Göreme, „capitala turistică” a Cappadociei sau „De aici nu ne vedeți! ”

TIPĂREȘTE

Închei seria minivacanței cappadociene cu articolul de față, dedicat orășelului Göreme, cel în care am avut cazarea și cel căruia îmi place să-i spun „capitala turistică” a Cappadociei din rațiuni lesne de înțeles. Numai simplul motiv că zborul cu balonul se face numai din Göreme, m-a făcut să plasez mica localitate în capul listei celor mai importante locuri din Cappadocia. E un fel de inimă din care pulsează toată viața turistică a Cappadociei, firmele organizatoare de excursii sunt înșirate una lângă cealaltă în oraş, unele dintre ele fiind autorizate și pentru zborul cu balonul cu aer cald.

Göreme este situat în nord-vestul Cappadociei, într-o vale ca un soi de căldare nu foarte adâncă, presărată din plin cu vestitele formațiuni stâncoase frumos denumite „coșuri de zână” (fairy chimney). Peisajul uimeşte la tot pasul, de parcă natura s-a luat la întrecere cu ea însăşi pentru a vedea cât de ciudat poate eroda piatra formată prin erupţia unui vulcan acum multe zeci de mii de ani. Formele de relief bizare sunt ca la ele acasă, iar munţii coloraţi în galben, roşu si punctaţi de alb şi roz înconjoară locul.

Așezarea a existat din cele mai vechi timpuri, de pe vremea hittiților, fiind râvnită mai târziu de perși, de greci, mai apoi și de romani. Numele său în antichitate era Maccan, grecii spunându-i Korama. În perioada de dominație a Imperiului Roman, acum două milenii, creștinii, prigoniți și persecutați de romani, au fugit din sud găsindu-şi ascunzătorile în stâncile sub formă de conuri, coloane, coline, unde, până la urmă, alegeau să-și ducă traiul feriți de invadatori. De aceea, bisericile creştine din Göreme şi Ürgüp, oraşul vecin, sunt printre cele mai vechi din lume. După anii 1.000, în peisaj au apărut și cuceritorii turci de care localnicii se păzeau retrăgându-se în aceleași caverne amenajate drept case, de aici trăgându-se și numele de Göreme, care, în limba turcă ar însemna „de nevăzut”.

În Göreme există cinci biserici creștine amenajate în peșteri, prima datează din secolul al VI-lea, celelalte sunt ceva mai „tinere”, din secolele al X-lea-XI-lea. Timp de opt-nouă sute de ani, populația de origine bizantină, de religie creștină, a conviețuit alături de cea musulmană, urmând ca după schimbul de populație din 1923 și retragerea grecilor în țara-mamă, aceste meleaguri să revină în întregime turcilor. Așa că se pot observa peste tot moschei, băi turcești, inclusiv în centrul orașului Göreme.

Göreme se află în mijlocul oricărei acțiuni turistice, zilnic primește mii de turiști, capacitatea sa de cazare fiind considerabilă, de vreo câteva ori mai mare față de numărul de locuitori permanenți, care nu depășește 2.000 de oameni.

Göreme se prezintă astăzi ca un orășel turistic extrem de bine pus la punct, are o stradă principală de-a lungul localității și străzi secundare care urcă abrupt pe coline, magazine de tot felul (cu suvenire, covoare, produse de artizanat), restaurante, cafenele, bancomate, agenții de turism, schimb valutar disponibil aproape la orice colț de stradă, etc. Are o primărie într-o clădire nouă și impunătoare, un parc central, un birou de informații turistice, o autogară ce conectează localitatea cu multe orașe mari din țară. Cele mai multe mașini care trec prin oraș nu sunt totuși cele de transport persoane, ci camionetele încărcate cu nacele, arzătoare, butelii de gaz și baloane strânse în saci. Farmecul așezării îl constituie, fără îndoială, relieful cu formațiunile stâncoase ce încântă ochii oricărui privitor. În aproape toate au fost amenajate hoteluri și pensiuni, bineînțeles, construindu-se și pe lângă acestea, în prelungire.

Göreme face parte integrantă, împreună cu munții și văile din împrejurimi, din Parcul Național Göreme (Göreme Tarihı Millı Parkı în turcă), un areal ce se întinde la sud de Avanos, între Ürgüp și Nevșehir. Acesta a fost inclus în patrimoniul UNESCO încă din 1985. Zona este vestită și pentru cele trei fortărețe ce datează încă de pe vremea romanilor: Ürgüp fiind prima, Ortahisar, cea de-a doua, adică cea din mijloc, după turcescul „orta”, tradus mediu, și Üçhisar, cea de-a treia, „üç” în turcă însemnând „trei”. În Ortahisar nu am ajuns, în Ürgüp și Üçhisar, doar în trecere, suficient cât să observăm fostele cetăți. Totuşi, cel mai mare oraş din regiune este Nevşehir cu o populaţie de peste 120.000 locuitori, însă care nu iese în evidenţă cu nimic faţă de oraşele obişnuite din Turcia, spun asta pentru că am avut ocazia să păşesc în acesta câteva ore, în timp ce vremea era întunecată şi noi vroiam să facem niscaiva cumpărături de îmbrăcăminte și încălțăminte. Am fost sfătuiţi, mai întâi să mergem în Ürgüp, apoi, nefiind mulţumiţi cu ce-am găsit, ne-am dat seama că trebuie să ajungem în Nevşehir. Oricum, distanțele dintre aceste localități sunt mici, de pildă între Göreme și Ürgüp sunt 10 km, iar între Göreme și Nevşehir cam 22 km, iar transportul în comun cu dolmușul (microbuz) este foarte ieftin și bine pus la punct ca orar.

Revenind la Göreme, trebuie să menţionez că aici se practică un fel de agroturism, Cappadocia fiind o zonă eminamente rurală, de aceea oamenii sunt destul de conservatori. Din această cauză, e recomandată, în general, respectarea normelor locale, oamenii zonei înţelegându-i mai puţin pe turiştii veniţi din toate colţurile lumii obișnuiți cu alte medii.

În Göreme există sus pe o colină un punct de belvedere, cunoscut drept Sunset Point, amenajat cu alei, cu un restaurant cu terasă, cu un steag mare al Turciei, vizibil din orice unghi de jos, de unde turiștii pot admira priveliștea superbă a asfințitului de soare, dar și în zori spectacolul integral al baloanelor: pregătirea de zbor, ridicarea, plutirea și chiar aterizarea. De acolo am urmărit și noi baletul baloanelor abia în ultima dimineață pe un frig, puțin spus crunt, dar pe un cer senin, sticlă. Dar, cum imaginile sunt fabuloase și cum știam că nu vom mai vedea așa ceva, poate, niciodată, am rezistat eroic cam două ore, de la 06,00 la 08,00.

Din Göreme pornesc mai multe trasee de drumeție (hiking) prin văile faimoase din areal: Valea Dragostei, Valea Porumbeilor, Valea Trandafirilor, Valea Roșie, Valea Săbiilor, Valea Zemi, etc. Văile din Cappadocia sunt brăzdate de o mulţime de poteci care te duc de colo colo, pentru că oriunde este un teren cultivabil, cât de mic, acesta este folosit, aşa că există de multe ori posibilitatea de a alege un anumit traseu, cu condiția să-l cunoști.

Deși în majoritatea lor, nu sunt foarte dificile și nici prea lungi (3-5 km), nu este recomandat ca turiștii să se aventureze singuri pe acestea, fără ghid, din cauza faptului că nu sunt marcate atât de bine, existând riscul de rătăcire. Chiar la o mică bifurcație, dacă nu ai luat direcția bună, deja te-ai pierdut printre atâtea stânci, poteci și cărări mai mici sau mai mari. Am experimentat două trasee splendide despre care vă voi spune câteva cuvinte.

Spunându-i proprietarului hotelului în care am stat în Göreme, încă dinainte de a ajunge în zonă, că am vrea să cunoaștem împrejurimile orășelului, ne-a recomandat să facem excursia Rose Valley pe care s-a oferit să ne-o aranjeze. Aceasta a costat 20TL/persoană și se organizează numai la apus când lumina asfințitului pune excelent în evidență munții și văile de culoare trandafirie. Se pleacă după orele 16,30, cu ghid specializat care are, de regulă, în grijă un grup de maximum 15 persoane, se străbat cinci km urcând pe munți și coborând pe văi pe un traseu, în bună parte, marcat, de dificultate medie, într-un interval de timp de trei ore. La final, același microbuz care ne debarcase la ieșirea din Göreme spre Muzeul în Aer Liber, ne așteapta în apropiere de Çavușin pentru a ne duce înapoi în siguranță în Göreme.

Am făcut această excursie în după-amiaza celei de-a doua zile a minivacanței, când soarele părea că nu mai vrea să iasă din spatele norilor, adică nu se prefigura niciun apus. Însă, pe parcurs, soarele s-a răzgândit și ne-a oferit un crepuscul de neuitat, iar luna, un răsărit pe măsură. Ghidul nostrul se numea Ismail, era un tip între două vârste, cam posac, pesemne plictisit, care, în timp ce noi ne minunam de tot ce întâlneam în cale și fotografiam de zor la toate opririle, el se așeza în vârful vreunei stânci și fuma tacticos. Apoi, dădea adunarea bătând din palme și strigând la noi folosind o expresie care pe mine m-a amuzat continuu: „Hadi, hablacım, hadi! ”. În limba turcă, mot à mot, ar însemna „Hai, surioarelor dragi, hai! ”, dar se putea înțelege că s-ar fi tradus: „Hai, prieteni, hai! ” Oricum grupul nostru era format atât din femei cât și din bărbați: asiatici preponderent, două tinere rusoiace și noi.

Traseul are câteva locuri în care pășești mai greu, pe drum e cam pustiu, cu excepția altor turiști cu care te-ai putea intersecta. Am întâlnit la un moment dat o tonetă la care o localnică vindea suc de rodii, stoarse pe loc, iar noi, bucuroși că ne-a ieșit în cale și însetați un pic, ne-am răcorit cu câte unul.

Pe la mijlocul distanței, pe când străbăteam munții nu prea înalți, dar solicitanți, cerul se mai limpezește și soarele își face apariția ca o vedetă multașteptată. Asta se întâmpla, ca un făcut, atunci când ajunseserăm în preajma Haçlı Kilise (Biserica Crucii) . Lumina asfințitului a pus atunci în evidență crestele muntoase galbene, portocalii, roz, într-un fel unic, făcându-le de-a dreptul strălucitoare. În acele momente am observat cum și răsăritul de lună se prefigura.

Biserica Haçlı, până la care trebuie să te cațeri pe scări de lemn cam șubrede, e săpată în stâncă, sus, într-un con muntos și datează din anii 900. Cu ceva efort am ajuns până acolo, i-am admirat crucea de pe tavan și frescele, parcă un pic mai vii în culori față de majoritatea altora întâlnite în bisericile din Cappadocia. De asemenea, după ce am experimentat și coborârea acelorași scări nesigure, am zăbovit la micuța ceainărie de la bază unde gazdele ne-au făcut cinste cu ceai fierbinte pe care l-am savurat în timp ce ne delectam cu priveliștea splendidă de acolo de sus, iar Ismail, din nou, fuma nestingherit.

De acolo, potecile ne-au condus la vale spre Çavușin, pe lângă muntele Aktepe, ce-și etalează frumusețea infinită în amurg. Pot spune că a fost o experiență minunată pe care aș mai repeta-o oricând.

Una dintre văile faimoase din Cappadocia, vale ce se desfășoară între Üçhisar și Göreme, pe o distanță de 4 km, pe un traseu aproximativ paralel cu șoseaua dacă ne uităm pe hartă, dar de care îl desparte un șir muntos, este Valea Porumbeilor. Se numește așa fiindcă în această vale, în stâncile sculptate de natură, și-au găsit cuiburile numeroși porumbei care în trecut erau extrem de folositori pe post de mesageri, iar excrementele lor au fost dintotdeauna şi încă mai sunt materiale preţioase pentru agricultură în această zonă aridă şi nisipoasă. Se spune că, pe vremuri, multe grote erau vopsite în alb pentru a atrage păsările înăuntru unde localnicii amenajau columbării. Există, sus la punctul de belvedere, panouri prin care se cere turiștilor sprijinul pentru salvarea porumbelior, care, pare-se, ar fi și ei amenințați cu dispariția. Oricum, încă se pot vedea porumbei care se apropie fără frică de turiști sau de cafenelele aflate la marginea văii, în căutare de mâncare.

Acest traseu l-am parcurs pe ultimii trei km, încheind apoteotic excursia Turul Verde, pentru care îi suntem datori ghidului din acea zi, Hami Teke, care ne-a ghicit plăcerea pentru drumeții. El ne-a dădăcit cu sfaturi și recomandări pentru a nu ne rătăci, special lăsându-ne să luăm la pas doar trei din patru km, pentru a evita orice risc de a ne pierde. Ne-a spus că ne va lua cam jumătate de oră să ajungem în Göreme și așa a fost, deși singurul lucru de care ne temeam era lăsarea serii ce era iminentă și, eventual, mersul pe întuneric. Dificultatea n-a existat, traseul fiind destul de ușor, destul de drept, singurele chestii mai deosebite fiind trecerile prin câteva tuneluri. În schimb, frumusețea stâncilor este de netăgăduit, și de-o parte și de alta a văii, se desfășoară pereți stâncoși văluriți, de parcă ar fi înghețată colorată în diverse nuanțe. Pe drum am dat de un local rustic, știut drept ceainăria lui Hassan, unde se poate lua o pauză scurtă pentru potolit setea și pentru admirat peisajul mai profund. Noi nu aveam timp pentru așa ceva, iar în zona ceainăriei erau niște namile de câini, înfometați după lătrat, că nu mă vedeam prea bine, dacă nu îi chema Hassan la el.

Într-adevăr, formaţiunile stâncoase sculptate de-a lungul timpului sunt superbe și merită admirate mai pe îndelete, dacă e posibil. Noi am fost „pe repede, înainte”, dar suficient cât să ne facem o idee despre relieful din această vale.

La finalul seriei despre ținutul magic al Cappadociei, după câte am văzut şi pe care vi le-am povestit şi vouă, după atâtea cuvinte laudative pe care i le-am adresat, nu vreau decât să vă recomand din tot sufletul această destinație, și dacă vi se ivește cumva posibilitatea de a o vizita, nu ezitați, Cappadocia este minunată, are foarte multe de oferit și nu cred să dezamăgească pe cineva!

Vă rog, atașați următorul videoclip:

youtube

---

VIZUALIZĂRI: 4862 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI