Cappadocia - Katpaktukya, ”ținutul cailor frumoși”

TIPĂREȘTE

Cu acest articol închei seria relatărilor despre circuitul Cappadocia din această toamnă. Am stat la gânduri dacă să-l mai scriu sau nu, dar pentru că au rămas atâtea de spus și atâtea poze de arătat, mă angajez în această ultimă relatare. Nu va fi una organizată, urmărind pas cu pas programul turistic anunțat inițial și nici pe cel stabilit de ghidă, modificat și schimbat ca ordine de vizitare conform anumitor criterii. Voi atinge doar câteva aspecte neprinse în articolele deja publicate. Totuși, nu pot începe decât cu începutul.

După un zbor plăcut, cu FreeBird - o companie turcească, Antalya ne-a făcut o primire cum numai adevăratele orașe-stațiuni știu să o facă. Personal de îndrumare, ghișee de primire, liste cu numele noastre, autocare numerotate, ghizi devotați... Într-un cuvânt, minunat! Prima cazare - Bașaran Business Hotel - Antalya - se afla nu departe de aeroport, așa încât autocarul ne-a transferat rapid. Cocktail-ul de bun venit, chiar la repartizarea camerelor, a fost primul prilej de a ne cunoaște între noi. Dar, n-am rămas în Antalya decât o noapte, a doua zi urmând a ne continua drumul spre Cappadocia, ținta călătoriei noastre.

Despre Konya - fosta capitală a imperiului Seljuk cu Mausoleul lui Mevlana - loc de pelerinaj pentru credincioșii musulmani și punct de mare interes pentru turiștii de pretutindeni, despre Nevșehir orașul care ne-a găzduit trei nopți la Altinöz Hotel în inima Cappadociei, aproape de Muzeul în aer liber cu bisericile rupestre de la Göreme, despre Sultanhani cel mai mare caravanserai Seljuk situat pe drumul dintre Aksaray și Konya, am scris deja. Am scris și despre orașul antic Side și despre Antalya - orașul vechi, interesante locuri pe care le-am vizitat la întoarcerea din Cappadocia când am fost cazați la Port River Hotel, la 70 km de Antalya, undeva între lacul Titreyengöl și râul Manavgat.

Drumurile adesea lungi între obiectivele noastre de interes au fost marcate de opriri frecvente pentru relaxare, pentru mesele de prânz sau pentru panorame demne de a fi memorate de aparatele noastre foto. Multe dintre ele - scurte, de numai câteva minute, dar cu o impresie vizuală deosebită - au lăsat și în memoria mea frumoase amintiri.

Avanos - orășelul situat la numai 18 km de Nevșehir, vechiul oraș antic Venessa, poziționat pe malul râului Kızılırmak (Râul Roșu) m-a atras nu pentru malurile roșcate, bogate în oxizi de fier, printre care șerpuiete cel mai lung râu al Turciei. N-am fost tentată nici de reclama pe care a făcut-o ghida unui bar cu terasă la malul râului, un loc unde poți servi "cea mai bună cafea din Turcia". Dacă soțul meu - mare amator de cafea - a preferat terasa, eu m-am îndreptat spre Tahta Köprü - podul cu lanțuri care traversează râul. Podul pietonal, cu un ușor balans, este un loc minunat pentru a admira cursul apei și cârdurile de rațe care plutesc la umbră de sălcii, dar și a unei frumoase moschei - Merkez Yeni Camii - cu două minarete și cu un ancadrament al intrării migălos lucrat deasupra căruia este menționat anul finalizării construcției - 1988.

La capătul dinspre oraș al podului, o plăcuță (în turcă și engleză) informează că Tahta Köprü - podul cu lanțuri a fost proiectat numai pentru pietoni, are 180 m lungime și a fost inaugurat în anul 1973. Scurta oprire la barul de la malul râului (nu mai mult de 30-40 minute) nu mi-a permis o plimbare prin Avanos. De lângă moschee, de la capătul podului, mi-am aruncat privirea de-a lungul străzii mărginită de magazine care abia se deschideau, apoi m-am întors la terasa unde camarazii noștri de grup erau singurii consumatori. Soțul meu își comandase cafeaua care a fost cu adevărat bună. O dată cu aceasta i-a fost adus obișnuitul pahar cu apă și, drept bonus, o mică înghețată la cornet. Înghețata a fost recompensa mea pentru osteneala de a traversa râul pe podul în balans și de a surprinde câteva imagini de acolo.

Çavuşin - vechea așezare situată la 10 km nord de Uҫhisar, pe drumul care leagă Ürgüp de Göreme, a fost o altă interesantă oprire. Fondat la începuturile creștinătății în zonă, orășelul este astăzi în bună parte părăsit din cauza căderilor de pietre. Uriașa stâncă de tuf vulcanic încă mai păstrează nenumăratele scobituri, grotele care au fost locuite în vechime. Undeva, la înălțime, după ce urci pe cărări dificile, se află Biserica Sf. Ioan Botezătorul. Nu m-am hazardat până acolo considerând că cele 40 de minute (Of, minutele astea!) nu-mi pot fi de ajuns pentru a escalada și apoi pentru a mă întoarce în siguranță de pe semeața stâncă. Am ales un traseu mai ușor, oprindu-mă din când în când pentru a fotografia și pentru a admira tenacitatea cu care localnicii încă mai construiesc (sau mai amenajează) grote acolo, sus. În timp ce soțul meu a rămas la o masă de piatră, pe un scaun tot de piatră, la o bere (Da, da, acolo există bere rece la vânzare!), de vorbă cu patronul bucuros de oaspeți, eu mi-am făcut cu conștiinciozitate treaba de impătimit călător AFA. Am urcat cât am putut pe cărări și pe scări cu trepte improvizate, săpate în stâncă, până la o mică moschee. Am intrat și în interior, dar am urcat și pe acoperiș (configurația stâncii permițând acest lucru) fotografiind minaretul cu o arhitectură mai puțin obișnuită. Çavuşin - vechiul orășel, acum doar un loc turistic aglomerat de tarabe cu suveniruri ieftine, cu originale hoteluri și restaurante - oferă frumoase panorame din înălțimi de stâncă.

Peri Cafe - Cave Man o locuință într-o stâncă piramidală, foarte înaltă și foarte ascuțită, mi-a suscitat interesul la maximum. Am mai fost în Cappadocia, am vizitat și galeriile subterane de la Ürgüp, dar niciodată nu am intrat într-o locuință cappadociană actuală, amenajată în stâncă. Ghida ne spusese că zona a fost locuită până de curând când statul turc, în intenția de a transforma locul în unul demn de patrimoniul UNESCO, a expropriat localnicii. Mulți dintre ei au închiriat de la stat fostele locuințe și le administrează în continuare ca locuri de interes pentru turiști. Una dintre acestea, Peri Cafe - Cave Man, în același timp cafenea, magazin cu suveniruri și locuință-muzeu ne-a primit și pe noi. Unii au rămas la mesele lungi de afară la un ceai sau la o cafea, iar alții mai curioși (și eu printre ei), au urcat scara exterioară, abruptă, care duce în locuința din stânca-piramidă. Trecerea de la un nivel la altul se face prin scări interioare foarte dificile. Mese, paturi, polițe, toate sunt săpate în stâncă și în mare parte acoperite cu țesături. Spărturi mici comunicând cu exteriorul, țin loc de ferestre. Nu știu cum erau atunci când casa era locuită, dar acum, ca muzeu, ferestrele nu au nici un fel de închidere. Ca o curiozitate, în interior am remarcat prize electrice și chiar o chiuvetă. Nu știu cum și în ce fel sunt alimentate acestea, dar… ele există. Trebuie să mai remarc grija proprietarilor de a înfrumuseța locul. Arbori, flori plantate printre stânci, căruțe decorative ornamentate și ele cu flori… Și încă un amănunt. Sub fiecare scobitură care ține loc de fereastră este arborat steagul Turciei.

Valea Porumbeilor - locul în care ghida a mai ținut să ne facă o oprire, oferă obișnuitele peisaje cu stânci cappadociene și, în plus, un stol de porumbei sălbatici care-și duc viața în apropierea micilor tarabe așteptând să le mai pice ceva hrană de la turiști. Nu sunt cu nimic mai spectaculoși ca cei din București, din Parcul Cișmigiu, ca cei de la Milano, din Piața Domului… atâta doar că ei au dat, pentru turiști, numele unei văi cappadociene - Valea Porumbeilor.

Valea Derbent (am văzut scris și Devrent) întinsă între Avanos - Zelve - Ürgüp, numită de localnici și Valea Roz datorită culorii tufului vulcanic, este un alt loc de care îmi amintesc cu plăcere. În zilele noastre zona este traversată de o șosea bună care permite vizitatorilor să se apropie destul de mult de neasemuitele formațiuni de piatră. Mai multe autocare și autoturisme opresc acolo și se parchează anevoie în spațiul limitat, dirijate de un om de ordine. Liniștea și securitatea sutelor de turiști care se perindă permanent pe acolo sunt asigurate de prezența mai multor reprezentanți ai forțelor de ordine. Aici nu găsim biserici rupestre, nici foste locuințe sau alte rămășițe preistorice. Se spune că Valea Debrent nu a fost locuită niciodată. Peisajul este cel care îi atrage pe turiști. Formațiunile de stâncă, înalte, foarte asemănătoare unor coșuri de fum sunt - conform unei legende locale - zâne transformate în stane de piatră. Alte stânci, foarte diferite ca formă, incită imaginația vizitatorilor care încearcă asemuiri cu diverse animale - cămilă, șarpe, focă, delfin și câte și mai câte. Ba chiar și Fecioara Maria cu Iisus în brațe a fost identificată acolo.

Acesta este și motivul pentru care valea și-a mai atras un nume: Valea Imaginației. Cei care au picioare bune și mai mult timp la dispoziție (noi am avut din nou doar câteva minute) pot urma câteva trasee de unde pot surprinde alte și alte imagini de neuitat.

Și aici sunt tarabe cu suveniruri ieftine. În plus, fără să știi când și cum, ești fotografiat, iar chipul tău încadrat de o ramă de carton kitsch-oasă, în formă de balon, îți este oferit - contra cost, bineînțeles - la revenirea la autocar. Și cu această treabă se pierd alte prețioase minute.

Cele trei frumuseți - trei stânci interesante, numite pentru turiști "Mama, tata și copilul" se află aproape de Ürgüp. Locul este foarte bine amenajat cu o parcare suficient de mare, cu un postament de lemn cu câteva trepte care facilitează deplasarea spre punctele de belvedere și - bineînțeles - cu multe, multe tarabe. De fapt, pentru a ajunge la faimoasele stânci fotogenice, trebuie mai întâi să treci prin mijlocul bazarului. Postamentul de lemn din fața stâncilor amintite este un foarte bun loc pentru fotografii de nuntă. Nu știu dacă m-aș fi gândit vreodată la acest aspect. Atunci, acolo, am văzut două frumoase mirese pozând în fundal cu "Mama, tata și copilul".

Altele

Deși poate nemeritat din punctul unora de vedere, includ aici Sema - dansul dervișilor rotitori. Pentru că am mai fost în Cappadocia și pentru că am mai asistat la un spectacol al dervișilor rotitori, de astă dată nu am mai fost interesată. Am așteptat grupul preț de aproape o oră la un ceai, în curtea hotelului mulțumind celui de sus că spectacolul durează numai 45 de minute.

Tot la "mai puțin plăcute" și "mari consumatoare de timp turistic" încadrez și vizitele la covoare, la bijuterii și la pielărie. Bine că n-am mai fost duși și la vreun atelier de ceramică și altele de acest gen care "fac parte din cultura Turciei".

La Atelierul de țesut covoare partea frumoasă și cu adevărat interesantă a fost cea de prezentare a procesului de obținere a firelor (de bumbac, mătase și lână), precum și țeserea efectivă a unui covor. Deși în copilărie, la orele de lucru manual, îmi ajutasem profesoara care țesea o carpetă în stil persan, ocazie cu care am învățat să fac deosebirea între un nod simplu și un nod dublu, m-am bucurat amintindu-mi toate aceste secrete. Nu mi-a mai plăcut partea a doua a vizitei, adică cea în care angajații încearcă prea insistent să-ți vândă ceva. Prea mult timp ne-a luat această fază. La fel și la Bijuterii unde - dacă nu cumperi faimosul inel cu două fețe - trebuie să fii reținut chiar și numai pentru a ți se curăța - Free - propriile bijuterii.

La Pielărie să zicem că prezentarea modelelor a fost un mic spectacol. Din păcate, mult mai scurt și cu mult mai puține modele decât am văzut cu alte ocazii tot în Turcia. Nu insist mai mult.

Concluzii

Am început prezentarea impresiilor mele din călătoria în Cappadocia de îndată ce am revenit acasă. Am făcut-o în primul rând pentru a transmite câte ceva celor care vor pleca în seriile următoare (noi am fost în seria 18-25 octombrie) și în al doilea rând pentru a nu uita anumite amănunte demne de știut - zic eu. Poate că unele au fost folositoare, poate că altele au fost privite cu neîncredere, dar... am continuat exprimându-mi părerile sincer, deschis, nepărtinitor. Și - bineînțeles - subiectiv. M-aș fi bucurat ca și ceilalți participanți la acest program să-și fi făcut publice impresiile. Dar, poate că nu toată lumea beneficiază - ca mine - de atât de mult timp liber.

---

VIZUALIZĂRI: 598 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI