De la Dorio la Como, pe țărmul vestic al Lacului Como

TIPĂREȘTE

A doua zi a minivacanței noastre pe țărmul lacului Como a debutat cu niște nori grei ce coborau până aproape de suprafața apei, transferându-i acesteia nuanțele lor anoste. Am oftat adânc când ne-am trezit, cunoșteam prognoza, dar sperasem ca de data asta meteorologii să se fi înșelat (și speram încă). Plouase peste noapte, acum se oprise – un echilibru precar, ce amenința să se spulbere în orice clipă.

Englezii au o vorbă, că nu există vreme proastă, ci echipament neadecvat. Cred și eu; la ce vreme au ei pe-acolo, dacă n-ar gândi așa, s-ar sinucide toți, în masă!... Sincer, n-am reușit încă să aprofundez maxima asta, dispoziția mea (mai ales în vacanță) este extrem de meteorosensibilă. Dar nah, nici să mă-nchid în camera de hotel nu-mi vine, oricât de vitrege ar fi condițile atmosferice! Așa că după un mic dejun frugal, fiecare s-a echipat cum a considerat mai potrivit și-o pornirăm. Planul era să înconjurăm lacul în sens invers acelor de ceas și să ne oprim în câteva locuri, musai în Menaggio și Como, plus unde s-o mai nimeri (marea variabilă fiind, desigur, vremea).

Primul popas l-am făcut nu departe de Dorio (baza noastră), la Abbazia di Piona. Locul este semnalizat cum trebuie, practic din șoseaua principală trebuie să virezi stânga și pe urmă să străbați, cale de un km și ceva, mica peninsulă împădurită. Am lăsat mașina în parcarea dedicată, mai apoi o alee frumos pavată ne-a condus până în fața austerului lăcaș alcătuit din rânduri neregulate de piatră cenușie.

La fața locului n-am găsit prea multe informații, dar am mai „săpat” la întoarcere și-am aflat că o comunitate monahală a fost atestată pe acest teritoriu încă din sec. 7, însă prioria benedictină, într-o formă foarte apropiată de cea actuală, datează din 1138, închinată fiind Sfintei Fecioare Maria (mai apoi, și Sf. Nicolae de la Bari). Mânăstirea a traversat cu brio tumultul veacurilor, până în 1798, când, prin ordin al Directorului Republicii Cisalpine, a fost secularizată. După alți aproape 100 de ani, guvernul a început lentul proces de restaurare, dar adevăratul reviriment avea să vină abia în 1938, când călugării cistercieni din Casamari (Frosinone) au intrat în posesia vechiului complex benedictin (care încă funcționează).

Biserica este un exemplu tipic de arhitectură romanică, de o simplitate absolută – o singură navă ce face corp comun cu acoperișul în V și o clopotniță pătratică în spate (vizibilă doar după ce ocolești edificiul). La intrare, ne-au întâmpinat ușile masive de bronz (cu acea tentă verzuie dată de procesul de oxidare) pe care sunt reprezentate în relief câteva scene biblice; pe moment, n-am știut despre ce-i vorba (și, sincer, nici nu mi-am băut capul), dar ulterior am aflat că opera, de dată recentă (1982), aparține sculptorului Giuseppe Abram și înfățișează povestea Sf. Benedict preluată din „I Dialoghi” de Sf. Grigore cel Mare.

Interiorul l-am găsit simplu și întunecos, doar altarul era luminat, evidențiind frumos frescele murale parțial păstrate, precum și un crucifix ce părea că plutește, agățat de tavan. Am mai remarcat superbul vitraliu de deasupra intrării, despre care am citit (dealtfel singura informație disponibilă la fața locului) că a fost realizat de Alberto Ceppi în 1998, marcând 900 de ani de la stabilirea Ordinului Cistercian în Lombardia. A, și baptisteriul de piatră, cu siguranță o piesă veche, deosebită.

Am ieșit din biserică și, printr-o deschizătură modestă, am pătruns în claustru. M-au fascinat întotdeauna aceste curți interioare delimitate de logii sprijinite pe coloane cu capiteluri frumos sculptate, mi s-au părut mereu un tărâm al păcii și al reculegerii; și chiar în acest scop au fost create. În plus, am aflat recent că aceste spații sunt o sumă de simboluri – forma rectangulară, preluată de la peristilul vilei romane, evocă forța numărului 4 (cele 4 elemente ale Universului, cele 4 puncte cardinale etc); fântâna – izvorul desfătărilor în viața de apoi; arborele din mijloc – arborele vieții. Am străbătut agale cele 4 logii, pe pereții cărora sunt conservate încă fragmente de pictură murală veche, în același timp aruncând câte-un ochi lucrărilor de artă modernă ce alcătuiau o expoziție temporară.

Am ocolit apoi biserica prin stânga, ocazie cu care am putut admira semeața clopotniță, am străbătut o alee flancată de măslini argintii, care ne-a condus până în fața unui altar în aer liber, închinat Fecioarei Maria, minunat împodobit cu vegetație. Erau și câteva rânduri de scaune aranjate în față, probabil că uneori chiar se slujește acolo, dar pe noi ne-a interesat mai degrabă să ocolim altarul prin spate, pe o cărare semicirculară placată cu imagini sugerând Drumul Crucii.

Ne-am întors pe aceeași alee cu măslini, din care se desprinde o alta ce duce în direcția lacului. Evident că n-am lăsat-o nici pe aceasta nestrăbătută și am ajuns pe un mic tăpșan cu vreo 2 băncuțe de piatră și cu un mic monument înfățișând-o tot pe Fecioară. Locul are o vedere splendidă, păcat că peisajul se pierdea estompat sub ceața fină.

Am ieșit din nou în șoseaua principală și ne-am continuat călătoria spre nord, străbătând mai întâi Colico, un orășel anost, dar destul de întins, traversând apoi râurile Adda și Mera; semeții munți Alpi abia se ghiceau de sub gulerele lor de nori! (Din fericire, aveam să mai parcurgem o dată drumul ăsta peste 2 zile, pe vreme bună, așa că la final o să atașez câteva poze cu vârfuri stâncoase parțial acoperite încă de zăpadă, cu cer albastru și iarbă verde!)

Ne-am oprit doar câteva minute fix acolo unde începe țărmul vestic al lacului Como, în Sorico. Am făcut o scurtă plimbare până la plaja pustie, remarcând din mers ceva școli de surfing, pesemne locul o fi vântos și propice acestui gen de distracție; aviz amatorilor! Am fi prelungit poate un pic mai mult plimbarea, dar picurii ce ne-au întâmpinat când am coborât din mașină au început a se îndesi, așa că, zgribuliți și oarecum murați, ne-am refugiat la căldura micului nostru vehicul și-am pornit mai departe.

Șoseaua străbate o zonă îngustă relativ plană, având lacul pe stânga și versanți din ce în ce mai abrupți pe dreapta; și câteva localități micuțe, cu străzi înguste ce abia se strecoară printre clădirile văruite în nuanțe calde – galben, ocru, portocaliu, rareori verde sau bleu. Profitând de faptul că ploaia se oprise din nou, ne-am oprit și noi, mai ales că ne plăcea teribil ce vedeam pe ferestrele îmbrobonate. Harta ne-a anunțat că suntem în Gravedona.

Am lăsat mașina în parcarea unei pizzerii (am zis că poate ne-om întoarce să mâncăm la ei, în schimb), ne-am avântat apoi în atmosfera plăcut răcoroasă, abia curățată de ploaie. Chiar în dreptul nostru era un portuleț, în dreapta Centrul Turistic (închis), ne-am plimbat un pic spre stânga, pe o faleză superb decorată cu jardiniere colorate. Ne aflam practic într-un golf lărguț, iar priveliștea pe care o aveam în fața ochilor plimbându-ne era mirifică – un masiv împădurit, presărat până la jumătate cu pâlcuri de case colorate. La întoarcere, am dat de un supermarket cu mărfuri mai deosebite, de unde ne-am completat proviziile. Și am șuntat în final pizzeria, toată lumea a fost de acord că încă nu e ora mesei.

Cam după Dongo încep tunelurile, o succesiune amețitoare, tunel după tunel, abia mai apuci câte o geană de lumină! Cât pe ce să ratăm Menaggio; dacă n-aș fi pus din timp pe aplicație, nu cred c-am fi nimerit, la ce dantelărie de bretele și străduțe ies sau intră în tunel și apoi coboară în curbe largi spre luciul apei. Poposirăm în vecinătatea portului, de data asta într-o parcare cu plată, unde am găsit locuri fără probleme – fix când a început iar să plouă. Foame-nefoame, n-am văzut altă soluție decât să ne adăpostim în cea mai apropiată incintă publică, Ristorante Del Porto (dar asta este o altă poveste și-o vom povesti altădată).

Când am terminat, tot mai picura, dar mult mai fin și răzleț, nu ne speriem noi de-atâta lucru! Mai ales că atâta ce-am așteptat să ajungem într-unul din cele mai frumoase orășele de pe țărmul lacului!... Ne-am plimbat întâi pe pontonul ce aproape că înconjoară portulețul (de neratat! ; ies niște poze fenomenale ce aici), apoi pe faleză, destul de mult, până dincolo de Grand Hotel Victoria, clădire istorică, îmi aduce aminte de extravaganta noastră cazare de astă toamnă, de la Maggiore. Totul e atât de fain aranjat, fiecare colțișor exploatat la maxim în ceea ce privește potențialul său estetic! Copacii tunși exact cât trebuie, rondurile de flori îngrijite, statuile curățate, fântânile funcționale chiar și pe vremea asta... Nimic lăsat la voia întâmplării, totul o armonie de forme și culori. Și parfumuri! ; ah, cum miroseau delicatele glicine și veselele panseluțe!

Se cuvine să amintesc că frumosul Menaggio se află cam pe la jumătatea lacului Como, fiind unul dintre cele 4 porturi ce pot fi accesate inclusiv cu mijloace motorizate (alături de Tremezzo, tot pe partea vestică), de Varenna (pe est) și de Bellagio, aflat în vârful peninsulei ce separă cele 2 brațe sudice ale lacului.

În continuare, pe Tremezzo și Lenno le-am ratat în mod deliberat, având de gând să ne întoarcem peste 2 zile să vizităm celebrele vile Carlotta și del Balbianello și, deși mai aveam tot felul de puncte pin-uite, din cauza timpului urâcios, nu ne-am mai oprit până la Como. Nici vreme să revenim la ele n-a mai fost mai apoi, așa că amintesc câteva, poate dau idei altora: Castello di Urio, 2 cascade în Montrasio (del Cam și del Torrente Pizzallo), Villa d’Este în Rovenna și Villa Erba în Cernobbio. Și-or mai fi...

Pentru Como avusesem gânduri mari și, în condiții meteo mai prielnice, bună parte din ele s-ar fi adeverit: să vizităm orașul vechi cu al său celebru Dom (Cattedrale di Santa Maria Assunta i Santa Pazienza di Como), să ne plimbăm pe lungolago până la fântâna arteziană, poate să ajungem și la Muzeul Mătăsii... iar pe urmă să ne cocoțăm cu funicularul până în satul Brunate; drumul în sine ar fi fost de poveste, ca să nu mai zic de vederile ce le-am fi avut de sus!

În fine, socoteala de-acasă nu se pupă întotdeauna cu aia din târg. Am ginit pe hartă o parcare strategic situată, aproape de majoritatea punctelor de interes și s-a dovedit o alegere excelentă, fiind acoperită și încăpătoare, dispusă pe mai multe niveluri (Parcheggio Centro Lago o cheamă, o găsiți ușor pe GoogleMaps). Până aici toate bune și frumoase. Când am ieșit la lumină, picura ușor, așa cum se tot întâmplase de-a lungul zilei, eram deja obișnuiți, nu ne-am stresat. Am traversat Giardini di Tempio Voltiano, în direcția lacului și-am apucat-o pe pasarela ce plutește pe suprafața apei, până dincolo de jumătatea golfului. Drăguță plimbare, dar nu pe ploaie... La capăt se află un monument futurist, dar chestia cea mai faină e că se vede frumos întreg țărmul opus, cu dealul ce-l străjuiește.

Am făcut cale întoarsă odată cu ploaia ce se întețea tot mai tare, deja nu mai era glumă. Am anulat dintr-un foc toate proiectele pe care le aveam, ne-am mai târâit doar până în capătul parcului, la Tempio Voltiano (un mini-panteon dedicat celebrului fizician Alessandro Volta, fiu al orașului Como), i-am tras 2 poze și-am plecat. Înăuntru, în parcare, deja aveam galoșii plini cu apă, iar gecile au necesitat stoarceri repetate ca să nu umplem toată mașina de apă. Cu climatizarea la maxim (pe căldură), am setat pe gps drumul cel mai scurt spre casă (Erba – Lecco – țărmul estic al lacului, tunel după tunel; în jur de oră am făcut, țin minte).

Oricât ne-am dat noi de viteji, ziua asta ne-a cam dovedit! Tati era deja un pic răcit, virusul și-a frecat mânuțele și și-a făcut de cap în continuare cu elan sporit. În plus, a mai găsit 2 gazde primitoare – întâi Diana și după încă o zi eu (o lună jumate aveam să-mi tușesc plămânii mai apoi!). Asta e, se mai întâmplă!...

... Am reușit să revenim în Como după 2 zile, dar ceva mai târziu ca oră, n-am fi avut timp de toate obiectivele de pe listă, așa că am zis că măcar treaba cu funicularul s-o bifăm. N-a fost chip, n-am găsit neam loc de parcare prin preajmă! La Brunate se ajunge însă și pe șosea, pe un drum extrem de virajat și de îngust, generator de palpitații (de un’ să știm dinainte?!); cătinel-cătinel am ajuns sus, cam juma de oră ne-a luat.

Ne-am dus glonț la locul pin-uit pe harta virtuală drept Punto Panoramico su Como (în dreapta cumva după stația funicularului, nu departe). In-deeed!... Merită efortul! Priveliștea este absolut minunată, se vede tot orașul, se vede golful și e fain să stai să te joci cu zoom-ul să-ți apropii tot felul de chestii – Domul, portul cu bărcuțe, mașinile alunecând pe arterele orașului, ba chiar și oamenii se văd ca niște gâze minuscule! Pe stadion se juca un meci de fotbal, iar rumoarea mulțimii adunate se ridica nefiresc de limpede până la noi, parcă eram acolo; asta mi s-a părut grozav!

Din păcate, n-a mai fost timp de alte explorări. Mi-ar fi plăcut să rătăcim un pic pe străduțele din Brunate, sau poate chiar mai departe, spre Faro Voltiano și Santuario di Santa Rita, până pe cușma muntelui Boletto; pentru Brunate se poate aloca o jumătate de zi măcar, dar să fie vreme bună, altfel e păcat, că nu se vede nimic spre vale.

Ne-am relaxat, dar ne-am fi distrat mai bine dacă n-ar fi plouat în reprize! Cea mai câinoasă zi a vacanței... Și-am mai și răcit... A fost fain totuși.

---

VIZUALIZĂRI: 1695 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI