La plimbare pe Măgura Odobești (Mănăstirea Tarnița și vârful Măgurii)

TIPĂREȘTE

Sâmbătă dimineața ne-am trezit încă o dată cu chef de plimbare. Nu am avut nimic stabilit dinainte, însă acest lucru nu a reprezentat nici cu alte ocazii un impediment serios pentru noi. Așezați comod în fotoliile din sufragerie, cu un ochi la prognoza meteo pe ziua respectivă și cu o ceașcă de cafea în apropiere, am discutat preț de câteva minute pentru a hotărî unde mergem. Fiind vorba despre o plimbare de o zi, am ales o destinație care să constituie o noutate pentru noi și, în același timp, să fie relativ aproape – după o jumătate de oră am plecat spre Măgura Odobești.

Măgura Odobești (sau Măgura Odobeștilor) este un deal extern din județul Vrancea al Subcarpaților de Curbură și domină împrejurimile orașelor Focșani și Odobești cu silueta sa impunătoare. Cu o înălțime de 996 de metri (după alte păreri, chiar 1001 metri), dealul a fost declarat în anul 2007 arie de protecție specială avifaunistică. Acest lucru înseamnă că în zonă pot fi observate mai multe păsări rare, printre acestea putând fi amintite acvila pitică, ciocănitoarea de stejar, ciocănitoarea cu spate alb sau ciocârlia de pădure.

Drumul către Măgura Odobești a fost simplu: am ajuns la Focșani pe DN 2/E85, ieșind apoi din oraș pe drumul care ne-a condus de multe ori în ultimii ani către stațiunea Lepșa (este vorba despre DN 2D) și, cu fiecare kilometru parcurs, silueta Măgurii Odobești devenea tot mai clară. De la Focșani am mai mers aproximativ 18 kilometri și am ajuns în localitatea Bolotești, unde am intrat pe un drum pietruit spre stânga. Știam că la intersecția cu acest drum secundar există un indicator ”Mănăstirea Tarnița – 12 kilometri”, acesta fiind reperul care ne-a ajutat să nu greșim drumul.

Încă de la început, am văzut că drumul secundar nu este grozav... șanțuri, denivelări, unele gropi, bolovani mai mici sau mai mari, pe toate acestea le-am întâlnit și le-am depășit cu multă atenție și o cu doză de noroc necesară întotdeauna pe astfel de drumuri. Pe primii trei-patru kilometri drumul traversează zone cultivate și islazul de la marginea satului Bolotești, urcând încet spre pădure. Când ne-am apropiat de zona împădurită, am avut o primă surpriză: un căprior păștea liniștit pe pajiște și ne-a privit pentru câteva clipe, apoi a dispărut în salturi largi printre copacii din apropiere.

Intrați în pădure, peisajul s-a schimbat complet. Drumul forestier este o fâșie de pământ bătătorit care urcă sinuos prin pădure, printre copacii deși, iarba verde și floricelele care ne-au determinat să facem două pauze scurte pentru a ne bucura de frumusețea cadrului natural. Încet-încet, după alți trei-patru kilometri, urcușul devine tot mai pronunțat iar drumul ceva mai aspru, fiind multe locuri unde am mers în treapta întâi de viteză pentru ca Loganul nostru să poată depăși pietroaiele spălate de ploi și aranjate parcă de o mână invizibilă tocmai acolo unde nu ne-am fi dorit să le vedem – chiar în mijlocul drumului! Mai trebuie spus că drumul forestier se întretaie de câteva ori cu albia unui pârâu care acum ar putea fi ”secat dintr-o sorbire”, însă la modul cum arată albia, numai cu mașina pe aici să nu fii atunci când plouă mai tare, pentru că s-ar putea să nu mai poți ieși. De altfel, maicile de la mănăstirea Tarnița aveau să ne spună că drumul este rupt de șuvoaiele dezlănțuite de câteva ori pe an și atunci rămâne doar varianta să urci/să cobori la pas.

Apropiindu-ne de vârful dealului, silueta impunătoare a releului aflat la câțiva metri de vârf se contura tot mai clar din loc în loc printre copacii răriți de câteva exploatări forestiere din zonă. Tot urcând, am dat peste câteva intersecții cu alte drumuri forestiere, însă de fiecare dată am urmat indicatoarele micuțe către mănăstirea Tarnița. Există și o mănăstire pe rit vechi cu hramul ”Sfinții Voievozi” pe lângă care am trecut la un moment dat, însă am continuat urcușul și am ajuns la mănăstirea Tarnița după vreo 40 de minute de la intrarea din localitatea Bolotești pe drumul secundar. Conform datelor afișate în bordul mașinii, am parcurs 14 kilometri pe drumul secundar până la mănăstire, chiar dacă la intersecție erau trecuți 12 kilometri. Aceasta a fost partea drumului pe care am străbătut-o cu mașina; am vizitat mănăstirea și am urcat apoi pe jos până pe vârful Măgurii Odobești.

La mănăstirea Tarnița am stat aproximativ o oră, timp în care am vizitat lăcașul de cult și am fost serviți de către măicuțele extrem de amabile de aici cu plăcintă și cu lapte fiert. De fapt, noi am întrebat-o pe una dintre maici cam cât ar mai fi de mers până în vârf și apoi aceasta ne-a rugat să nu plecăm; în câteva minute avea să se întoarcă și să ne aducă niște bucăți de plăcintă, dar și un cofer cu lapte fiert. O bunătate, după ce am mâncat parcă ne venea să ne retragem pe pajiștea de lângă mănăstire și să tragem un pui de somn la umbra copacilor!

În ceea ce privește mănăstirea, trebuie spus că este formată dintr-o biserică nouă (unde se lucrează în prezent la pictura interioară), un paraclis din lemn, clopotnița și alte anexe mănăstirești. Piatra de temelie la biserica nouă a mănăstirii a fost pusă în anul 2008, după ce în 2006 un incendiu violent avea să distrugă în totalitate o biserică mai veche având hramul ”Adormirea Maicii Domnului” aflată în același loc. Biserica distrusă în incendiu fusese construită în anii 1919 – 1920, însă mănăstirea este mai veche; aici părerile istoricilor sunt împărțite: unii spun că a fost ctitorită în secolul al XVIII-lea, alții o plasează pe la începutul secolului al XIX-lea.

Noi am vizitat paraclisul cu hramul ”Sfinții Împărați Constantin și Elena”. Ridicat în anul 2001, paraclisul este prevăzut cu o prispă lungă, plină de ghivece cu flori. Interiorul este modest, însă stranele și catapeteasma din lemn, alături de icoanele așezate pe pereți, creează o atmosferă foarte plăcută.

După câteva minute am ieșit în curte și atunci ne-am întâlnit cu măicuța aceea amabilă. Înainte de a ne așeza efectiv la masă, o altă maică ne-a condus către ograda din spatele mănăstirii, unde aveam să găsim într-un țarc un pui de căprioară, iar alături un căprior de 3 ani. Am aflat că puiul de căprioară fusese adus anul acesta întrucât cineva l-a găsit în pădure și mama lui murise. Cel mic a fost extrem de încântat de întâlnirea cu puiul de căprioară, mai ales că măicuța s-a întors repede cu un biberon din care puiul a băut ceai și, pe deasupra, s-a mai lăsat și mângâiat! În apropiere am mai văzut o volieră cu un fazan și două făzănițe, dar și porumbei, precum și alte păsări domestice. Ne-am simțit aici ca la un mini-zoo, ne-a plăcut foarte mult!

Era trecut puțin de ora 13.00 când ne-am luat rămas bun de la măicuțe și am continuat ascensiunea noastră către vârf. De la mănăstirea Tarnița până pe vârful Măgurii mai sunt circa 2 kilometri, distanță pe care noi am străbătut-o pe jos în aproximativ o oră. Copacii sunt mai rari, de vină pentru această situație fiind și exploatările forestiere; se taie mult și acesta nu este, cu siguranță, un lucru bun. Am mai observat că mulți copaci au vârfurile rupte, probabil din cauza vijeliilor (măicuțele ne spuseseră că în această primăvară au fost aici câteva furtuni violente și că în timpul unei astfel de urgii pădurea face un zgomot infernal).

Am ajuns la un moment dat la o bifurcație, unde am continuat să urcăm pe un drum spre stânga și după alte câteva curbe strânse aveam să ieșim chiar puțin mai jos de releul care poate fi văzut de la mulți kilometri depărtare. Uriașa construcție de beton și metal susține tot felul de antene mari sau mici și este înaltă de 112 metri, așa că ajunși aici ne-am simțit ca niște pitici. Curtea releului era închisă, iar ”viersul” deloc prietenos al unui câine ne-a făcut să nu ne apropiem mai mult.

Tot către stânga, printre tufele de zmeură și pâlcurile de sunătoare, am urcat ultimii metri până pe vârful Măgurii Odobești. Deoarece copacii lipsesc de jur-împrejur, priveliștea era grozavă, mai ales că afară era senin! Spre est și sud câmpia se întindea cât vezi cu ochii, iar în spatele nostru se aflau spinările arcuite ale munților Vrancei, cu numeroasele cătune ascunse prin văi. Ne-am rotit de câteva ori privirea încercând să observăm cât mai multe lucruri și am făcut numeroase poze, însă fotografiile nu redau decât puțin din frumusețea peisajelor văzute de acolo de sus.

Tot acolo, pe vârful Măgurii, se află o bornă de beton, dar și o cruce metalică având inscripția ”Cinste eroilor neamului”. Generalul Mackensen și-a stabilit aici în timpul Primului Război Mondial punctul de comandă (putea observa ușor mișcările de pe frontul de luptă), loc pe care l-a părăsit învins după marea bătălie de la Mărășești.

Am zăbovit pe vârf mai mult de un sfert de oră, timp în care am tot făcut poze și am luat loc pe iarbă, bucurându-ne de priveliștea superbă. La coborâre a fost mult mai ușor și am ajuns înapoi la mănăstire în ceva mai mult de o jumătate de oră, fără a mai face nicio altă pauză. Ne-am urcat în mașina noastră (parcată în apropiere de poarta lăcașului de cult) și am coborât înapoi la Bolotești; era aproape ora 16.00 când roțile mașinii au simțit din nou mângâierea asfaltului. De acolo, am continuat plimbarea noastră pe meleagurile vrâncene...

Dacă am mai parcurge acest traseu? Cu siguranță DA, ne-a plăcut atât la mănăstirea Tarnița, cât și pe vârful Măgurii Odobești! Trecând peste dificultatea drumului, consider că este un traseu frumos care ne-a oferit câteva ore de relaxare în mijlocul naturii!

Călătorii plăcute tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 6241 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI