Cappadocia - Ţara cailor frumoşi (II)

TIPĂREȘTE

După micul dejun, impresiile celor care au zburat cu balonul sau ale celor care au participat la un asemănător de matinal Jeep Safari constituie principala temă a discuţiilor dintre membrii grupului, ele continuând şi pe autocarul care ne poartă spre o fabrică de covoare.

Care e realizată cu un consistent sprijin al guvernului turc, interesat în păstrarea tradiţiilor şi în a menţine populaţia în zonele rurale la un nivel de trai cât de cât decent. Documentat şi din acest punct de vedere, Volkan ne-a explicat mecanismele prin care statul îi sprijină pe investitorii locali şi, zău, dacă nu ar fi şi la îndemâna politicienilor noştri. Facilităţile acordate constau în teren şi utilităţile gratuite.

Ţesutul covoarelor reprezintă cea mai veche îndeletnicire a turcilor. În timp, motivele decorative ale acestora au fost preluate şi de la popoarele din jurul lor.

În fabrică am avut-o ghid pe soţia patronului, o doamnă destul de tânără născută în arealul carpato-danubiano-pontic, stabilită în Turcia de 7 ani şi angajată a fabricii de 5. De cât timp e căsătorită n-am aflat...

De la ea am desprins câte ceva despre tainele meşteşugului respectiv, despre criteriile de evaluare a unui covor, despre durata producerii unui asemenea produs ca şi despre faptul că acestea, potrivit tradiţiei, se lasă moştenire familiei.

Cele de calitate, produse din lână de diferite animale şi mătase din gogoaşele viermilor, cu o coloratură iscată doar din coloranţi naturali şi la care o femeie lucrează cu lunile pot depăşi valoarea unui autoturism rezonabil. Ni s-a prezentat un covoraş cu margini vişinii, de mărimia unui tablou de nuntă cum aveau bunicii în camera de dinainte, şi am fost informaţi că pentru fabricarea lui a fost necesară munca unei persoane pricepute timp de 4 ani!!

Complet străin de producerea lor, mi-au rămas de acum în memorie caracteristicile principale care-i dau valoarea: numărul de noduri şi vechimea. Drept pentru care, atunci când vom schimba covorul din sufragerie mă voi prezenta în faţa vânzătoarei şi o voi întreba despre ele...

Am fost invitaţi la un pahar într-o cameră de prezentare în care sub ochii noştri se derulau zeci de covoare şi covoraşe, aproape fiecare stârnind murmure de admiraţie în momentul derulării. Prezentarea a fost senzaţională! Ni s-a permis să le călcăm, să ne tăvălim pe ele pentru a le putea simţi mai bine textura. Şi unele erau atât de moi şi de pufoase, cum nu ştiam că ar fi putut exista!

Păcat că la finalul acesteia ne-au invadat agenţii de vânzări şi ne-au stricat starea de beatitudine.

Ne-am plimbat prin holuri amenajate expoziţional, prin săli în care erau expuse covoare, carpete pe jos şi pe pereţi. Am intrat în săli tematice, de exemplu una cu covoraşe care reproduceau scene biblice iar alta cu imagini din filme.

Care credeţi că era socotit a fi cel mai scump obiect din întreaga colecţie a fabricii? Nu vă gândiţi prea mult, era covorul ce reprezenta chipul lui Ataturk, expus în capătul scării principale a clădirii.

Ceva mai mult de o oră o petrecem apoi în grădina fabricii, aşteptându-i pe cei care negociau achiziţii personale. Turcii aveau un sistem de lucru ce cuprindea inclusiv transportul la domiciliul clientului, astfel încât îţi era trimis în faţa uşii după ce ajungeai acasă din excursie.

Pentru o plimbare cam de vreo oră – cu timp liber la dispoziţie - suntem duşi undeva aproape de centrul oraşului A vanos. Trecem un pod - ce ne permite o mică legănare controlată în vânt – peste Kizilirmak, cel mai lung fluviu din Turcia, tradus pentru turişti prin Red River întru uşurarea pronunţiei probabil.

Oraşul, denumit în trecut Venessa, este un centru ceramic foarte cunoscut în Turcia, principalul material utilizat la olărit fiind nămolul roşu preluat din râu şi prelucrat de meşteşugarii locali.

Partea veche, cu o stradă principală dreaptă din care se desprindeau străduţe înguste şi pietruite, ne-a acaparat într-o plimbare de vreo jumătate de oră, pentru ca cealaltă jumătate de oră avută la dispoziţie să o petrecem colindând prin micile şi interesantele magazine cu o mare varietate de produse ceramice scoase spre vânzare.

Excursia continuă în plin soare şi temperaturi văratece, o vreme excelentă pentru perioada în care ne aflăm, totuşi ceva mai puţin obişnuit cum aveam să aflăm de la localnici.

Următoarea destinaţie este Valea Devrent, acolo unde natura, prin mijlocirea vântului şi a turfului, şi-a sculptat diverse opere, ce se aseamănă unei cămile sau foci, unui melc sau unor prinţese. Sau altor născociri ale fiecăruia, motiv pentru care respectivul loc mai poartă şi denumirea de Valea Imaginaţiei.

Revenim în Ortahisar pentru servirea mesei de către cei care şi-au acontat-o încă de la începutul excursiei, prilej pentru noi, ceilalţi, să ne preumblăm prin zona centrală.

Acolo unde aveam să descoperim o cafenea superbă, “Elika Cafe”! Fiind patru persoane, iniţial ne aşezăm pe terasa frumos colorată, la o măsuţă mică, sub o copertină ce ne ferea de razele calde ale soarelui. În momentul în care îşi fac apariţia alţi turişti de-ai noştri, încerc să caut loc pentru toată lumea, să prezentăm străinilor unitatea poporului român în afara graniţelor ţării.

Iar ce găsesc avea să mulţumească şi să bucure pe toată lumea. În interior, o sală nu prea mare, cu nişte măsuţe mici, cu scaune şi fotolii foarte comode şi un design care permite savurarea cafelei turceşti la cote maxime de confort şi tihnă. Un cadru senzaţional, tipic turcesc, aşezaţi pe laviţe în miros de săpunuri de iasomie, polen, dafin şi alte condimente, pereţi ornaţi cu piese de ceramică şi poliţe pe care erau aranjate perne mici, tradiţionale.

Din vecinătatea cafenelei porneşte unul din drumurile care îţi direcţionează paşii spre castel. Un castel ce mi se pare uimitor prin felul lui. Îl văd ca un pietroi dreptunghiular imens, o bucată de asteroid poate, căzut din lună sau de unde a fi ajuns pe pământ şi înălţat spre cer. Cu găuri mai mici sau mai mari săpate în piatră, adică uşi şi ferestre, poate şi simple guri de aerisire, nu se prezintă sub forma sau alura castelelor despre care ştiam cum arată când se vorbea despre asemenea construcţii.

Din imediata apropiere a intrării ţi se dezvăluie o privelişte minunată asupra orăşelului în a cărui arie administrativă se înghesuie micuţele căsuţe albe, o panoramă dominată de înaltul minarat la fel de alb ce se profilează pe cerul de un albastru idilic.

În continuarea drumului trecem pe lângă alte trei opere create de mişcarea curenţilor de aer în miile de ani de dinaintea noastră, nişte pietroaie imense ce simbolizează mama şi copilul, tata şi soacra (cea de-a treia).

Ieşim din Urgup şi trecem la mică distanţă de unul dintre studiourile devenite cunoscute prin filmele turceşti pe care le produce şi care sunt foarte urmărite pe la noi. Ni s-au dat şi denumirile a două seriale de succes, însă cum nu mă număr printre fanii acestora, le-am uitat. Sau, mai bine zis, nici nu le-am reţinut în momentele în care unele dintre doamnele din autocar deja pronunţau numele personajelor şi se buluceau la geam pentru a fotografia zona. Parcă unul dintre seriale era “Dragoste şi ură”, dacă cinefililor turcofoni le spune ceva.

Ajungem la Goreme Open Air Museum, mai spre după amiază şi încă de la intrare observăm lesne cozile deja formate de turiştii dornici a intra în încăperile săpate în stânci.

Pentru cei care vor ajunge prin zonă şi vor dori să viziteze obiectivul aflat în patrimoniul UNESCO, taxa de intrare este de 25 lire turceşti.

Muzeul seamănă cu un vast complex monahal, compus din mai multe mânăstiri aflate una lângă alta, fiecare cu propria biserică. Unele dintre culorile care zugrăvesc frescele din interior sunt originale şi par a-şi păstra încă prospeţimea.

O plimbare prin bisericile săpate în stâncă oferă prilejul petrecerii unor clipe care îţi vor rămâne mult timp întipărite pe retină, în gânduri şi în suflet. Se recomandă să ajungeţi acolo dimineaţa devreme sau după amiaza, astfel încât să aveţi timp să savuraţi momentele. Se trece de la o biserică la alta în şir indian, iar la orele de vârf gloata de turişti vă va forţa să acceleraţi deplasarea.

În parc este înmormântat Sf. Vasile cel care a dus lupte grele pentru menţinerea credinţei ortodoxe autentice din postura de conducător al Arhiepiscopiei Cezareea Cappadociei.

Ieşiţi din muzeu, vă păstraţi tichetul de intrare şi coborâţi pe drum câţiva zeci de metri până la Tokali Church, o biserică de o importanţă foarte mare nu doar pentru Cappadocia ci pentru întreaga artă bizantină.

Străvechea biserică a fost săpată în stâncă la sfârşitul secolului al nouălea şi se presupune că ar fi amintirea unei catedrale, compuse din trei elemente construite în trei perioade de timp diferite.

Oare câte ar mai fi de văzut în această zonă de basm? Aş mai fi vrut să avem încă o zi la dispoziţie, dar una în care să umblăm după planurile mele. Asta e, nu s-a putut, aşa că dimineaţa următoare plecăm spre Antalya, nu înainte de a mă minuna de modul în care arată Nevşehir: zonele verzi, cartierele noi şi arterele rutiere suspendate.

Impresia mea despre Turcia s-a schimbat. În bine...

---

VIZUALIZĂRI: 797 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI