Villa Del Balbianello - așa trebuie să arate Paradisul!

TIPĂREȘTE

Cred că Villa Del Balbianello a fost locul care mi s-a lipit cel mai mult de suflet în excursia asta. La o simplă căutare pe Google, e imposibil ca între primele 5 imagini cu Lacul Como, măcar una să nu fie de acolo! Poate cea cu platanul-candelabru umbrind jumătate de pajiște, sau cea cu fecioara de marmură privind visătoare oglinda albastră a lacului, sau poate imaginea domeniului terasat văzută de pe apă...

Contrastul munte-lac, microclimatul specific, peisajele de vis – toate au făcut din Lacul Como, încă din cele mai vechi timpuri, un tărâm râvnit de oamenii cu stare, așa că țărmul este presărat cu numeroase proprietăți, care de care mai somptuoase; și, din fericire, unele dintre ele-și deschid câteodată porțile și pentru noi, muritorii de rând.

Cea de-a patra noastră zi în zonă (și ultima pe Lacul Como) a debutat cu o vreme splendidă; în sfârșit! (Că una e să pozezi minunile alea pe fundal de nori și ploaie și cu totul alta îmbrăcate în lumină și culoare!) Sigur, făcuserăm deja cunoștință cu Villa Monastero (Varenna) și cu splendidele grădini ale Vilei Melzi (Belaggio), însă cea mai mare concentrație de astfel de obiective se găsește pe țărmul estic al lacului, mai ales în jumătatea sa inferioară: Villa La Gaeta (la câțiva km nord de Menaggio), Villa Carlotta și Villa Sola Cabiati (Tremezzo), Villa Del Balbianello (Tremezzina) și Villa Balbiano (Ossucio; azi, hotel de lux), Villa d’Este (Cernobbio), Villa Olmo (Como). Evident, nu le puteam vizita pe toate, trebuia să fim foarte selectivi, așa că le-am ales pe cele care ni s-au părut mai semnificative: Carlotta și Balbianello. Mai ales că le despart doar câțiva kilometri.

De la noi, din Dorio, am ocolit din nou lacul prin nord, în sens invers acelor de ceas, fix drumul pe care-l mai făcuserăm cu 2 zile în urmă, atunci în mare parte pe o ploaie sâcâitoare și rece. De data asta, ne-am putut bucura cu adevărat de spectacolul oferit de natură, în special de vârfurile înzăpezite ale Alpilor, de tăpșanele înverzite și de albastrul strălucitor al lacului. Am vrut ca pe drum să vizităm Museo Barca Lariana (între Bellera și Calozzo), dar l-am găsit închis; ne-am oprit totuși câteva minute după 1 km sau 2, pentru că eram fix vis a vis de Dorio, ne-am distrat să revedem terasa apartamentului nostru de la depărtare (cu zoom). Pe urmă am setat pe gps „Villa Carlotta” și ne-am dus glonț.

Doar că... Ghinion de neșansă! Nema parcare. Dar deloc! Teoretic sunt locuri pe marginea șoselei, însă toate, absolut toate, erau deja ocupate, cel puțin următorii 2-3 km cât am rulat încetișor – doar, doar... De obicei, în astfel de situații, o cotim dreapta/stânga și căutăm mai departe. În cazul de față, în stânga era lacul, iar în dreapta o succesiune nesfârșită de clădiri aparent sudate între ele! Așa ceva n-am pățit în veci!...

Am zis gata, n-a fost să fie, hai la Balbianello. Am modificat setările gps-ului, bucuroasă fiind că Balbianello dispune de parcare dedicată (deja, cu ochii minții vedeam ditamai hectaru’). Ei, bine, n-am avut parte – adică e dedicată, dar e mică. Și era deja plină, normal. Iar noi ne-am încăpățânat să mergem până la capătul ei – doar, doar. Nu, nimic. Și cât pe ce să nu ne mai putem întoarce, atât de îngustă e calea de rulare! Tati s-a enervat și ne-a somat: „Dați-vă jos!” Așa face mereu în astfel de situații; el are intenții bune, săracu’, ideea e să ne debarce cât mai aproape de obiectiv, pe urmă se duce și caută parcare în legea lui. Doar că, în graba acțiunii, mereu uităm câte ceva în mașină și după aia încep telefoanele: „Auzi, adu-mi și mie x lucru!” „Auzi, adu-l și pe y!” Și invers: „Hei, unde sunteți?” În fine, se cam pierde timp, dar cumva Dumnezeu ne reunește în final de fiecare dată (cu tot cu lucrul x sau y) !

Am coborât împreună cu copiii și-am luat-o și noi în direcția în care se ducea toată lumea, adică pe o cărăruie prin pădure. Mă uitasem pe hartă și înțelesesem că zona de interes se află în capătul unei mici peninsule, deci trebuia s-o parcurgem pe aceasta. Drumul urcă ușor, e plăcut și parțial umbrit, cam juma de oră să fi făcut până la intrarea pe domeniu, unde-i casa de bilete. Nu e singura modalitate de a accesa Villa del Balbianello, se poate lua o bărcuță din micul port din Lenno (nu știu exact cât costă, dar nu mult, ceva până-n 10 euro dus-întors).

Ne-am făcut un pic de lucru pe lângă intrare, așteptându-l pe Tati, am admirat și-am pozat împrejurimile și am citit câte ceva despre istoria locului. Totul a început când, pe la sfârșitul anilor 1700, Cardinalul Angelo Maria Durini a cumpărat Punta di Lavendo (terenul aferent peninsulei pe care ne aflăm), cu tot cu ruinele vechii mânăstiri franciscane aflate în capătul acesteia. Preacinstitul personaj deja deținea, nu departe, în Ossucio, o proprietate (Villa Balbiano) și visa să-și ridice alta mai boemă, pe care s-o dedice exclusiv celor două hobby-uri ale sale: muzica și literatura. Ceea ce a și făcut.

Așa că pe promontoriul cel mai înalt a apărut o casă cu doar 2 încăperi (sala de muzică, respectiv biblioteca) unite între ele printr-o generoasă loggie cu dublă priveliște, spre ambele laturi ale peninsulei. Mica proprietate s-a numit Balbianello (diminutivul de la Balbiano). Din păcate, cardinalul nu s-a putut bucura decât vreo câțiva ani de acest loc fabulos și, după moartea sa, domeniul îi revine nepotului său Luigi Porro Lambertenghi. Acesta adaugă alte clădiri, înglobând structuri remanente din vechea mânăstire și transformă proprietatea într-un fel de „salon de vară” pentru prietenii săi artiști și politicieni. De-a lungul secolelor, aceasta trece prin mâinile altor și altor proprietari, printre ei numărându-se și generalul american Butler Ames (înc. sec. 20), care a întreprins importante acțiuni de reabilitare atât a casei, cât și a superbei grădini terasate.

Ultimul deținător al domeniului a fost Guido Monzino, un excentric om de afaceri milanez, pasionat de artă și călătorii (el a fost cel care a condus prima expediție italiană pe Everest în 1973, după ce cu 2 ani înainte participase la explorarea Polului Nord). Aspectul actual al domeniului (în special al casei) i se datorează, așadar, în totalitate. Monzino a restaurat mica vilă de pe promontoriu, păstrând oarecum destinația inițială a celor 2 încăperi: una rămâne în continuare bibliotecă (azi conține circa 4000 de volume, majoritatea pe teme de geografie și călătorii), cealaltă devenind „sala hărților” . De asemenea, amenajează locuința principală conform standardelor vremii, modernizând instalațiile și decorând-o cu mobilier franțuzesc și englezesc, cu tapiserii și covoare orientale, lămpi și candelabre italiene. Câteva încăperi vor fi transformate într-un adevărat muzeu, în care vor fi expuse, rând pe rând, „suvenirurile” aduse de Monzino din expedițiile sale.

Deoarece excentricul explorator nu a avut familie, după moartea sa proprietatea Balbianello va fi preluată (prin testament) de FAI (Fondo Ambiente Italiano) , o organizație non-profit ce are în grijă mai multe astfel de obiective de interes cultural și care o administrează și în zilele noastre.

Locul a continuat să fie dezirabil nu doar pentru turiști, ci și pentru o categorie largă de artiști. Printre altele, Villa del Babianello a reprezentat decorul în care s-au filmat scene din pelicule celebre, precum A month by the Lake, Casino Royale sau Star Wars/Attack of the Clones.

... În sfârșit, ne-am reunit toți 5 și ne-am îndreptat către casa de bilete, unde sunt afișate mai multe informații de ordin practic. În primul rând, că, asemenea majorității obiectivelor turistice italiene outdoor, domeniul este deschis publicului de la jumătatea lui martie până la sfârșitul lui octombrie, zilnic între orele 10 și 18. Sunt mai multe feluri de bilete, diferențiate pe vârste, dar nu numai; de exemplu, membrii FAI sau rezidenții Tremezzinei au gratuitate. Se pot vizita doar grădinile sau grădinile plus vila. Noi am optat pentru bilete combinate și, deși ne așteptam la un total mai mare (22 euro/adult și 16 euro/student), prețul final a fost 60 euro („bilet de familie” , a zâmbit domnul de la casă). Săru’ mâna, să fie primit!

Imediat după intrare, pe dreapta, se află vechea Orangerie, o clădire dreptunghiulară cu ferestre uriașe semiovale, împodobită din abundență cu flori și bolte de lămâi (dar cred că mai bine nu mai rostesc cuvântul „flori” , pentru că va fi maxim de redundant! ; flori, flori și iar flori – peste tot, de toate felurile și culorile, ele sunt numitorul comun al tuturor spațiilor exterioare de la Villa del Balbianello!). Înăuntru e amenajată o mică sală de cinema, iar pe ecran rulează periodic un film de prezentare. Tot aici sunt și toaletele (pe hartă văd că mai sunt unele jos, lângă ponton, dar nu-mi amintesc totuși de ele).

Precum am pomenit, spațiul coboară în mai multe terase către lac. Totul arată perfect și extrem de încântător pentru simțuri, pur și simplu așa trebuie să se prezinte Paradisul! Gazonul verde, impecabil întreținut, aleile pavate, statuile albe, copacii mai mult sau mai puțin „coafați” și, desigur, florile! ???? Totul minunat asortat cu albastrul lacului și verdele întunecat al dealurilor înconjurătoare!...

Pe terasa oarecum din mijloc se înalță Loggia Durini (clădirea inițială), împodobită cu un blazon impresionant, cu balustrade filigranate în piatră și cu plante agățătoare, iar mai jos, dispusă pe 3 niveluri și pe jumătate ascunsă de teren, vila-locuință, cea amenajată de Manzino; aceasta din urmă înglobează vechea bisericuță, în prezent transformată în... magazin de suveniruri.

Ne-am plimbat în sus și-n jos, am făcut sute de fotografii, am admirat îndelung minunatele priveliști... Jos, la debarcader, veneau bărcuțele din Lenno, dar la fel de bine puteai să iei un tur dus-întors, o plimbare de 30-40 de minute pe lac. Ne tenta nespus să vedem frumoasa proprietate și din larg, dar eram cam la limită cu timpul, la ora 14 începea turul ghidat în interioare. Așa că ne-am mulțumit să ne odihnim un pic pe băncuțe, sub bolți de glicine parfumate și să mai facem o mică incursiune pe țăpșanul nordic, cel umbrit de uriașa „pălărie” a unui platan-candelabru...

Turul ghidat a început cu o mică întârziere, din loggia centrală a vilei Durini. Ghida era o italiancă foarte vivace, vorbea o engleză destul de inteligibilă și ne-a povestit o grămadă de amănunte încântătoare. De asemenea, am fost rugați ca pe tot parcursul vizitei să purtăm măști de protecție; cine n-a avut, a primit dintr-un sertar special. Am vizitat întâi sala hărților, apoi biblioteca – ambele conțin artefacte unice, de o valoare inestimabilă, printre care cea mai completă colecție de cărți despre alpinism și explorarea polilor înghețați ai planetei, precum și o colecție inedită de stampe cu Lacul Como. Am avut voie să facem câte poze vrem (fără bliț, desigur).

Ne-am mutat apoi în vila Manzoni, pe care am vizitat-o de sus în jos; practic, intrarea se face pe la un nivel superior (un pic mai jos de cel unde se află vila Durini) și se iese în apropierea lacului. Am parcurs o succesiune de încăperi cu diferite destinații, păstrate în același stadiu pe care l-a gândit ultimul proprietar – camere de lucru, de primire a oaspeților, camere-muzeu, dormitoare, băi, bucătării, chiar și cameră de... fumat! Ghida ne-a evidențiat pe rând artefactele importante, ne-a lăsat să ne minunăm de ce vedem, a răspuns la întrebări. Există și un mic areal ce se poate închiria (un dormitor cu baie), n-a întrebat nimeni cât costă ????. Cam 40-45 de minute cred că a durat turul ghidat; recomand!

Ne-am întors pe unde am venit, bucurându-ne din nou de sclipirile albastre ale lacului printre crengile copacilor și de priveliștea satului Lenno (un fel de suburbie a Tremezzinei, care la rândul ei este o anexă a Tremezzei ????). Citisem că în Lenno și-a cumpărat George Clooney o proprietate și acum am înțeles exact de ce!

Ne-am plimbat mai apoi pe străduțele din Lenno, pe mica faleză, am și mâncat pe o terasă suspect de nefițoasă (dar asta e o altă poveste)... Am vrut la final să savurăm o înghețată de la La Fabrica di Gelato, ne-a intrigat faptul că acolo era coadă în permanență, dar am renunțat, n-am avut răbdare să așteptăm să ne vină rândul... Am traversat apoi șoseaua principală și am urcat un pic până la parcarea unde lăsase Tati mașina (o găsiți pe GoogleMaps sub numele de Parcheggio, aproape de Ristorante Pizzeria Il Cris). E parcarea publică a satului, spațioasă și parțial umbroasă; recomand.

---

VIZUALIZĂRI: 8405 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI