Pe țărmul estic al Lacului Como, de la Dervio la Lecco

TIPĂREȘTE

Cea de-a treia zi a vacanței noastre la Lacul Como se anunță cu mult mai generoasă în ceea ce privește condițiile meteo decât precedenta. În plus, este Duminica Paștilor, deci Hristos a înviat! - Adevărat a înviat! Ba, avem și câte-un ou roșu de ciocnit, Diana a fost prevăzătoare și a strecurat în bagaj un pliculeț cu vopsea, chiar și cozonac avem, tot Diana-i „vinovata” , alcătuit cu mânuțele-i proprii! ???? Singurul lucru care ne cam umbrește bucuria e faptul că tot Diana (!) se plânge de ceva jenă în gât și o stare așa, ca de început de răceală. Ciocnim ouăle, doftoricim copila, ne îmbrăcăm cu mai multe foițe (just in case! ; ce bine că ni s-au uscat galoșii și gecile după ploaia de ieri!) și-o pornim din nou.

Schimbăm direcția, azi ne întoarcem pe țărmul estic al lacului. Vom începe cu vecinul Dervio, neapărat ne vom abate la cuibul de vulturi de deasupra Varennei (Castello di Vezio) și vom sfârși în sud, în orășelul Lecco; și ce s-o mai nimeri pe drum.

Dacă vă uitați pe hartă, veți vedea că această zonă este tăiată de 2 șosele: o șosea de coastă, ce urmează îndeaproape meandrele țărmului, unind micile localități (SP72) și alta ce se îndepărtează un pic de mal și-i mult mai puțin sinuoasă (SS36). Cea din urmă este șoseaua de viteză, în mare parte formată dintr-o succesiune de tuneluri; cel puțin la prima parcurgere, rămâi mut de ce-au putut să facă oamenii ăia acolo! Adică – vorba lui Tati – nu le-a ajuns că aveau deja șosea de coastă, s-au apucat ei să străpungă munții în zeci de locuri, doar ca să poată străbate cei 40 km cu câteva minute mai repede! Super-tare! Evident că între cele 2 artere există comunicări din loc în loc, în special în dreptul localităților.

Noi parcurseserăm deja, integral sau parțial, șoseaua de viteză – în general, ca să ne întoarcem mai repede acasă în zilele precedente. Astăzi însă avem de gând s-o abordăm pe cea de coastă, să luăm satele la rând, atât cât om putea.

Primul e vecinul Dervio, în care ne-am mai oprit până acum de vreo 2 ori, supermarketul Carrefour fiind principala noastră sursă de aprovizionare; de data asta urmăm indicatorul ce ne arată direcția spre debarcader. Nimerim biserica parohială, cu fațadă romanică impecabil văruită în galben, mă gândesc inițial că-i nouț edificiul, dar aflu ulterior că datează de prin sec. 11, ba chiar că pe locul respectiv ar mai fi existat o construcție încă din sec. 6! Ce ți-e și cu aparențele astea... Înăuntru nu pătrundem, că-i slujbă, să nu deranjăm oamenii.

Așa că mergem mai departe pe o străduță cu case frumoase și grădini înflorate, traversăm un mic canal secat (mă mir; la cât a plouat în ultima vreme...), strada ne rotește iar către lac. Ei, da, aici e adevărata inimă a satului! (Cel puțin cea turistică.) O cafenea cu terasă, un loc de joacă pentru copii, un mic centru de închiriat biciclete... Pe tăpșanul din dreapta, cu largă deschidere la lac – câteva băncuțe răspândite la distanțe egale. Un grup de copii (uh, ce dezbrăcăței îs!!!) se joacă într-o parte, în cealaltă 3-4 tineri se străduiesc să înalțe un zmeu supradimensionat... E încă friguț și umed, dar aerul e proaspăt și plăcut de respirat, atmosfera pașnică și relaxantă.

Decidem să mai facem câțiva pași pe lungolago, depășim micul port în care hibernează câteva bărcuțe, dăm de o plajă cu vălurele abia susurătoare, o cârciumă drăguță chiar lângă debarcader... Dincolo de șosea, câteva campinguri, se pare că Dervio este una din destinațiile preferate ale iubitorilor de campare în natură. La întoarcere, ne intersectăm cu 2 sau 3 cupluri; localnicii au prins curaj, profitând de faptul că norii au început să se destrame timid, ici-colo.

Traversăm Bellano fără să ne mai oprim, ne amintim cu drag de vizita de acum 2 zile (Orrido di Bellano, remember?!) , în schimb la intrarea în Varenna o cotim stânga și prindem a urca în serpentine strânse. Obiectiv: Castello di Vezio, despre care de asemenea v-am povestit dăunăzi. Ei bine, aici ne-au dat emoții câțiva picuri răzleți de ploaie, nimic semnificativ.

Mai departe, traversăm Fiumelatte, apoi Lierna; ambele ni se par oarecum banale, nedemne de aprofundare. Poate, dacă ar fi fost vară, plaja din Lierna... În Mandello di Lario decidem să poposim, indiferent de aparențe; nu de alta, dar în curând ar cam trebui să mâncăm de prânz și pare să avem de unde alege.

Lăsăm mașina în parcarea generoasă a unui mall (Iperal Mandello, pe GoogleMaps) și-o pornim în explorare. O mică îmbârligătură de străduțe cu case frumoase ne scoate chiar în dreptul grădinii publice, pe care o parcurgem cu încântare, admirând contrastul dintre verdele proaspăt al frunzelor, albastrul lacului și, din loc în loc, câte o pată de culoare – un pâlc de flori sau o casă pastelată.

Trecem de micul port; de aici ar trebui să înceapă zona cu mâncătoreală. Într-adevăr începe, doar că se dovedește că am ajuns într-un moment nepotrivit, unele se pregătesc să închidă, altele nici măcar n-au deschis, par de-a dreptul părăsite. E drept, suntem abia la început de sezon turistic, poate că nu rentează să ții cârciuma deschisă doar pentru 2-3 rătăciți ca noi... Cine a auzit de Mandello?! Turiștii adevărați mănâncă în Bellagio sau Varenna...

În fine, nu ne crizăm, știm că există întotdeauna cel puțin o soluție la orișice problemă (eu așa am învățat la școală la matematică!). În timp ce ne odihnim un pic pe o bancă, lângă debarcader (care și el pare părăsit, săracu’), cer ajutorul prietenului Google. Iaca, în orașul vechi (minuscul, să nu vă imaginați cine știe ce), chiar pe străduța din fața noastră, la vreo sută de metri, ar trebui să fie o pizzerie. Și-a fost; ba cu noroc încă, dar despre asta vom povesti altădată...

Nu ne-am mai întors pe lângă lac, am fi ocolit, pur și simplu am tăiat orașul în direcția parcării unde ne lăsaserăm mașina. Ce vreau să zic?!... Mic-mic orașul vechi și aparent insignifiant, însă fiecare loc cât de cât de interes este marcat corespunzător cu panouri explicative în limbile italiană și engleză! Am observat acest lucru cam peste tot prin zonă, fiecare orășel, cât de mic, și-a conservat vestigiile, se mândrește să le expună și, cu siguranță, decurg și beneficii (financiare, dar nu numai). Impresionant! Bravo lor! (Vom mai vorbi despre asta; surprizele majore aveau să ne aștepte în altă zi, în altă parte.) Se cuvine să amintesc Santuario della Beata Vergine del Fiume, datând de la 1624, cu o pictură interioară fabuloasă, precum și micile capele din apropierea bisericii, alcătuind un veritabil Via Crucis.

Următorul popas l-am făcut în următoarea localitate, Abbadia Lariana. De aici se face drum în sus, spre munte, până la un loc marcat pe GoogleMaps drept Sentiero Cascata del Cenghen, de unde urmează un traseu de drumeție de vreo oră și ceva și dificultate medie spre cascada cu pricina (care în poze arată într-un mare fel!). Dacă m-ai fi întrebat cu o zi înainte de plecarea în vacanță, aș fi zis că 100% vom face drumul la cascadă, nici nu mă gândesc să nu! Doar că, la fața locului, am stat și-am cugetat: pouase mult în zilele dinainte, deci mari șanse să ne înnoroiem (ce-i drept, șanse pe măsură să prindem cascada spectaculoasă, la debit mare). Argumentul hotărâtor a fost însă că Diana nu se simțea prea bine, și nici Tati, în niciun caz valizi pentru o ascensiune montană care ne-ar fi luat cel puțin 2 ore. Așa că am lăsat-o pe altădată...

În schimb, dacă tot am oprit (în parcarea din dreptul pizzeriei Spiaggia), am zis să facem măcar o plimbare ușoară pe lângă lac. Și n-a fost deloc o idee rea! Imensa plajă cu pietricele, rățuștele gureșe, munții misterioși ce se oglindeau în apa verzulie... Toate ne-au relaxat suplimentar și ne-au indus o stare de bine. Inițial am vrut să ocolim întreaga peninsulă (văzusem pe hartă o bisericuță în capăt), dar pe la jumătate am fost nevoiți să ne oprim, căci drumul pe plajă se bloca, ar fi trebuit să revenim în șosea și pe-acolo să continuăm. N-am făcut-o, pur și simplu ne-am întors pe același drum, bucurându-ne din nou de frumoasele priveliști.

În Lecco ne-am parcat pe marginea unei străduțe din apropierea falezei, în capătul nordic al acesteia. N-aveam gânduri mari cu orășelul ăsta, doar să-i gustăm un pic atmosfera, dimpreună cu numeroșii săi locuitori ce ieșiseră și ei la plimbare pe lungolago (deh, duminică după-amiază, primăvară, vreme bună).

Din această acțiune m-am ales cu unele dintre cele mai frumoase poze de vacanță, pur și simplu nu mă mai săturam să fotografiez masivul împădurit de peste lac (destul de îngust în zona asta), înconjurat la poale, ca o centură, de casele pastelate ale satului Malgrate! Ah, și norii; doamne, ce nori am prins!... Înaintând, priveliștea era și ea într-o continuă dinamică, din partea cealaltă a golfului se vede minunat centrul vechi al Lecco și turla bisericii parohiale San Nicola, iar masivul din fundal este mai înalt și parțial stâncos.

Lecco ar fi avut mai multe de oferit (Palazzo delle Paure, pe lângă care doar am trecut – muzeu de artă; orașul vechi; plimbare cu barca în golf sau dat în roata mare), însă dispoziția „răciturilor” nu era chiar optimă și nici timpul nu prea ținea cu noi... În fine, ne-am plimbat pe lângă lac până la Monumentul Eroilor și ne-am întors tot pe-acolo.

Ar mai fi fost în plan ca la plecarea din Lecco să ne cocoțăm pe munte, direcția Laorca – Ballabio – Piani di Resinelli, de unde mai e doar o aruncătură de băț până la Parco Valentino; și de acolo, un pic de drumeție până la punctul de belvedere asupra lacului. Din motive evidente, am zis pas și acestei activități și ne-am întors acasă pe drumul expres, să ne rămână timp „să ne pansăm răniții” ... Că mâine avem din nou „de treabă” , nu de alta!...

---

VIZUALIZĂRI: 2198 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI