Ultimul răcnet al Afriicii

TIPĂREȘTE

Ultimul răcnet al Afriicii

Zilele și orele se topesc încet dar sigur și iata-mă ajuns în ultima zi de aventură africană undeva în Deșertul Kalahari, un loc ascuns de pe glob, unde viața își are rânduielile sale ascunse de ochii mulțimilor. Gesturile crispate din primele minute de la sosirea noastră în acest îndepărtat Trib Sa, devin zâmbete după ce, mai ales persoanele mai în vârstă, încep să ne atingă pentru a se convinge că suntem oameni în carne și oase.

Odată ajunși la secțiunea bijuteriilor tribului, toate confecționate manual, din piele, lemn sau piatră, ghidul este singurul în măsură să ne ofere detalii despre preț, fiindcă bancnotele nu au nicio semnificație pentru membrii tribului. Totuși, aflăm că banii vor fi folosiți pentru medicamente, spirt și o minimă înzestrare medicală pe viitor. Brățările și cerceii din os, impregnați în culori vii, au cea mai mare trecere pentru toată lumea.

Cum lucrurile frumoase au viața lor limitată, momentul despărțirii devine inevitabil... mi se face inima căt un purice când o văd pe micuța Adelek, făcându-mi cu mâna pe un peron al timpului unde trenul meu nu se va mai întoarce vreodată sau... poate, cine știe... mai întâî, un dans comun, cu degetele noastre de la picioare încovoiate cu cele ale gazdelor, apoi dansul ploii și al prieteniei, care are câteva mișcări asemănătoare cu cele ale călușarilor noștri, urmată de o altă poză de grup, sunt treptele unei despărțiri pline de lacrimi și îmbrățișări între două lumi din univers...

Din nou în savana pustie, doar cu gândurile noastre fără grai și cu o tensiune emoțională greu de redat în vorbe... printre pietrele de lângă drum, zărim câțiva cameleoni, șerpi veninoși, gândaci și păsări mărunte de pradă... din când în când, câte un vultur se aruncă din copac asupra unor prăzi greu de identificat printre arbuști.

Suntem la aproape 100 de kilometri de Windhoek, în preajma unor garduri electrice menite a ține la distanță câteva sute de fiare obligate să-și petreacă vreo șase luni în Dispensarul Animalelor. Cei 22 de turiști din vehiculul safari, fără uși de protecție și cu inimile frânte de trecutul imediat, opresc în preajma gardului petru a arunca o privire în trecere la hrănirea lor cu niște hălci de carne, după care leii, leoparzii, jaguarii și hienele sar spectaculos, parcă anume pentru o poză unică...

Acum ne desparte doar un metru de cele mai fioroase creaturi ale sălbătăciunii, care din dorința sinceră de comunicare cu oamenii de dincolo de gard, au făcut gropi mari, pe care le sapă și acum, de te miri câtă dorință de socializare... mai încolo, închiși între alte garduri electrice, un grup scandalos de babuini cerșesc cu labele intinse câte o mică atenție din partea turiștilor... urmează țarcuri cu pisicile deșertului, coioți, câini, cămile și câteve specii de antilope, dintre care springbuck și oryx îmi ia ochii... din nou, cei câteva sute de babuini iscă niște conflicte locale cât ai clipi din ochi, soldate cu păruieli generale care, în lipsa autorităților, se sting de la sine putere, ca apoi, doar după câteva minute, să se reia la aceeași intensitate...

Grupul revine în liniște spre mașina safari și curând ne îndreptăm spre o ieșire inevitabilă dintr-un decor în care scenografii și regizorii dorm la soarele dulce al Africii, iar actorii o iau razna, neținând cont de normele de etichetă ale unui public vrăjit și bulversat de intensitatea clipei...

Momentul de catarsis, prezent aproape după fiecare spectacol reușit, este curmat de o familie de lei ce se apropie în fugă de bariera electrică a unui colț de domeniu parcă pentru a-și lua rămas bun de la noi... dar răcnetul pe care îl scoate masculul este atât de înfiorător, încât răscolește fiecare frunză din savană, iar noi, spectatorii blocați în sală, scoatem un cor de țipete ce adună groază, uimire, milă cerească și o ultimă spovedanie...

Prezența de spirit a șoferului ghid ne scoate printr-o simplă accelerație spre o lume în care oamenii se mai gândesc sau mai negociază înainte de a se confrunta cu moartea... nu mai găsim cuvinte pentru despărțire, dar experiența namibiană ne va însoți ca o călăuză, în drumurile noastre prin îndepărtata planetă numită pământ.

PS. Voi reveni curând, dragi prieteni AFA, dintr-o țară exotică, unde sper că Ministerul Fericirii Publice îmi va da câte un gram de elixir pentru fiecare.

---

VIZUALIZĂRI: 798 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI