Periplu bucovinean într-o zi și jumătate

TIPĂREȘTE

Obiectivul principal al vacanței noastre îl reprezenta Maramureșul, dar deoarece hotărâsem să poposim o noapte pe drumul până acolo, planurile inițiale ni s-au schimbat un pic. Când am stabilit că popasul îl vom face la Vama, în inima Bucovinei, treaba a fost clară: nu putem să trecem pe aici în goana calului, până și păgânii când veneau adăstau măcar vreo 2 nopți, vrăjiți de frumusețea locurilor... Ce-i drept, nu era prima dată când am fi ajuns prin zonă, cel puțin pentru mine, Tati și Istețica, dar Lukas nu văzuse încă Voronețul! Nici Moldovița! Nici Sucevița!

La Voroneț ne oprim în prima după-amiază, că tot ne e cumva în drum. Am lăsat în urmă frumosul orășel Gura Humorului, apoi am părăsit șoseaua europeană, cotind-o la stânga, pe un drum asfaltat, dar îngust și foarte aglomerat, ce străbate pe vreo 4 km localitatea care a împrumutat numele celebrei mânăstiri. La capăt lăsăm mașina într-o parcare cu plată (preț modic, cred că 2 lei, nu mai știu exact), străbatem o alee străjuită de-o parte și de alta de tarabe cu tot felul de mărfuri mai mult sau mai puțin tradiționale și ne uităm cu jind la „Căruța cu plăcinte”, căci n-a trecut mult de când ne-am ghiftuit la restaurantul unei pensiuni de pe lângă Târgu Neamț...

Zid de piatră, panouri explicative, rastel pentru biciclete... iată și intrarea în mânăstire, o poartă ogivală de lemn sculptat! Mă distrează soneria de interfon din partea stângă și mă intrigă interdicția de a folosi trepiedul dacă vrei să faci poze (oricum ai voie doar în exteriorul bisericii și te costă 10 lei). Dincolo de poarta sculptată, o călugăriță-casieriță ne încasează contravaloarea biletelor de intrare, 5 lei de căciulă adultă, 2 lei pentru studenți, dar ignoră camerele foto care ne atârnă de gât și nu ne percepe nicio taxă foto.

Interiorul e o alternanță plăcută și ordonată de spații verzi pictate cu zeci de flori colorate și de alei pavate, iar în mijlocul acestui decor se ridică minunăția de biserică, purtând hramul Sf. Gheorghe, parcă mai mândră și mai frumoasă decât o știam! Sunt locuri care mă ating din ce în ce mai tare pe măsură ce le revăd, iar Voronețul este unul dintre ele!

N-o să vă spun acum istoria mânăstirii, pe care o puteți accesa de pe o sumedenie de site-uri cu doar unu-două click-uri de mouse, o să subliniez doar ce mi se pare mie fenomenal. În primul rând, faptul că acest lăcaș de cult a fost ridicat (sub domnia lui Ștefan cel Mare și din „viziunea” lui Daniil Sihastrul) în doar 3 luni și 3 săptămâni! Auzirăți, voi, constructori de autostrăzi (și nu numai)??? Pe urmă, misterul, încă neelucidat pe deplin, al celebrului „albastru de Voroneț”. Se știe că la baza frumoasei nuanțe stă un mineral numit azurit. Azuritul ăsta nu se găsește pe teritoriul României, ci doar în Franța, Maroc, Namibia sau China. Nu se știe exact de unde a fost importat, să zicem că din Franța, că e mai aproape de noi, dar tot putem presupune ce mică-mare avere a trebuit a fi cheltuită pentru a acoperi pereții interni și externi ai locației! Rămâne încă o mare nebuloasă care o fi fost liantul care s-a folosit pentru a lega praful de azurit. Cea mai tare speculație în acest sens mi s-a părut... țuica de prune! Da, ați citit bine, e vorba despre celebra licoare bahică, cu care se pare că zugravii bisericii erau aprovizionați la greu pentru a fi stimulați. Tare, nu? La propriu și la figurat.

Admirăm pe îndelete picturile încă pline de viață după atâtea secole de urgii de toate felurile (și asta mi se pare fenomenal!): tabloul din naos, în care marele voievod, împreună cu soața sa, Doamna Maria-Voichița și cu moștenitorul tronului, Bogdan, închină biserica Mântuitorului... „Judecata de apoi”, de pe peretele vestic exterior, cu celebrul râu roșu de foc, care străbate în diagonală peisajul, dinspre Rai (unde este îngust cât un firicel) înspre Iad, către care se lățește amenințător... sfinții care țin în poale, în ștergare cusute cu motive moldovenești, sufletele celor drepți, îmbrăcate în haine albe, ca pe niște ouă fragile... Alături de mine, zeci de alți turiști români și străini; Doamne, ce mândră mă simt când văd că vin străinii și ne vizitează țara, și citesc pe fețele lor interesul și încântarea!

... Mai târziu, după ce ne cazăm la Casa Elvira, în Vama, întrucât mai avem puțin până la ora cinei și suntem dornici de „dezțepenire”, după atâtea ore petrecute în mașină, pornim a explora împrejurimile. Întâi ne întoarcem spre drumul european, dar a te plimba pe marginea acestuia, prin soare și ferindu-te în permanență de mașinile ce-l tranzitează, nu se dovedește a fi cea mai bună idee. Așa că în curând ne întoarcem pe drumul ce face dreapta spre Moldovița, paralel cu calea ferată îngustă, mult mai puțin circulat. Mergem preț de vreo 15-20 de minute, căscând gura ba la casele frumoase, împodobite cu flori multicolore (pozăm și un pâlc de maci portocalii, iubiții mei maci! maci în august?! unde s-a mai pomenit?!), ba la câte o pisică somnoroasă, ba la blândele coline pictate cu brazi, case idilice și vaci păscând... Căldura e încă amețitoare însă și curând preferăm să ne întoarcem la răcoarea și tihna pensiunii noastre...

A doua zi, pe o vreme noroasă și sensibil mai răcoroasă, reluăm explorarea Vamei, dar, la sugestia gazdei noastre, ca să evităm șoseaua aglomerată, urcăm dealul din dreapta pensiunii, până la Cabana Ionela, de unde pornește un drumeag de țară ce șerpuiește printre case și pășuni, tocmai până în centrul localității, vis a vis de Primărie. Traversăm drumul european și ne îndreptăm spre un părculeț, la capătul căruia se găsește o clădire pe care citim „Centru de informare turistică”. Tati se duce glonț în direcția acesteia, bucuros să se capete cu ceva materiale de profil. Eu rămân să fac poze, căci am găsit niște unghiuri interesante în care pot încadra biserica din dreapta și monumentele: un bolovan imens pe care sunt inscripționați anii 1409 (anul primei atestări documentare a localității) și 1979 (probabil anul plantării bolovanului) și două cruci-monument închinate eroilor locali din cele două războaie mondiale. Când termin, ai mei tocmai vin dezamăgiți dinspre „Centrul de informare turistică”, pe care l-au găsit închis; nu e prima dată când ni se întâmpla asta și nu se va dovedi nici ultima... Noroc cu un panou publicitar, pe care sunt prezentate principalele atracții ale zonei, precum și sugestii de trasee turistice.

Ne mai plimbăm un pic dincolo de biserică, profitând de faptul că în această zonă șoseaua e mărginită de trotuare, nu te mai zboară mașinile așa, una-două. Remarcăm câteva prăvălii, o farmacie și vreo două mâncătorii, aviz amatorilor, pe noi nu ne interesează, căci Casa Elvira ne-a fidelizat deja după prima cină și primul mic-dejun servite la ei. Dăm de o altă biserică, de data aceasta romano-catolică, pe care o admirăm doar pe dinafară, fiind închisă.

Ne întoarcem și traversăm din nou, atrași de o reclamă „la colț de cotitură”, pe care la dus n-am remarcat-o: „Muzeul de sculptură în lemn Dragoș Olaș”. O săgeată ne indică 50 m până la obiectiv. Și mergem... și mergem... și cei 50 m devin curând amintire... dar nu ne supărăm, căci lucruri interesante ne ies în cale: case mai noi sau mai vechi, dar toate țanțoșe și împodobite, niște găini care se dau huța într-un leagăn, pui de mâță ce se hârjonesc... Dar iată-l! Muzeul! O casă tradițională cu pridvor de lemn dantelat, în fundul unei curți pline de un soi de garduri pe care se usucă fânul! Norocul nu ne surâde nici aici; închis. Și ne mai latră de zor și cățelul Puffy!

Strada muzeului e cumva semicirculară și ieșim tot pe drumul european. Gata cu flendureala, vreau și eu să vizitez ceva pe ziua de azi! Întrebăm de celebrul Muzeu al Oului și ni se indică direcția: „Traversați și pe prima la dreapta, după BRD! ” Așa facem și, după ce depășim o altă mândrețe de biserică, toată numai dantelă în piatră, pe numele ei Înălțarea Domnului, ajungem curând la obiectivul vizat, aproape de gara localității.

Trecem de poarta bucovineană din lemn sculptat și pătrundem în curtea plină de flori. În spate, casa-muzeu, casă tradițională, cu pridvor de lemn. Înăuntru ne întâmpină chiar creatoarea muzeului, Letiția Orșvischi, care se prezintă și ne prezintă pe scurt ce aveam să vedem. Tot ei îi plătim cei 10 lei de persoană și tot atâția ca taxă foto, în schimbul cărora primim biletele și câte un audioghid. Colecția se desfășoară pe două niveluri și cuprinde peste 3000 de ouă provenind de la tot felul de păsări, mai mari sau mai mici, mai comune sau mai rare, pictate în diverse tehnici, sculptate, decorate cu tot felul de materiale. Nu știi încotro să privești mai întâi! Fiecare piesă este o mică operă de artă! O secțiune aparte și foarte bine reprezentată este cea a ouălor încondeiate cu motive tradiționale bucovinene. Simbolistica artei populare m-a uimit întotdeauna, iar acest muzeu n-a făcut decât să-mi confirme ceea ce știam: că ne tragem dintr-un popor cu o inteligență și o creativitate extraordinare.

Plecând spre pensiunea noastră, o luăm pe un drum paralel cu șoseaua, desigur pentru a evita circulația nebunească a mașinilor. Admirăm din nou case frumoase, aproape toate cu etaj, moderne și noi, dar păstrând încă elemente tradiționale, ba un pridvor sau balcon de lemn dantelat, ba un desen pe perete. Nu mică îmi e mirarea să recunosc în spatele unor porți căsuța tradițională ce mă încântase pe booking și pe care aș fi vrut prima dată s-o rezerv; n-am făcut-o din cauza prețului, cel puțin dublu decât la Casa Elvira. Dealtfel, tare drăguță căsuța, deși pare neocupată la acest moment.

Ajunși la pensiune, nu facem prea mulți purici, deoarece mai avem multe obiective în plan. Pentru a le accesa, ne urcăm în mașină și luăm direcția Vatra Moldoviței, pe drumul județean 176. Drumul este asfaltat impecabil și străbate câteva localități înstărite mărginite de blânde coline. Trecem la un moment dat pe lângă o locomotivă veche, de pe care un bener publicitar imens ne invită la o plimbare cu Mocănița Huțulca (am prinde-o pe cea de ora 14, cu plecare din Moldovița), dar nu îi dăm curs, căci avem de gând să testăm peste câteva zile Mocănița maramureșeană. Ne continuăm deci drumul și în curând poposim în apropierea Mânăstirii Moldovița.

Ne întâmpină turnul-clopotniță din care veghează stema cu bourul moldav, ca un ochi de ciclop atoatevăzător. Curtea rectangulară este delimitată de clădiri din piatră cu un singur cat, dar cu acoperișuri enorme și cu zeci de ferestre, una mai frumoasă ca alta! În mod surprinzător, ochii nu-mi cad pe bijuteria de biserică, ci pe ferestrele împodobite cu felurite flori și cu iederă cățărătoare ale chiliilor! Dar să revenim asupra bisericii, despre care n-o să vă spun decât că a fost ridicată de domnitorul Petru Rareș pe la 1500 și ceva, „în memoria” defunctei biserici a Moldoviței, care se pare că fusese construită de Alexandru cel Bun la vreo câteva sute de metri depărtare de actualul lăcaș, dovedită de un cutremur și din care nu mai rămăseseră decât niște triste ruine. Dealtfel, Petru Rareș a avut un adevărat program de refacere a vechilor biserici mânăstirești (Probota sau Moldovița) și boierești (Humor), ca un elogiu adus înaintașilor săi.

Scenele biblice sunt clar conturate, culorile sunt vii, predomină cele ale tricolorului românesc. Biserica e suplă și elegantă și, chiar dacă norii acoperă cerul, decorul e luminat parcă de un soare imaginar ce răzbate de dincolo de zidurile pictate. Vizităm și muzeul organizat într-o clădire din dreapta, la care ajungem pe o alee străjuită de trandafiri și de bustul domnitorului întemeietor. Înăuntru privim imagini cu recentele lucrări de restaurare a picturii interioare și exterioare a bisericii, precum și icoane, cărți vechi și jilțul lui Petru Rareș.

Mi-a plăcut mult Moldovița, de data asta dintre toate ea mi-a lăsat cea mai puternică impresie!...

Mai departe, pe plaiuri bucovinene... În curând, fânețele punctate de zeci de idilice căpițe de fân sunt înlocuite de pădure, iar drumul devine mult mai sinuos. Urcăm, urcăm, până ajungem în vârf, de unde se desfășoară o imagine de poveste asupra văilor suprapuse pe care le-am lăsat în urmă. Oprim și noi într-o parcare, alături de alte mașini, să respirăm aerul tare de munte, să ne clătim ochii cu frumusețea peisajului... De pe partea opusă a drumului, se aude muzică populară, iar miresme de grătar ne gâdilă nările. Traversăm și noi, doar ca să dăm o raită. O mică terasă acoperită improvizată și o rulotă pe post de restaurant mobil. Alături, alți câțiva comercianți locali vând dulcețuri manufacturate, miere, pălincă și tot felul de alte suveniruri. Cumpărăm și noi 2 ouă încondeiate de la un bunic, mai ales că se laudă că-s făcute de „baba” sa. Ceva mai încolo, pe un postament, se află un monument reprezentat de o palmă imensă, închinat construirii drumului național Sadova-Rădăuți.

Următoarea oprire? Firesc, Sucevița. Parcare încăpătoare vis-a-vis de mânăstire, căsuțe de lemn cu imitații de ii bucovinești și alte asemenea; nu ne pierdem vremea, mergem mai departe. Pe aleea către mânăstire, tarabe cu chestii bisericești, mergem mai departe. Mânăstirea arată ca o cetate, cu ziduri înalte de piatră și turnuri în fiecare colț. Plătim 5 lei adulții, 2 lei studenții. Fotografii putem face doar în exterior și costă 10 lei (pe care nu-i plătim, deși fotografii vom face, nu ne-ntreabă nimeni). Dincolo de ziduri, largi spații verzi, punctate din loc în loc de tufe de trandafiri și mici arbuști. În centru, maiestuoasa biserică, cu desenele ei atât de bine conservate, în nuanțe de verde fraged, albastru, roșu și auriu. Mi s-a părut mereu genială simbolistica de care este încărcată imaginea „Scării virtuților”: o scară ce taie tabloul în diagonală, pe care urcă cei ce vor să crească prin învățătură divină; de-o parte, îngerii dispuși în șiruri ordonate, paralele cu scara, fâlfâind din aripile ascuțite, pe de cealaltă parte, haosul iadului...

Construită la sfârșitul sec. 16 de către frații Movilă, descendenți pe linie maternă din Ștefan cel Mare, Mânăstirea Sucevița uimește și azi privirile și inimile noastre, umplându-le de mândrie. Ne preumblăm pe îndelete, cercetând fiecare detaliu, bucurându-ne de culori și desene, de dantelăria iconostasului, de micul pridvor acoperit, de florile din grădină, de liniștea ciudată ce inundă locul acesta prin care se perindă totuși sute de turiști...

Părăsim Sucevița și ne continuăm drumul spre Marginea, celebra localitate de baștină a ceramicii negre. Oprim și noi, evident, în fața unui astfel de centru de prezentare, de unde nu plecăm cu mâna goală, mă aleg cu o vază desenată cu maci roșii. În fața expoziției, ne face cu ochiul o mâncătorie cu terasă, arată destul de drăguț și hotărâm că parcă, parcă ar merge o ciorbiță-ceva... Ne servim singuri cu meniuri, de pe coperțile cărora aflăm numele mâncătoriei: „La masa olarului”. Evident. Trec vreo 15 minute până ni se ia comanda, limonadă, cafea și câte un fel de mâncare (ciorbă sau desert). Trec alte 15 minute până ni se aduc băuturile, pe care le dovedim în circa juma' de oră. Întrebăm ospătărița dacă mai avem mult de așteptat până căpătăm și de-ale gurii, iar aceasta se scuză că sunt multe, multe cereri (?!) și că abia urmează să dea comanda la bucătărie. Zicem pas, plătim băuturile și plecăm. Nu ne era prea foame când ne-am așezat la masă, dar acum parcă deja ne zgândăre pe la burtici...

Cotim dreapta, spre Gura Humorului. De-acum, avem o singură dominantă: să găsim un loc decent în care să gustăm ceva. Ne face cu ochiul o pensiune de 4 margarete, „Popasul Domnesc” pe numele ei. Pe micuța terasă nu mai sunt locuri și intrăm în restaurant, dar imaginea meselor nedebarasate ne cam face să strâmbăm din nas. Un chelner trece în viteză pe lângă noi și apucăm să-l întrebăm dacă poate să ne omenească și pe noi. Fără să se oprească, ne spune că da, „dar durează”. Ne luăm catrafusele și părăsim și acest loc.

Obiectivele turistice din Cacica le lăsăm pe altădată, nimeni nu mai are chef de vizitat cu burta goală. Ca să mai uităm de foame, care de-acum ne încolțește din ce în ce mai tare, admirăm casele cu pereți pictați pe lângă care ne poartă drumul, porțile traforate de lemn și blândele obcine bucovinene. În sfârșit, norocul ne surâde: „Pensiunea Poiana Bucovăț”, tot 4 margarete. Prima care ne iese în cale este păstrăvăria și deja înghițim în sec. Urcăm în restaurantul de la etaj, unde imediat suntem luați în primire de o chelneriță care ne promite că nu vom aștepta mult. Tati comandă un păstrăv învelit în mălai și prăjit, cu mămăliguța și mujdeiul incluse, iar noi ceilalți câte o ciorbă (rădăuțeană/legume); vrem doar să ne amețim puțin foamea, nu vrem să ne îndopăm, căci peste 4 ore va urma delicioasa cină de la Casa Elvira. Într-adevăr, ciorbele vin repede, nici păstrăvul nu întârzie mult și toate sunt delicioase. Mai puțin prețul peștelui, care în meniu e trecut la suta de grame, „monstrul” din farfurie ajungând să coste 44 lei! Ardeii iuți și pâinea sunt și ele taxate separat, vă spun doar ca să știți. Extrapolând, e posibil ca o masă normală, cu 2-3 feluri de mâncare și udată corespunzător să te ajungă aici o mică avere. Dar locul e frumos, au și zonă de picnic, cu grătar și ceaun pe pirostrii, au zonă de relaxare la poalele pădurii și chiar un țarc cu câteva căprioare zburdalnice (deliciul copiilor).

Ajungem în Gura Humorului și hotărâm că parcă ar mai fi timp să ne abatem și pe la Mânăstirea Humor. Așa că în centrul localității urmăm indicatorul spre dreapta și după vreo câțiva km ajungem. Din nou tarabe cu articole tradiționale, admirăm din mers niște covoare, dar nu ne apropiem, că e pericol!

Biserica Mânăstirii Humor, ca și alte surate ale sale, a fost inițial construită în altă parte, nu departe, de un boier, pe la începutul sec. 16. Nu se știe exact de ce aceste biserici au ajuns curând ruine, se speculează că de vină ar fi fost un cutremur de pământ destul de serios, prea au dispărut toate deodată. Ajunge să fie recostruită sub bagheta domnitorului Petru Rareș, dar principalul „sponsor” a fost un alt boier, Toader Boboiog, mare iubitor de țară. Ciudat la această biserică este faptul că nu are turn. Peste un secol, Vasile Lupu o fortifică, adăugându-i ziduri de apărare și un turn separat, la câțiva metri de biserică, după model ardelenesc.

Pictura exterioară a bisericii nu s-a păstrat atât de bine ca la celelalte vizitate de noi azi, cel puțin pe anumite zone aproape că a dispărut. Dar locul emană pace, simplitate și măreție în același timp. Ne plimbăm pe aleile pietruite, printre trandafiri, admirăm pictura interioară și ce a mai rămas din cea exterioară și urcăm în turn pentru o imagine de ansamblu. Ne declarăm mulțumiți de incursiunea noastră în istorie și ne îndreptăm apoi spre locul nostru de cazare de la Vama, unde vom petrece încă o seară tihnită alături de ospitalierele noastre gazde...

De Bucovina cea mândră ne vom despărți mâine, nu înainte însă de a ne mai încânta puțin cu alte minunății ale sale...

---

VIZUALIZĂRI: 2899 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI