În vizită la frații aromâni din Munții Pindului

TIPĂREȘTE

Mi-am dorit să ajung în Metsovo de când am auzit prima dată despre el. Adică, să tot fie câțiva ani buni... Metsovo, capitala informală a efemerului Principat al Pindului (vezi info: ro.wikipedia.org/wiki/Pri ... _%C8%99i_Meglen)... Metsovo (Aminciu), oraș locuit de aromâni, adică tot un fel de români. Mă fascinează astfel de locuri, răspândite prin întreaga Europă, iar când se-ntâmplă să ajung pe-acolo - într-un fel ciudat, mă intimidează (așa am pățit în Moscopole); probabil că realizez mai bine miile de dimensiuni ale istoriei și milioanele de fire nevăzute ce ne leagă unii de alții... Dar să lăsăm filozofeala ieftină și să vă povestesc, concret și prozaic, cum a decurs scurtul nostru popas în Metsovo.

Am ajuns aproape pe înserate, după un drum lung și destul de anevoios. Ne-am cazat, ne era foame, ziua ne-o „petrecuserăm” doar cu câte un sendviș, dar știam că n-o să ne mai ardă de nimic cu stomacul plin, așa că ne-am forțat să ne preumblăm un pic prin împrejurimi înainte de cină. N-am reușit cine știe ce, pentru că nici viceversa nu-i valabilă ????...

Doar un ocol de piață centrală, mărginită pe 2 laturi de îmbietoare terase, care de care mai luminate și mai înflorate și de zeci de magazinașe și tarabe cu suveniruri (am zis că venim a doua zi dimineață să cumpărăm niște brânză tradițională, metsovone sau metsovela, dar cumva n-am mai ajuns...). Pe altă latură a pieței se fac câteva trepte, se urcă pe un uriaș tăpșan înierbat, sunt ceva bănci de jur împrejur, sunt și câteva statui de bronz, mi-a plăcut cea care reprezintă un bărbat ținând un miel după gât, aluzie la profesiunea seculară a locuitorilor satului.

Am identificat Primăria și Banca, iar peste drum biserica satului, dar am decis să revenim pe lumină. Pe o bancă lungă de lemn, chiar lângă intrarea în incinta bisericii, erau adunați câțiva bărbați mai în vârstă; ne-am oprit câteva minute la oarece depărtare, trăgând cu urechea la conversația lor, din care răzbăteau frânturi de înțelesuri!... Wow!

Am luat-o la deal pe străduța pietruită, am remarcat numeroase indicatoare turistice, printre ele cel cu „Ursa Trail” , pe care e desenată amprenta unei labe de urs; „chiar or trăi urși pe-aici?!” ; am aflat ulterior că în apropiere se află parcul național Valia Kalda, singurul loc din Grecia unde chiar trăiesc urși bruni (aveam să remarcăm și pe Egnația Odos un semn asemănător, din loc în loc). În curând, strada principală se bifurcă, pe dreapta se înșiră magazine cu produse tradiționale: obiecte sculptate din lemn, gemuri și miere, covoare țesute în culori vii. Curând ne-am oprit, foamea nu ne dădea pace, o tavernă cu miresme apetisante s-a găsit să ne taie calea...

A doua zi dimineață am luat-o de la capăt. Identificasem pe GoogleMaps câteva puncte de interes, dar mai ales intenționam să rătăcim pe străduțele pietruite, printre case de piatră și lemn, să încercăm să ghicim un pic modul de viață al acestor oameni înrudiți genetic cu noi.

Am început, desigur, cu biserica satului, era oarecum peste drum de hotelul nostru. Biserica Ag. Paraschevi e construită integral din piatră, are 2 niveluri, acoperiș de ardezie și o mică logie ce ascunde intrarea. Dar înainte să pătrundem în biserică, am admirat platanul uriaș din mijlocul incintei. Am citit mai apoi că în vechime, în Munții Pindului, ăsta era felul în care populațiile semi-nomade hotărau care sunt locurile bune de „așezat” . Sădeau un copac și, dacă pomului îi mergea bine, le va fi mers bine și caselor și oamenilor ce le vor locui. Dacă nu, nu. Pomul vieții, cum ar veni.

Am ieșit pe lângă clopotniță, am luat-o la întâmplare pe străzi. Terenul de sport al școlii fusese transformat în parcare, am admirat ideea. Altfel, nu se zărea nicio mișcare prin zonă, copiii erau încă în vacanță. Doar pe la magazinașe un pic de forfotă, deși unele abia își deschideau ochii somnoroși. Am dat de un indicator spre muzeul folcloric, hai și noi! (Oricum, îmi aminteam că pe harta virtuală pin-uisem un muzeu folcloric, ăsta o fi, n-am verificat pe moment.)

Evident, nu se cade să mergi glonț, caști ochii în stânga și în dreapta, ești curios. Ne-a plăcut ce-am întâlnit în cale!... Case frumoase, mai mult piatră, adesea cu 2-3-4 niveluri, cercevele și balcoane din lemn, multe flori și plante verzi, nu neapărat decorative (pe platforma din fața unui mic bloc se înălțau, în ghivece improvizate din cutii metalice, vrejuri pe care atârnau roșioare, ardei și altele asemenea; o adevărată grădină). Casele arată toate vintage și în același timp ca scoase din țiplă, asta înseamnă că ăle’ vechi îs bine îngrijite, iar ăle’ noi îs construite în stilul arhitectonic al celor vechi. Și flori, multe flori, pretutindeni flori!

Cumva, greșirăm drumul, ceea ce n-a fost neapărat rău, căci am nimerit într-o margine de sat cu priveliște spectaculoasă asupra munților din jur, iar pe urmă, în curs de redresare a traseului, am avut ocazia să admirăm și alte case frumoase.

Iaca și Muzeul de Folclor Tsanaka! Un edificiu în formă de L, cu un singur nivel, ferestrele roșu-gri-albastru, împodobite cu mușcate sângerii, ies frumos în evidență pe fondul alb al zidurilor văruite. Câteva exponate mari (am reținut o ușă veche de lemn pictată) stau în curte, sprijinite de gardul din spate. Nu se zărește nicio mișcare. Totuși, muzeul ar trebui să fie deschis, căci ne aflăm în intervalul eligibil: joi, vineri, sâmbătă, între orele 9 și 14 (se poate vizita și în celelalte zile ale săptămânii, dar cu programare telefonică prealabilă).

Deschidem portița și încercăm și ușa care cedează fără împotrivire. Ne iese în întâmpinare o tânără domniță, plătim câte 3 euro de persoană, primim și câte un pliant cu poze și câteva informații despre muzeu (de foarte folos, căci tânăra se scuză că-i de curând angajată și nu ne poate spune prea multe). Și permisiunea de a fotografia în voie. De prisos să menționez că am fost singurii oaspeți și am putut vizita liniștiți.

Muzeul este adăpostit de vechiul conac (sec. 17) al familiei de negustori Veneti, despre care pliantul nostru menționează legăturile strânse cu orașe precum Viena, București sau Alexandria (Egipt). Ultimul moștenitor a fost Dimitros Tsanaka care și-a părăsit proprietatea în jurul anului 1890. Împreună cu soția sa (originară din Ioanina), Caliopi Dalla-Kotoula, el a avut 3 copii: Eleni, Giorgios și Ioanis. În 1993, urmașii lor au donat vechiul conac municipalității Metsovo, cu scopul de a-l transforma într-un muzeu care să reflecte modul de viață al negustorilor înstăriți din Munții Pindului în sec. 18-19. Munca de restaurare s-a desfășurat între 1999 și 2013, iar în anul următor muzeul avea să-și primească deja primii vizitatori. După reabilitarea edificiului, în 2013, membrii ansamblului folcloric din Metsovo, tineri și bătrâni, au contribuit la amenajarea și decorarea interioarelor. Multe din exponate au aparținut familiilor Veneti și Tsanaka, altele sunt donații de la membrii comunității.

Casa are mai multe încăperi ce comunică între ele, fiecare decorată conform utilității atribuite: cameră de primire, bibliotecă, cameră de zi, dormitoare, bucătărie. Am admirat îndelung spațiile ample și modul ingenios de utilizare a firidelor din pereți, polițele amplasate de jur-împrejurul camerelor imediat sub tavan, plafoanele îmbrăcare în lemn, frumos sculptate și colorate, corpurile de iluminat. Măsuțele sunt joase, lavițele îmbrăcate în țesături grele, șemineele poartă clar influența otomană. În motivele țesute în covoare și peretare recunosc însă suflul nostru vlah comun, fără tăgadă! Simboluri ancestrale legate de viață și moarte, de bucurie și tristețe, de muncă, de Dumnezeu.

Ne-a impresionat seria de fotografii – chipuri și momente. Femei, bărbați, copii; în sărbătoare, în vremuri de război, de pace. Și mai ales colecția de volume; pe cotoarele unora din ele am putut desluși o limbă asemănătoare cu a noastră. Wow!

Domnișoara custode ne-a invitat mai apoi la demisol, unde se află o altă bucătărie și vechile cămări ale locuinței. O adevărată expoziție de obiecte utile în gospodărie, cu trimitere spre diversele meșteșuguri practicate în zonă: creșterea animalelor și prelucrarea laptelui, vinificația, albinăritul etc. Eu, mai ales, m-am entuziasmat în fața colecției de obiecte cusute, țesute, brodate – o adevărată etalare de geniu! Doamne, ce putea ieși din mâinile înaintașelor noastre! Ce compoziții, ce simfonie de culori! Femeile casei dețineau aici un spațiu special, bine iluminat, unde desigur că războiul de țesut ocupa un loc de mare cinste.

Impresionați de cele văzute, ne-am luat rămas bun de la gazda noastră și am pornit mai departe. Zeul Cronos ne trage din când în când de mânecă, nu cumva să uităm că există, așa că m-am gândit că-i o bună ocazie să deschid GooleMaps, să văd pe unde suntem... Ocazie cu care am constatat că muzeul ce tocmai îl vizitaserăm nu-i deloc același cu cel de-l bifasem eu pe hartă; pe-ăla îl cheamă Tossitsa, tot Muzeu Folcloric; altă familie, altă mâncare de pește... Nu se afla departe, dar am considerat că pentru prima vizită în Metsovo era suficient. Data (a) viitoare!

Totuși, la vechea bisericuță Sf. Gheorghe țineam să ajungem, așa că ne-am lansat într-acolo. Câteva străduțe în pantă domoală, alte case frumoase, alte flori... Am descoperit biserica într-un parc măricel, frumos amenajat cu alei și chiar cu un mic iaz și un foișor. Am aflat ulterior că-i vorba de Grădinile Averoff și numele m-a intrigat, căci l-am găsit în mai multe referințe legate de Metsovo... și parcă-l mai auzisem altcândva...

Georgios Averof s-a născut în 1815 în Aminciu (vechea denumire vlahă a Metsovo-ului) și a emigrat la Cairo în 1837, lucrând inițial în magazinul fratelui său. Ulterior, a devenit curând cel mai înstărit negustor și bancher din Egipt (gurile rele spun că ar fi fost implicat și în comerțul cu sclavi sudanezi).

De apreciat e faptul că, deși nu s-a mai întors niciodată pe plaiurile natale, a fost unul dintre cei mai importanți filantropi ai Greciei. Lui i se datorează întemeierea Școlii de Agricultură din Larisa, iar în Atena, Academia Militară, Conservatorul, Universitatea Tehnică și... Stadionul Panathinaiko, în fața căruia i s-a ridicat un monument omagial (aha, deci de acolo îl știu pe nenea ăsta!).

Înainte de a pleca în Egipt, se spune că Georgios Averof s-ar fi rugat în micuța capelă Agios Giorgios, iar mai târziu, când situația financiară i-a permis, a trimis banii necesari recondiționării bisericii și amenajării în vecinătate a unui parc care să adune specii de copaci și arbuști reprezentative pentru flora Munților Pindului.

Nu mi se-ntâmplă în toate bisericile în care intru, dar aici am simțit nevoia să aprind câte o lumânare pentru cei dragi, reali sau doar umbre... Pe urmă am dat ocol bisericii, aceasta se află situată pe un pinten de deal, de unde se văd frumos văile și munții înconjurători. Metsovo fiind el însuși plasat la oarece altitudine (1200 m), negurile încă pluteau ici-colo, cerul era semi-acoperit, aerul încă rece și pur.

Am hotărât să ne întoarcem de-acum. Cum piața mare era aproape de hotelul nostru, ne-am abătut doar câteva minute pentru o cafea grecească; nu ne venea să ne despărțim așa ușor de locul ăsta plin de pace, iar soarele părea că va învinge în curând... Cafeaua a fost aromată, apa rece și proaspătă, iar la măsuța de-alături, doi bărbați vorbeau pe limba lor – parțial, limba noastră... Eram fermecați.

Ne-am decazat deci. În drumul spre autostradă, eu mai identificasem 2 chestii de văzut; „hai, Tati, că nu durează mult!” . Primul se numește Mânăstirea Agios Nicolaos și se află doar la câțiva kilometri mai la vale de Metsovo (este indicator din șosea; înainte de tunel, se virează stânga). Am dat întâi de o mică plantație de viță de vie, chiar în stânga drumului, iar o construcție din piatră (care am bănuit că ar fi mânăstirea) se zărea sus, în depărtare. Există drum care duce până acolo, prin vie, nu vă speriați! Am lăsat mașina și am pătruns în mica incintă, un domn îmbrăcat normal (custode?) ne-a întâmpinat și ne-a însoțit de-a lungul vizitei.

Că să zic?! Cred că așa arată Paradisul sublimat, la dimensiuni reduse. O curte pavată cu piatră de râu, printre care se ițesc fire de iarbă, flori de glicină parfumată atârnând pe zidul de piatră, pâlcuri de flori multicolore și de busuioc păzind pridvorul bisericuței... Un copcel cu mici fructe asemănătoare rodiilor și albine, și gândăcei colorați, și fluturi... Toate râzând sub razele blânde de soare.

Edificiul este întunecos, domnul custode a acționat un întrerupător și s-a făcut lumină, dezvăluind frumoasele fresce pictate, destul de bine întreținute. Ne-a povestit, totodată, că prima biserică a fost ridicată în sec. 13 și refăcută în forma actuală 4 veacuri mai târziu. Tot din sec. 17 provine pictura. Biserica poartă hramul Sf. Nicolae de Metsovo, martirizat de turci la Trikala, în 1617. Bomboana de pe tort a păstrat-o la final; ieșind din nou la lumina zilei, ne-a atras atenția asupra unei imagini care nouă ne scăpase. În pridvor, chiar lângă intrarea în biserică, este una dintre cele mai rare reprezentări din iconografia bizantină: Maica Domnului alăptându-l pe Pruncul Isus! Wow!

Tot în pridvor, într-un colț, se află un mic magazin cu produse realizate de călugări: săpunele, ierburi aromatice, ulei de măsline, lichioruri, vinuri. Am cumpărat și noi 2 sticle de vin bisericesc (încă nu le-a venit rândul).

Din fața mânăstirii, se face o alee de vreo sută și ceva de metri, în capătul căreia se zărea o altă capelă. Am mers până acolo, dar pe aceasta am găsit-o închisă. Am admirat însă de pe micul platou viaductul din depărtare (un fragment din Egnatia Odos), precum și văile frumos cultivate și satul Anilio etalat pe versantul vecin.

De reținut că această mică și fermecătoare mânăstire se află pe Ursa Trail și poate fi accesată din Metsovo într-o drumeție ușoară (le despart doar vreo 2 km).

Întorși în drum, am continuat câteva sute de metri, să întâlnim ultimul obiectiv de pe harta mea virtuală: cataractele. E vorba de mici cascade amenajate pe pârâul ce însoțește șoseaua și mai ales de o cădere de apă de vreo 10-12 m (care cred că-i naturală) undeva, pe versantul din stânga. Dacă nu opream mașina în curbă, încurcați și temători că am trecut și deja am ratat obiectivul, n-am fi văzut-o! Așa, în liniștea dimprejur, am putut s-o auzim, mai ales că vremea fiind secetoasă, debitul nu era cine știe ce. În tot cazul, am bifat-o și pe-asta... Iar la întoarcere, am identificat un punct de unde se pot admira casele din Metsovo atârnate de buza dealului de deasupra...

... Ne-a plăcut mult Metsovo. E o stațiune de munte dichisită și curată, păstrând însă farmecul vremurilor trecute. Am înțeles că iarna-i și mai animată, se poate schia și alte asemenea. Iar faptul că locuitorii îs cumva de-ai noștri, o face și mai dezirabilă pentru noi. Da, visăm să revenim cândva, poate pentru mai multe zile, poate la pachet cu alte puncte de interes din zonă. Căci – nu-i așa?! – Grecia nu înseamnă numai mare și soare, ci și canioane, cascade, vârfuri semețe și mici mânăstiri seculare, păstrătoare de tradiții și spiritualitate.

---

VIZUALIZĂRI: 3321 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI