Amintiri greu de uitat

TIPĂREȘTE

Amintiri greu de uitat

Tribul Baharutse, o combinație magică de farmec, tradiții încrustate în timp, pe un perete negru al istoriei, pictat cu oameni și animale, prea puțin schimbate de vremuri...

Alternanța de peisaj se produce atunci când cele patru perechi de tineri încep să se plimbe printre colibe, dând semnalul începerii unui spectacol dedicat vizitatorilor și formând un buchet de voci strident, mult deferite de vocea orașuluii, plină de englezisme. Doar în câteva secunde, dansul lor învolburat atrage toate privirile iar clopoțeii de la picioarele băieților și bătaia tobelor ne fură într-un flux captivant, izvorât din adâncul sălbăticiei deșertului. Privirea fixă a băieților și determinarea mișcărilor este armonizată doar de zâmbetul și grația partenerelor ce par a comunica perfect cu audiența entuziastă din jurul lor.

Între două reprize de dans, Mrs. Maggy ne dezvăluie tematica și ritualul mișcărilor, respectul tribului față de pământ și lumea spiritelor, importanța jertfelor, ca apoi să ne dezvăluie că impresia artistică lăsată de acest qaurtet virtuos le-a adus o ofertă tocmai de la Teatrul din Varșovia, unde ar fi ridicat sălile în picioare. Ca și la triburile Zulu, pe mine mă surprinde naturalețea mișcărilor dar și senzația că, de multe secole, strămoșii lor ar fi făcut mereu aceleași coregrafii, cu o acuratețe ritmică demnă de un ceasornic.

Urmează un repaus scurt, când băieții se adună în jurul unei table de șah ancestral și comentează zgomotos fiecare mutare, timp în care fetele exersează câteva figuri noi de dans. Dar imediat scena se mișcă, sau, mai precis, eu sunt mișcat spre o căruță trasă de patru vaci lăptoase către țarcul caprelor care par să fi luat locul celebrelor maimuțe cuibărite pentru o vreme la pieptul tribului. Hrănirea caprelor, la care sunt invitat să particip și eu, este considerată drept un ritual sacru al tribului, ele fiind, în mod sigur, printre principalele surse de hrană. Niște capre mari, albe, care te privesc atent cu ochii lor negri, de pacă ar ascunde cine știe ce gânduri înțelepte. Numai că, străin fiind, în momentul când își înfulecă hrana, acestea au grijă să te ciupească și de degete, spre amuzamentul tinerilor dansatori, responsabili de întregul ritual. Rănile sunt practic inexistente și procesiunea continuă, de data asta, în domeniul tămăduirii magice.

La cei dinTribul Baharutse, boala este considerată mai mult o afecțiune a spiritului, motiv pentru care rețetele naturiste au efectul tămăduitor mult mai repede decât medicația venită de la cele câteva clinici, unde, Mrs Maggy îmi spune la ureche, că numai fetele apelează în cazuri de urgență... Prin urmare, una dintre femeile tribului face un semicerc de excremente de vită, amestecat cu o soluție din frunze, oferită de Marile Vraci, în fața unei colibe. Între timp, o figurantă stă întinsă pe podeaua de lut a colibei, cu mimica unei persoane aflate în mare suferință...

O adiere de vânt cald ne străbate frunțile, îndoind tulpinile copacilor și răscolind frunzele uscate din aer, timp în care cerul începe să capete culoarea sângelui... Suntem anuțați că dmineața fix la ora nouă, atunci când energia soarelui este la cea mai mare intensitate, bolnava este scoasă din colibă de cele două femei ce o îngrijesc. Cele trei femei-bolnava și ajutoarele -chiar își duc demonstrația până la capăt, iar cea aflată în suferință este ajutată să calce cu ambele picioare în amestecul magic și să privească spre soare, preț de câteva minute...

Vine și clipa când aceasta se elibereaza din brațele ajutătoare și zâmbește recunoscătoare spre cer, moment în care procesul tămăduirii se încheie în aplauzele oaspeților, care par proaspăt ieșiți dintr-o stare de hipnoză generală. Aveam toți senzația că ne-am aruncat într-un fluviu uriaș în care ne-am găsit uitarea... Cred că pe lângă naivitatea întregului spectacol, senzația generală de straniu, de miaracol absolut trăit în cultul soarelui, într-o lume păgână dar pură în felul ei, întregul teatru tribal îți lasă amintiri greu de uitat din această parte a lumii. Mereu te gândești că, poate este nedrept ca în câteva ore, uneori clipe, să se poată produce atâtea schimbări în viața unui om și te gândești, inevitabil, la binefacerile pe care o călătorie le poate aduce spiritului.

Încărcați de atâtea povești încă nescrise despre lume, suntem invitați să ne spălăm pe mâini îninte de a ne așeza la o masă cu bunătăți tribale aflată în grija unei tinere cu ochii verzi ca oceanul și cu o eșarfă albă, menită să-i acopere, la nevoie, chipul.

Gustul pâinii tribale, injera, făcută din cartofi, fructe sălbatice cu mirodenii, mă face pe moment să uit de bolurile de pește așezate în curry din nuci de cocos. Dar, revin la ofertă și savurez o primă farfurie de arome sălbatice. Apoi, ignor preparatele de struț sau crocodil și îmi aleg Kikuyu, un amestec de porumb, fasole și ierburi, considerat masa săracului în partea de sud a Africii, alături de o salată din mango, ierburi și castraveți, căreia îi simt gustul de usturoi, coriandru și chimen.

Cum la orice despărțire îți pierzi o părticică din inimă, părăsesc Tribul Buhurutse cu sentimentul că viața trepidează cu noi, după ritmurile naturii, dar amintirile rămân...

Mă pregătesc de drum... Oare ce voi mai vedea mâine pe sub cortina soarelui african?

---

VIZUALIZĂRI: 461 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI