Sejur la Florenţa

TIPĂREȘTE

Mica excursie a fost pe cont propriu.

Am plecat dimineaţa devreme (6,30) cu Wizzair, pe 242 de lei dus-întors până la Bologna. Nu am luat decât bagaj de mână, că cel de cală ar fi fost taxat cu 55 de euro. Wizzair-ul vinde în avion gustări, băutură şi diverse obiecte, dar nu-ţi dă şi de mâncare. Ar fi şi culmea, pe banii ăştia. Deşi grecii, tot pe bani puţini şi timp puţin, ne-au dat.

De la Bologna ştiam că avem autobuz care pleacă chiar din aeroport pentru Florenţa şi se opreşte acolo la gara centrală. Firma se numea Appenini Shuttle (shuttle = navetă în engleză). Am stat la staţia respectivă şi nu am văzut nici un autobuz pe care să scrie aşa ceva. Am mers la informaţii şi am fost informată că mai este o cursă la o oră mai târziu. Am aşteptat-o pe aia şi n-am văzut-o. Am sunat la firmă şi m-am certat un pic cu ăia, care ştiau că fuseseră cursele, dar că eu trebuia să-i caut prin autogară, că poate nu avuseseră loc să parcheze fix la tabla indicatoare.

Ne-am urcat în primul autobuz pe care am citit destinaţia Bolognia. Era imprimat mare cu Ricci Noleggio (noleggio = închiriere de maşină în italiană) şi-l mai văzsem cel puţin o dată. Când am primit biletele cu ce antet credeţi că erau? Appenini Shuttle! Am coborât şi am văzut, pe tabla indicatoare a destinaţiei, undeva sus, mic şi şters, Appenini Shuttle.

Aşa că pe la vreo 11 am ajuns şi la Florenţa. De la gară am luat de la punctul de informare nişte hărţi ale oraşului şi ne-am dus pe jos la apartamentul închiriat pe Via de’ Bardi. (În italiană via= stradă, strada = cale sau arteră, bardi = barzi.) Am trecut Ponte Vecchio şi am ajuns chiar pe strada respectivă. Acolo ne-a fost extraordinar de greu să găsim numărul 49, pentru că la numere era o babilonie: cele cu 30 şi chiar 20 se intercalau cu cele cu 40 şi erau săpate în piatra clădirilor. Am întrebat un vânzător care sprijinea un toc de uşă şi ne-a zis: „Precis căutaţi un bloc de locuinţe. Acelea se numerotează cu negru. Cele de magazine se numerotează cu roşu.” Şi am mai bifat o minune.

Apartamentul de mai multe camere avea două disponibile pentru închiriat. Probabil s-ar fi dat şi mai multe dacă era cazul, pentru că nu era locuit. Clădirea nu ştiu cât era de veche, dar avea un perete comun cu Coridorul vasarian chiar la nivelul apartamentului închiriat! Apartamentul era la etajul II, liftul era dinainte de război şi trebuia să ai mare grijă să închizi ambele rânduri de uşi, interioare şi exterioară, ca să-l laşi în stare de funcţionare. Apartamentul fusese modificat, mi-am dat cu presupusul că bucătăria s-a mutat în locul debaralei, în bucătărie s-a mai făcut o cameră, baia era extrem de mică, cine ştie cum mai fusese şi aia. Era utilat cam aşa cum au fost şi toate celelalte apartamente pe care le-am închiriat la Roma, Barcelona sau Budapesta, adică foarte bine şi foarte... eclectic, cu multe consumabile de curăţenie. Era şi foarte curat, ca şi celelalte, probabil că sunt verificaţi de agenţiile care le închiriază. Acesta avea în plus maşina de spălat vase. Pe care nu am folosit-o. Mi-a plăcut mult pavimentul, din spărtură de marmură de 10-15 cm, albă, gri şi verde, încastrată în ciment în fâşii de 2-5 cm. Mi-a plăcut pentru că era netedă şi lucioasă, totul la acelaşi nivel. Proprietăreasa nu s-a speriat de faptul că suntem români. Prietenii cu care eram mi-au spus că la Madrid copiii lor au fost refuzaţi de două ori din cauza asta. Nu ni s-a cerut nici măcar garanţia, iar cheile le-am lăsat, ca peste tot la plecare, în cutia poştală.

În aceeaşi zi am început şi programul cultural, care nu fusese cine ştie ce pregătit, doar rezervările la Uffizzi le aveam făcute din timp. Pentru a primi biletele ne-am aşezat a doua zi la o mare coadă (deşi erau 4 validatori) şi m-am gândit cum o fi fost ea în sezon. Despre „sezon” o să scriu la Bologna. Acum era octombrie şi era grozav de multă lume. Dacă am fi ştiut ce am aflat în timpul sejurului, poate că am fi dat 85 de euro ca să intrăm în Uffizzi din Coridorul vasarian. (În secolul XVI Cosimo de Medici, ducele Toscanei, i-a cerut lui Vasari să-i facă o cale de ajuns de acasă la „locul de muncă”. Casa lui a fost iniţial Palazzo della Signoria, apoi Palazzo Pitti, iar locul de muncă Uffizzi, adică birourile – azi, în italiana literară provenită din dialectul toscan, uffici. Aceasta îl scutea de întâlnirea cu poporul „pentru binele căruia lucra” şi care se pare că avea ceva să-i zică. Coridorul are mai bine de un kilometru şi trece şi peste Ponte Vecchio. În prima zi mă întrebam ce-o fi cu ferestruicile rotunde care se văd deasupra tuturor caselor de pe pod. Ele sunt de la coridor. Apropo de pod: iniţial în casele de acolo au fost măcelării, dar Cosimo le-a înlocuit cu magazine de bijuterii, ceea ce vedem şi azi.)

Am mai văzut Palatul Pitti, Palatul Sforza, Domul cu Baptisteriul, turnul clopotului, cu 467 de trepte şi fără lift (eu am aşteptat afară), catedrale şi l-am pierdut din vedere pe... David, acolo unde ne-am încurcat în programe şi în intrări (Capelele Medicee, Galleria del’Accademia). Palatele astea vechi sunt enorme şi au şi scările în consecinţă. Gâfâi de la un etaj la altul. Dar s-au instalat şi lifturi, trebuie să le găseşti. La scări mi-a plăcut mâna curentă: un cilindru de ciment instalat într-o firidă. În aproape fiecare sală sunt supraveghetori. Datorită faptului că peste tot este wi-fi, aceştia îşi supraveghează mai ales telefoanele smart. Cum sunt avertizoare sonore pentru apropiere şi camere de luat vederi, singurul lucru pe care-l pot face este să-ţi atragă atenţia să nu foloseşti flash-ul. Unul dintre ei, destul de bătrâior, dar l-am remarcat datorită frizurii coadă de cal în vârful capului tuns, tot ieşea pe terasa de la 600 m distanţă să fumeze. Acolo îi râdeau ochii şi era viu. Aşa era şi în piaţă, unde a zăbovit la un chioşc de vorbă cu vânzătorul, minute bune. Cum mi-era foame, am intervenit peste convorbirea lor să-mi comand sandvişul. Vânzătorul a fost vexat că i-am întrerupt, pentru că aveau un dialog „pe probleme existenţiale” şi doar nu eram la lucru. I-am zis că eu nu, dar interlocutorul lui lucrează. Mi-a zis că i-am zis o noutate: se lucrează în Italia. Chiar că. În ce-i privea. Şi m-am lămurit atunci că de fapt el „se glumea” cu mine.

Am umblat de la 8 la 17-18 şi am regretat enorm că am lăsat acasă în dulap enormii pantofi Walkmaxx.

În legătură cu mâncarea am luat o mare ţeapă. La banii pe care i-am avut am mâncat în trattorie (taverne), osterie (locante), pizzerie, iar mâncarea a fost aproape fără excepţie proastă. Apogeul a fost la o pizzeria lăturalnică faţă de strada principală, pe care am ales-o conform sfatului că în centru se mănâncă prost şi scump. Aici nu numai că în loc de canneloni au fost nişte paste rezultate din sfărâmături, nu numai că aluatul de pizza a fost necrescut şi necopt, dar şi serviciul a fost mizerabil şi mocofănesc până la tutuială. De altfel respectul faţă de consumator cam lasă de dorit în localuri şi chiar la magazine. În ultima zi am găsit, peste drum de casa noastră, o autoservire unde am mâncat cu adevărat bine pe 10-11 euro. Nu ştiu de ce nu am intrat acolo până atunci. Cine mă cunoaşte ştie că mâncarea pentru mine este unul dintre lucrurile pentru care merită să trăieşti. Dar mi-au trebuit atâţia ani ca să descopăr de ce italienii pe care i-am însoţit la restaurantele din România comandă mâncare italiană: omul mănâncă lucrurile cu care e obişnuit. Lor le plac pastele şi orezul pe jumătate fierte (la mine în casă se fac paste numai când nu mai e nimic de mâncare), legumele prăjite şi carnea grătar. Ei gătesc în fiecare zi. Aşa nu e de mirare că mai fiecare bărbat italian ştie să „gătească”. Au o patiserie zisă bună (mă rog, eu nu mănânc foietaje şi brioşe) şi un corn şi o cafea sau capucino reprezintă micul dejun. Micul dejun se ia des în „bar”, care este o încăpere relativ mică cu o tejghea cu galantar. În bar se pot citi şi 1-2 ziare. Mai mulţi vânzători fac cafele şi servesc patiserie, iar clienţii, care mănâncă în picioare (e şi mai ieftin), se succed în mare viteză. Foietajul se duce din două înghiţituri, iar cafeaua, în general express, se dă de duşcă. Din câte am văzut la ei, masa principală e seara. Am gustat câteva produse de cofetărie şi sunt altfel decât ale noastre. Eu sunt învăţată cu creme uşoare şi însiropări, acolo erau creme dense şi uscăciuni. Nu sunt rele, dar sunt scumpe (4-7 euro/buc). Nici îngheţata nu a fost bună peste tot. Nu există covrigi, langoşi (există gogoaşa dulce = bambolone), kebab. Există însă panini = sandviş, care sunt în general chifle tăiate în două cu o bucată de şuncă sau un şniţel de pui. Şunca este puţină, şniţelul este din MDF şi s-ar putea chiar să fie mai subţire decât crusta. Apropo de langoş: cică ar deriva din foccacia italiană, bucata de aluat dospit care se coace în gura cuptorului. Ungurii au prăjit, la flacără mare, în ulei, această bucată de aluat, iar lang înseamnă în maghiară flacără. De langoşi nu mă mir că nu sunt la ei, nici în România nu sunt peste tot, dar mă mir de kebabul şi covrigii turceşti. Turci nu am prea văzut, de fapt. Dar sunt mulţi negri şi aproape fără excepţie din cei ca tuciul. Ei mai cerşesc şi „românii” noştri. Sunt, de dimineaţa până seara, cântăreţi la instrumente, foarte buni din diverse ţări. Foarte rar, spre deloc, am văzut „statui vii”.

Supermarketurile lor sunt de nivelul unei Billa, dar găseşti de toate. Ne-au plăcut mai ales cărnurile preparate pentru a fi doar puse pe foc sau în cuptor. Seara e aglomeraţie mare. În jurul prânzului multe se închid şi la fel şi magazine. Pentru propagarea modului italian de a mânca i-a venit unui întreprinzător ideea să facă nişte magazine care să aibă librărie cu cărţi de bucate, raion cu accesorii de bucătărie, băcănie, alimente, toate italiene precum şi restaurante. Aceste magazine se cheamă Eataly şi mai sunt şi în alte oraşe italiene. Mi-a plăcut să mă plimb prin ele, dar nu-mi aduc aminte dacă am cumpărat ceva. În piaţa centrală, la etajul unde sunt şi locantele, Eataly are şcoală de gătit, adică multe tejghele cu chiuvete, aragazuri etc, aşa cum am văzut la televizor la emisiunile de profil.

Gunoiul se adună în sistemul din Istanbul: recipiente mari îngropate, cu o mică cutie afară, care se deschide cu pârghie acţionată cu piciorul pentru aruncat deşeurile. Aceste cutii se extrag de moţ şi recipientele se golesc pe la bază în camioane. Pe străzi sunt locuri cu foarte mule containere de colectare diferenţiată. La case nu am dibuit bidoanele, dar se golesc zilnic dimineaţa la 6, cu mare scandal. Maşinile utilitare şi de comerţ nu pot intra în perimetrul istoric decât până la 9.

De umblat am umblat numai pe jos. Apoi am aflat că orice maşină de comerţ care intră în centru trebuie să fie electrică. Sunt firme care adaugă şi acest mod de acţionare, cu baterii mari, pe 5000 de euro. Peste tot au acces bicicletele, care se freacă pur şi simplu de oameni. Autoturismele particularilor aveau card special pentru acces, dar nu ştiu dacă erau electrice. Oamenii umblă pe carosabil şi se feresc mereu de maşini. Transport în comun nu am folosit, dar tramvaiul era mult în afara ariei noastre de activitate. Totuşi, cred că am văzut o parte relativ mică dintr-un oraş de 360000 de locuitori.

După 3 zile am plecat spre Bologna cu trenul.

---

VIZUALIZĂRI: 7951 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI