În fortăreața temutului Ghinges Han

TIPĂREȘTE

Îmi împart timpul rămas pînă la primul impact cu stepa și cu Marele Han, căutând câteva noi repere prin străzile și magazinele din Ulan Bator. Dacă Mall-ul se distinge prin cele mai luxoase exponate, în mare majoritate provenite de la casele de modă europene, la șase din cele șapte etaje, un alt întreg nivel este ocupat de articolele ce păstrează vie memoria lui Ghinges Han (lider suprem): covoare, tablouri, tunici, șaluri, curele, harnașamente de călărie, arcuri, săbii încovoiate, scuturi, cizme îmblănite de stepă, cămăși fără guler, căciuli și haine de blană, pinteni și cravașe, zale de războinic, suveniruri și cam tot atâtea tipuri de jucării. Toate articolele din Mall sunt la prețuri europene!

Cunosc multă lume prin restaurante, cafenele și pe stradă, care mă întreabă direct sau prin semne de unde vin, însă atunci când vine vorba de Ghinges Han, văd în ochii lor o sclipire neobișnuită. Îmi spun că, în perioada comunistă, pentru a se evita mișcările naționaliste, numele acestuia a fost scos din cărțile de istorie. Sunt convins însă că mitul național al mongolezului, pentru ei un mit al vitejiei, al forței și al curajului, va rămâne intact și în următoarele milenii.

Câțiva interlocutori mai tineri îmi amintesc de Dracula și, în cele din urmă ne gândim la o înfrățire între Dracula și Marele Han, spre bucuria tuturor. Urmează inevitabil întrebările despre România, Europa și despre economia de piață.

Chiar din primele zile, observi ușor că mongolezii aflați la nivelul României din anii 90 nu cunosc nici măcar parțial frumusețea normalității și se află în căutarea unor repere noi. Transportul este precar, tramvaiul nu există, autobuzele nu par igienizate și închirierea unui taxi, cu 8-10 USD pe oră, apare ca o soluție pentru mai multe țări asiatice. La restaurantele particulare, în schimb, poți servi o masă cu trei feluri de mâncare tradițională cam la echivalentul a 10 dolari (Bantan, o supă cremoasă de bucăți de carne și de aluat fierte și condimente locale, Boodogsau, adică friptură de berbec sau marmotă la proțap, cu murături și condimente, apoi un Buuz, găluști umplute cu carne, ceapă și legume), o bere 2,5 dolari, un expresso sau o cola la câte 3 dolari și o apă plată îmbuteliată la 1 dolar (1USD-261Tughrik). Desigur, o călătorie itinerantă va impune întotdeauna și restricții, fie și din simplul motiv că pot apărea cheltuieli neprevăzute.

Odată ajuns la hotel, mă concentrez pe programele de televiziune, toate cu un format atipic pentru o țară liberă și dornică de puțină veselie. Filmele sunt dominate de militari înalți ce se deplasează din iurtă-n iurtă și explică oamenilor niște lucruri aparent noi, explicații ce se lasă cu datul aprobator din cap. Atunci când în iurtă apare și câte o Ileană Cosânzeană locală, vizitele se repetă până ce, în sfârșit, se înfiripează o idilă previzibilă.

La jurnalele de știri, apare președintele țării care dictează ceva altor militari cu stele mai mari ce-și notează conștiincios, cu o înclinare de cap pe dreapta, ca semn al excesului de zel, tot ce le transmite comandantul suprem, după un ritual milenar reformat doar în funcție de vremuri.

Drumul spre stepă

La ora șapte dimineața, cei doi interlocutori de o zi, șeful coreean Jeon-Hung (om cinstit) cu frumoasa sa cumnată mongoleză Altarsanai (trandafirul galben) îmi prezintă itinerarul: vom merge la noul muzeu al lui Ghinges Han, aflat la 20 de kilometri nord de capitală, urmând ca mai apoi să străbatem alți cinzeci de kilometri prin stepa nesfârșită a Mongoliei.

Ne îndepărtăm de perimetrul central și suntem pentru prima oară întâmpinați de cartierele mărginașe de iurte, în care, îmi spune ghidul, trăiesc cam un sfert din locuitorii capitalei. Văd primele târguri de animale pline de camioane, țarcuri și oameni cu pălării de piele care așteaptă liniștiți cumpărătorii. Mulți căluți sunt aduși din sălbăticia stepei, de unde străbunii lor mai iuți și antrenați pentru atacul frontal erau repartizați câte cinci șase pe luptător înainte de o mare expediție. Ghizii mei țin să-mi spună cum copiii de la vârsta de trei ani sunt legați de mamele lor de șaua calului pentru a deprinde călăritul iar pe la nouă ani știu deja să tragă cu arcul din fuga calului. Noțiunea de soldat era incertă pentru luptătorii mongolezi de odinioară, cuvântul mai potrivit fiind cel de războinic. Chiar și în zilele noastre locuitorii stepei se limitează doar la vânat de vulpi de stepă, leopard sau vulturi-toate dăunătoare animalelor de pe lângă casă-sau pentru întrecerile de lupte (un fel de sumo) sau de călărit cu ocazia Nadam-ului (Jocurile) ținut în iunie și a Anului Nou (Tsagaan), sărbătorit în martie... Tot atunci vulturii uriași, după ce au fost capturați din cuiburile lor de pe piscuri, hrăniți în prima săptămână și apoi înfometați înainte de dresaj, se întrec la vânătoarea de vulpi sau la aterizarea lină pe brațul stăpânului. Zburătorii gigantici ai junglei, dirijați de kazahi, singurii dresori de vulturi din stepă, participă și la festivalul lor exclusiv, Vulturul de Aur, ținut în luna mai. La toate întrecerile, atingerea simplă, cu degetele de la mâna dreaptă a câștigătorilor, este mult mai importantă decât ospățul care urmează.

Drumurile lasă mult de dorit, dar verdele crud al stepei fără sfârșit, iurtele presărate ici colo, ca niște ciuperci albe pe un covor natural, când aproape de un pârâu, când pe lângă o pădure, îți fură din când în când privirea și imaginația. În schimb, discuțiile noastre captivante mă fac să plutesc într-o lume a umbrelor și a semnelor de destin în care mongolezii cred atât de mult. Jeon-Hung îmi spune că, în urmă cu mai bine de opt decenii, când s-a născut Marele Han, acesta strângea un cheag de sânge în mâna dreaptă, un semn distinctiv al cerului, care anunța că el va fi stăpânul lumii. Apoi, odată ajuns în culmea gloriei pe când armatele sale atacau deja Kievul, acesta ar fi chemat un vestit călugăr chinez pentru a-i spune secretul vieții eterne. Călugărul i-ar fi răspuns că veșnicia este doar apanajul zeilor și că, pentru o viață mai lungă ar avea două posibilități: abstinența totală sau procrearea multor copii prin care ar putea, cel puțin, să-și păstreze nemuritor spiritul. Răspunsul lui Ghinges Han ar fi fost foarte tranșant în favoarea celei de-a doua variante.

Altarsanai insistă să-mi spună că și mongolezele au drept idol o regină pe nume Mandhuhai cea Înțeleaptă care, după dispariția Marelui Han a unit triburile mongole, a elaborat strategii militare și a fost o luptătoare de temut. În schimb, la vârsta de treizeci de ani, și-a amintit că trebuie să fie și femeie, motiv pentru care și-a făcut cadou de la un trib vecin, un prinț războinic de șaptesprezece ani căruia i-a dăruit opt copii.

Suntem doar la câteva sute de metri de muzeul cetate, unde trebuie să treci prin mai multe filtre. Mai întâi o poartă majestuoasă, înaltă de vreo cincisprezece metri, inspirată de vestigiile romane, de pe vârful căreia câteva zeci de călăreți cu arcuri, săbii și halebarde declanșează un atac fulgerător. Trecem ușor de prima barieră și, lângă treptele ce urcă spre muzeu, ne întâmpină un kazah între două vârste, cu un vultur legat de o sfoară groasă ce poate răpune cu ușurință un om. Cei care fac poze își pun un manșon de piele pe braț, apoi suportă cam cincisprezece de kilograme pe o măna întinsă. Din când în când, stăpânul Munților Atlai își desface aripile cu o anvergură de aproape trei metri, ca să ne amintească cine este șeful.

Nu pot rata ocazia unei vieți, îmi fac puțin curaj și mă conformez ritualului. Apuc să-i văd ochii maro- cenușii, imenși, ce mă fixează cu cruzime. Ciocul, care seamănă cu un ciocan îndoit la mijloc scoate un șuierat straniu care face să mi se prelingă primii fiori pe spate. Simt cum o încleștare sălbatică îmi oprește circulația pe brațul drept și îi fac semn lui Altasanai să se grăbească. Ne despărțim precauți, fără mișcări bruște, așa cum fusesem instruit, apoi inspir din belșug aerul libertății.

Printre sutele de turiști, aproape toți asiatici, ne îndreptăm spre al treilea cordon, cel al ariergardei armatei Marelui Han care, în mărime naturală și înarmață până-n dinți, aidoma Armatei de Teracotă Chineze, vine spre noi cu o determinare și o expresie facială pe care scrie moarte. Nu duci lipsă de adrenalină în Mongolia, mon cher! Unde să te mai poți refugia?! În muzeu, te așteaptă Călăul Șef...

---

VIZUALIZĂRI: 2622 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI