobuzul spre Nara Station, de unde am plecat spre hotelul nostru din Shin-Osaka (vezi impresii New Osaka Hotel...).

Vizitarea acestor obiective a durat aproximativ cinci ore, timp în care, din zonele caselor de bilete, am cumpărat și câteva mici amintiri.

În zona parcului și a templelor prezentate mai sus nu sunt restaurante, doar puține magazine de suveniruri. Dacă le întâlniți pe drum, nu le ocoliți. Pe traseul autobuzului dar mai ales în zona celor două gări din Nara, Kintetsu și JR, sunt destule restaurante, patiserii, cafenele, ceainării și magazine.

Nara este o destinație deosebită, plină de semnificații istorice și religioase, cu o mare influență în evoluția niponă, mare site UNESCO, care are ce arăta și cu ce se mândri în fața oricărui vizitator.

---

VIZUALIZĂRI: 4334 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI