Hai la Bellagio!...

TIPĂREȘTE

Passeggiata degli Innamorati (celebra alee de promenadă ce urmează curbura generoasă a stâncii, plutind efectiv pe deasupra lacului) ne depusese în vecinătatea portului din Varenna. Inițial fusese în plan să vizităm și Castello di Vezio, dar asta ar fi însemnat să ne întoarcem, să bâjbâim după potecă (sau mai degrabă să mergem cu mașina). Or, trăgându-ne sufletele pe o băncuță și urmărind cu privirile vaporașul ce se apropia de debarcader, lui Tati i-a venit altă idee: hai la Bellagio!

Bellagio este „perla lacului Como” , nu merită s-o fușărești într-o vizită de final de zi, am zis io, care mă documentasem temeinic. În plus, e înnorat și stă să plouă, poate nimerim vreme mai bună în altă zi (să ne iasă și nouă pozele la fel de faine ca alea de-mi cad sub ochi una-două când „frec” fb-u’!)... Pe de altă parte... de ce nu?! Cum e povestea cu cioara de pe gard?! Facem acum o scurtă vizită de recunoaștere și mai venim o dată când e soare! Curiozitatea a învins: hai la Bellagio!

Ne-am precipitat să cumpărăm bilete, dar ce să vezi?! ; pe tanti de la casă n-a interesat-o atât nivelul finanțelor noastre, cât dacă deține toată lumea... măști FPP2! Vă reamintesc că în aprilie 2022 se ridicaseră în Italia o parte din restricțiile antipandemice, dar cele legate de transportul în comun încă nu, iar acestea prevedeau – fără nicio excepție – purtarea măștilor amintite pe toată perioada călătoriei. Ceva-ceva știam noi de acasă, fiecare se dotase cu câteva astfel de exemplare, doar că unii dintre noi le lăsaseră în bagajul de la cazare (doar Bellagio nu fusese în plan când am plecat, dimineață).

Nu-i bai, unde există cerere există și ofertă, se știe! Profitând de momentul nostru de debusolare, un tânăr întreprinzător magrebian (ce se afla întâmplător prin preajmă) ne-a acostat. Căci ce vindea băiatu’?! Exact, măști FPP2; 1 euro bucata! Ne-am întors victorioși la casa de bilete, i-am fluturat lu’ tanti pachețelele încă nedezvirginate sub ochi, așa că n-a avut încotro și a trebuit să ne vândă bilete. Stați că am p’-aci o notiță (deși, la cum dospesc prețurile în ultima vreme, nu știu ce relevanță mai are): 5 adulți, Varenna – Bellagio dus-întors = 46 de euroi.

Ferry a fost din acela cu o uriașă punte centrală destinată mașinilor plus câte o zonă laterală (cu etaj) pentru pasageri. Călătoria n-a durat mai mult de 20-25 de minute și a implicat mult spectacol: mai întâi silueta pastelată a Varennei depărtându-se ușor-ușor, pe măsură ce aceea a lui Bellagio se apropia de noi. La prima vedere, Bellagio mi s-a părut o Varennă un pic mai mare (dar știam că o bună parte din orășel se întinde pe panta dealului din spate, bine ascunsă de copacii înfrunziți).

După debarcare, am avut un moment de derută: dreapta, unde se vedea intrarea într-un parc plin de flori sau stânga, pe faleza flancată de hoteluri și tratorii adăpostite de vechi clădiri imperiale?! (Dacă priviți pe hartă, constatați că practic, Bellagio ocupă capătul unei peninsule ce înaintează temerară pe suprafața lacului, iar „dreapta” plus „stânga” formează țărmul vestic, celălalt fiind cvasi-impracticabil din cauza reliefului accidentat.)

Am ales, la întâmplare, dreapta, prin parc adică. Am străbătut cu încântare aleile pietruite, delimitate de superbe aranjamente florale multicolore, ne-am oprit un pic și pe-o băncuță, nu că am fi obosit, ci pur și simplu ca să admirăm întinderea domoală a lacului și cocoașele fumurii ale munților din fundal. Dacă într-o zi înnorată totul arată atât de minunat, oare cum o fi într-una însorită?!...

Parcul se termină într-un portuleț vegheat de un restaurant pe două niveluri, ce părea închis; nu știu dacă închis-închis sau doar încă nu deschis, știut fiind că în Italia cârciumile nu funcționează zi-lumină, ele se odihnesc între prânz și cină (în cel mai fericit caz), unele-s deschise doar la prânz, altele doar la cină etc, etc.

Dincolo de zona asta se află intrarea în Giardini di Villa Melzi, unul din obiectivele pe care le aveam pe lista scurtă. Am găsit poarta deschisă, deci am intrat. Pe stânga sunt toalete, pe dreapta casa de bilete. De data asta studenții noștri n-au mai beneficiat de niciun fel de discount, așa că am decartat scurt 8x5=40 euro. Au ceva reduceri, dar se aplică doar grupurilor (vezi foto). Se vizitează din aprilie până în octombrie, zilnic, între 10 și 19, cu ultima intrare la 18:30 (deși juma’ de oră mi se pare cam puțin, dar nah, îți asumi dacă te prezinți târziu la o așa minunăție). Împreună cu biletele, am primit un mic pliant cu informații în mai multe limbi și o dublă hartă: pe o parte sunt figurate elementele arhitectonice, pe cealaltă ăle’ vegetale.

Villa Melzi d’Eril a fost ridicată, în sobrul stil neoclasic, pe la începutul sec. 19, drept reședință de vară pentru ducele omonim, la vremea respectivă vicepreședinte al tinerei și efemerei (1802-1805) Republici Italiene statornicite de Napoleon Bonaparte. Conform modei vremii – vila ca vila, dar grădinile înconjurătoare!... Gurile rele zic că ducele n-a prea avut parte de superba priveliște, iar domeniul avea să treacă dintr-o mână de proprietar într-alta. Inclusiv azi, el este deținut de o familie nobiliară italiană, motiv pentru care vila nu se vizitează, ci doar minunatele sale grădini.

V-am povestit deunăzi despre Villa Monastero; pentru noi, comparația a venit de la sine, pentru că o vizitaserăm cu numai câteva ceasuri în urmă. Grădină botanică și acolo, grădină botanică și aici – dar atât de diferite! Aceea luxuriantă și exotică, aceasta sobră și ordonată! (Hmm... Nu mă-ntrebați care mi-a plăcut mai mult... Cândva, demult, s-a întâmplat ca într-un interval scurt de timp să iau contact cu 2 civilizații total opuse, care m-au fascinat în egală măsură: greacă și germană. Și-acum mi-e greu să mă decid; parcă înclin spre Grecia, dar mă tot surprind gândindu-mă că am neglijat Germania și Austria în mod nepermis, cel puțin când a fost vorba de vacanțe... În fine, ați înțeles comparația: Villa Monastero e Grecia, iar Melzi Germania.)

Punctul forte al grădinii este, desigur, promenada ce se întinde pe aproape un kilometru de-a lungul lacului. Pe măsură ce te îndepărtezi de intrare, grădina se lățește și se cocoață în terase abrupte pe un versant. În apropierea intrării se află secțiunea japoneză (inclusiv un iaz peste care se arcuiește un podeț), pe urmă încep tot felul de arbori și arbuști – pini, cedri, chiparoși, stejari etc. Din loc în loc, uriașe tufe de azalee purpurii. Iarba este tunsă la milimetru, aleile impecabil croite, fiecare pietricică la locul ei. Iconic, foișorul maur, chiar pe țărm (imposibil să nu dați de imaginea sa la o simplă căutare pe Google!). Vis a vis, Dante și Beatrice imortalizați în marmură imaculată.

Spre capăt, impunătoare, vila alburie, cu obloane dispuse geometric, gri-bleu. În fața ei, un iaz cu pești roșii și nuferi (încă îmbobociți), frumoase și discrete aranjamente florale, câteva statui (printre care cea înfățișându-l pe Apollo, atribuită lui Della Porta, sec. 16). Un mic ponton delimitat de două coloane romane nesofisticate. În continuare, o barcă-monument, mai multe clădiri-anexă și o capelă privind spre micul port Loppia.

În zona aceasta am identificat o altă intrare/ieșire, dar am ignorat-o, hotărându-ne să facem drumul invers, apucând-o însă spre registrele superioare ale grădinii. Cumva am ratat Orangeria, am citit ulterior că ar conține ceva muzeu, am dat însă de sere (și am aruncat câteva priviri prin ferestrele aburite), ne-am delectat cu pădurea de bambus și mai ales cu mini-grădina de camelii multicolore; delicioase aceste flori, le iubesc mult! În plus, de-aici, de la înălțime, ai altă perspectivă asupra vilei, a întregii grădini și a lacului.

Am luat calea înapoi prin parcul cu lalele și panseluțe multicolore și, desigur, i-a venit rândul și lui „stânga” . Lume multă și pestriță, terase de fițe (păreau normale, dar știam că-i doar o aparență), bolți de glicine parfumate și, din loc în loc, trepte ce urcă în orașul vechi. Am apucat și noi, la întâmplare, pe una din aleile astea cățărătoare, strecurându-ne printre vitrine colorate și mici terase cvasi-suspendate; ne-a scos fix lângă zidurile cenușii și austere ale bisericii San Giacomo. Era prea târziu s-o mai vizităm, bisericile din orașele turistice funcționează de obicei după un orar total diferit de cel al împrejurimilor, ele sunt destul de matinale; în ora pre-cinei, zidurile cenușii moțăiau apatice în mijlocul unei zarve de nedescris!... În fine, n-am avut ce face și-am coborât, de data asta pe altă străduță în trepte (cu mult mai puțin interesantă decât prima). După alte câteva minute, ne îmbarcam iarăși, mascați corespunzător, direcția Varenna.

... N-am mai ajuns în Bellagio, nici pe soare, nici pe nor. De fapt, l-am mai salutat din fuga mașinii într-o zi, traversându-l pe la periferie, veniserăm cu ferry de la Cadennabia și ne grăbeam spre Nesso. Nesso ăsta e o mare găselniță, de care-s tare mândră! M-am gândit mult: să vă zic câteva vorbe despre el la pachet cu Bellagio sau separat?! Vă zic separat, ca să nu se dilueze informația. Și ăla chiar va fi cel mai scurt review al meu, jur!

Cât despre Bellagio, cam asta a fost. Scurt și intens. Cum și pe Como s-a nimerit să-l fușărim, am zis așa: cândva, cine știe când – excursie de o zi din Milano sau Bergamo, vizitat Como, luat vaporașul până în Bellagio, aprofundat acesta (ah, Villa Serbelloni!). E bine ca în viață să ai repere precise.

---

VIZUALIZĂRI: 3200 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI