Redescoperind Bucovina. Partea III

TIPĂREȘTE

Mihai Eminescu

Să ne îndreptăm acum spre nordul Bucovinei românești, dar pe cărări mai puțin bătute, căci uitându-mă pe Google maps, am remarcat un drum județean, 209L pe numele său, care pornește din satul Mănăstirea Humorului, unde eram cazați, și se intersectează cu șoseaua națională în dreptul localității Pârteștii de Sus. Ocoleam astfel mult prea aglomerata Gura Humorului și aveam șansa de a vedea și alte zone din frumoasa Bucovină.

Precauți, ne-am chestionat totuși gazdele înainte și am fost asigurați că drumul e foarte bun. Și nu ne-au păcălit! 209L s-a dovedit a fi nu doar proaspăt asfaltat, ci și pitoresc, cu serpentine lejere, așa cum îmi plac mie, ce urcă și coboară pantele domoale de la poalele Obcinelor Mari, strecurându-se mai apoi prin văile săpate de niște pâraie.

Am traversat satele Pleșa/Plesza și Solonețu Nou/Nowy Soloniec, ambele locuite majoritar de polonezi și, odată ajunși pe șoseaua mare, am cotit spre nord, către prima destinație, un oraș cunoscut cândva pentru berea care îi poartă numele, produsă însă acum la Suceava.

Dar nu pentru bere veniserăm noi, ci pentru a vizita un locaș religios pe care nu îl bifaserăm până atunci.

Mănăstirea Solca se găsește într-un capăt al orășelului și e bine semnalizată. Biserica sa a fost construită de Ștefan Tomșa II între 1612-1614 iar stăreția, chiliile și zidurile groase, prevăzute cu patru turnuri care îi dau aspect de fortificație, au fost adăugate în 1622, în timpul celei de-a doua domnii a voievodului.

Arhitectura este în stil moldovenesc, cu elemente bizantine și gotice. Surprinzătoare este poate înălțimea turlei, depășită numai de cea a bisericii mănăstirii Dragomirna. Curtea largă, bine întreținută, împrejmuită, cum ziceam, de ziduri, reprezintă o oază de liniște într-o urbe mică unde pare că nu se întâmplă oricum nimic... Interiorul nepictat este cam întunecos iar catapeteasma originală a fost înlocuită în 1885.

Mănăstirea a fost gândită ca necropolă familială, însă domnul Ștefan Tomșa nu-și doarme somnul de veci aici; a fost înlăturat de pe tron de turci și a murit în 1623 pe malurile Bosforului. Mormintele din biserică aparțin altor binefăcători.

Lăcașul a servit ca școală duhovnicească până după 1775, când Bucovina a fost anexată de Imperiul Habsburgic, mănăstirea fiind desființată iar chiliile transformate în locuințe pentru lucrătorii de la mina de sare. Începând din 1810, odată cu înființarea fabricii de bere, beciurile au servit drept depozit.

Multe obiecte din patrimoniul mănăstirii au fost distruse, o parte fiind salvate după 1870, de când locașul a funcționat ca biserică parohială. A redevenit mănăstire de călugări în 2021.

După acest popas, ne-am continuat drumul spre nord și după puțin timp am ajuns într-un sat renumit pentru ceramica neagră.

Marginea are o tradiție de peste 300 de ani în olărit, culoarea închisă a obiectelor din ceramică datorându-se, din câte am priceput eu, modului de ardere fără oxigen care face ca fumul să se impregneze în vase.

Comuna e prosperă, mulți săteni lucrează în străinătate și vin acasă doar în concediu și de sărbători, când mai robotesc pe la casele făloase pe care și le-au înălțat. Câțiva meșteri încă mai trudesc totuși la roata olarului, și pe unul din ei l-am urmărit și noi preț de câteva minute la lucru în atelierul său.

Alături e magazinul de desfacere, unde, pe lângă vasele din ceramică neagră sunt puse în vânzare și obiecte din ceramică albă pictată sau din paie împletite, straie populare și tot felul de flecuștețe simpatice.

Evident, nu am plecat cu mâna goală, dar nici nu ne-am ușurat buzunarele foarte tare, doar atât cât să luăm cu noi amintitea unui loc în care tradițiile încă se mai păstrează. Viitorul nu sună însă prea bine pentru meșterii populari. Sau așa am avut eu impresia...

Din Marginea ne-am îndreptat spre est către un oraș ceva mai răsărit și cu o vechime considerabilă.

Rădăuți e atestat documentar din 1393, din timpul domniei lui Roman I, însă descoperirile arheologice atestă locuirea zonei încă din urmă cu cca. 5.000 de ani, din perioada culturii Cucuteni. Așezarea ar fi devenit stabilă pe vremea dacilor, fiind denumită Rottacenum (schimbată ulterior în Rădăuți sub influența slavă) de către soldații garnizoanei romane de peste râul Siret. Există și alte legende referitoare la etimologia numelui, cert este însă faptul că voievodul Bogdan, întemeietorul statului feudal moldovenesc, a ales „satele lui Radomir” pentru a ridica acolo, în Valea Sucevei, biserica domnească în jurul căreia se va dezvolta apoi orașul.

Mănăstirea Bogdana, ctitoria sa, datată la mijlocul secolului al XIV-lea, este considerată cea mai veche construcție bisericească din zid din Moldova. A servit drept necropolă domnească, aici fiind îngropați domnitorii moldoveni până la Alexandru cel Bun, și în tiparnița care a funcționat din secolul al XVII-lea până la începutul celui următor au fost tipărite mai multe cărți bisericești.

Am lăsat mașina într-o parcare la aproape 1 km, neștiind că lăcașul are un spațiu destinat acestui scop. Nu a fost supărare, abia am mai căscat ochii în dreapta și în stânga prin urbea străbătută de o arteră principală mult prea îngustă pentru a face față traficului aglomerat și ne-am recăpătat forțele cinstindu-ne cu o cafea, un suc și o lava cake.

Ploaia sâcâitoare nu ne-a împiedicat să admirăm statuia ecvestră a lui Bogdan Vodă din părculețul din fața mănăstirii și, odată intrați în incintă, curtea vastă pietruită, presărată cu petice de iarbă impecabil tunsă și cu tufe de trandafiri.

Biserica este o construcție impresionantă, masivă și înaltă, cu acoperiș țuguiat și ziduri groase de 1,40 m sprijinite de contraforturi. Nu are turlă; clopotnița se află în turnul ridicat în 1781. În interiorul alcătuit dintr-o navă centrală și două laterale, se remarcă o combinație de elemente romanice, bizantine și gotice.

Nu se cunoaște când a fost realizată pictura interioară; într-un document se menționează picturi realizate în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432) și se știe că patru compoziții de altar - Cina cea de taină, Împărtășirea Sf. Apostoli cu pâine, Împărtășirea Sf. Apostoli cu vin și Spălarea picioarelor -, asemănătoare ca stil cu cele de la Voroneț, datează din timpul lui Ștefan cel Mare. De asemenea, există dovezi că scenele au fost repictate în frescă în 1558, sub domnia lui Alexandru Lăpușneanu, și refăcute în tempera în 1880.

Din cauza intervențiilor făcute de-a lungul timpului de diverși domnitori, personajele din taboul votiv rămân un mister. Voievodul care oferă biserica fără pridvor Mântuitorului nu poate fi Alexandru Lăpușneanu, căci el este cel care a construit pridvorul, ci mult mai probabil, Bogdan I. În șir urmează un copil, apoi un voievod cu barbă scurtă care ar putea fi Alexandru cel Bun, și un altul fără barbă - posibil Ștefan cel Mare.

Orașul Rădăuți s-a dezvoltat lent, o perioadă de prosperitate debutând abia după alipirea Bucovinei la Imperiul Habsburgic, care a încurajat imigrarea unui număr mare de coloniști de origine germană și evreiască. Evreii sosiți în principal din Galiția și-au întemeiat în Rădăuți afaceri înfloritoare și au construit sinagogi. Pe cea mai importantă dintre ele, Sinagoga sau Templul Mare, ridicată în 1883 în stil neo-maur, surprinzător de asemănătoare cu o catedrală ortodoxă din cauza celor două turnuri înalte acoperite de cupole, am văzut-o și noi, dar din păcate numai de afară.

Citesc despre templu că este folosit numai la ocazii speciale, numărul redus de evrei din oraș nemaijustificând prezența unui rabin. Nu știu dacă informația este corectă, în schimb sunt de notorietate deportarea în masă a populației evreiești din Rădăuți (care reprezenta cca. 35% din totalul rezidenților) în 1941, ca și părăsirea României de către supraviețuitori după înființarea, în 1948, a statului Israel.

Luând-o din Marginea spre vest, după 5 km se ajunge la un alt monument inclus de UNESCO pe lista patrimoniului mondial.

Mănăstirea Sucevița, cu hramul Învierea Domnului, construită în 1592 de boierii Movilești, domnitorul Ieremia Movilă fiind reprezentat în tabloul votiv drept ctitor, este ultima în ordine cronologică dintre bisericile bucovinene pictate în exterior, fiind considerată un „testament al artei vechi moldovenești” .

Pe aleea care duce spre incinta împrejmuită de ziduri înalte de 6 m și 3 m grosime, cu contraforturi, metereze și patru turnuri de colț și unul la intrare în care este sculptată stema Moldovei, sunt doar câteva tarabe, toate etalând exclusiv obiecte bisericești. Nimic din hărmălaia și kitschul de la Voroneț.

Curtea largă adăpostește biserica de mari dimensiuni, construită în stilul clasic al arhitecturii moldovenești instituit pe vremea lui Ștefan cel Mare, care îmbina elemente de artă bizantină și gotică. Dar ceea ce atrage cel mai mult atenția este, fără îndoială, pictura exterioară, în nuanțe dominante și intense de verde, cu Scara virtuților păstrată intactă pe peretele nordic, fapt unicat. Este cea mai vastă compoziție din iconografia românească care ilustrează lupta dintre bine și rău și credința în dreapta judecată de după moarte.

Zugravii, frații moldoveni Sofronie și Ion, cei care au pictat biserica în 1595-1596, au realizat cel mai mare număr de imagini religioase din România, dovedindu-se buni cunoscători ai iconografiei ortodoxe, dar și ai celei catolice italiene. Pe lângă scenele clasice înfățișând ciclurile complete ale vieților unor sfinți, Arborele lui Iesei, Judecata de Apoi, Acatistul Maicii Domnului, Rugăciunea tuturor sfinților (unicat moldovenesc în arta religioasă ortodoxă) etc., ei au introdus teme legate de lupta împotriva păgânilor otomani și peisaje de fundal care dau un plus de vigoare imaginilor.

În naos, în Geneză, apar însă în prim plan garofițe și lujeri de viță de vie iar în Viața lui Moise sunt incluse elemente laice precum căței, purcei și evrei cu căciuli țuguiate.

Noblețea construcției, complexitatea programului iconografic, multitudinea de personaje, paleta coloristică variată fac din Mănăstirea Sucevița o capodoperă a artei medievale românești. Am rămas, ca de fiecare dată, extrem de impresionată de măiestria meșterilor care au contribuit la înălțarea și decorarea sa.

A fost a șaptea și ultima dintre bisericile pictate din nordul Moldovei incluse pe lista UNESCO pe care am vizitat-o. Singura la care nu am ajuns nici acum, și nici înainte, este Probota.

Mai aveam de făcut un singur drum, către un monument religios, cultural și istoric cu puternică semnificație pentru români, fiind locul de veci al domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt. Am ajuns acolo străbătând satele Vicovu de Jos și Bivolăria, foarte prospere, care arată ca niște orășele în toată puterea cuvântului, cu trotuare late, piste de biciclete, supermarketuri, fabrici de încălțăminte ș. a. m. d.

Comuna Putna, situată la. 30 km vest de Rădăuți, este capăt de linie, cum se spune în limbaj ceferist. Aici drumul se termină. Accesul în sfântul lăcaș se face pe o alee mărginită de arbori înalți de-a lungul căreia se înșiră câteva chioșcuri cu obiecte religioase. Găsim parcarea de dimensiuni generoase plină de autocare cu turiști veniți în grupuri organizate.

Mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, cea mai importantă ctitorie a lui Ștefan cel Mare, a fost ridicată între 1466-1469. Potrivit legendei, locul ar fi fost ales de domnitor trăgând cu arcul de pe culmea Dealului Crucii din apropiere. Casa Domnească a fost adăugată în 1471, fiind distrusă de habsburgi și refăcută în anii 1980, celelalte construcții - chiliile, zidurile apărate de turnuri și Turnul Tezaurului - fiind terminate în 1481. De-a lungul timpului, mănăstirea a fost grav afectată de incendii și de distrugeri făcute de mâna omului, singura clădire rămasă din vremea lui Ștefan cel Mare fiind Turnul Tezaurului, în care au fost adăpostite odoarele mănăstirești.

Pătrundem în incintă pe sub arcul boltit al unui turn cu etaj construit în 1757 din porunca domnitorului Constantin Racoviță, având pe latura estică sculptată stema Moldovei. Este cunoscut drept „Turnul lui Eminescu” deoarece poetul, al cărui bust e amplasat în curte, a înnoptat în sălile de la etaj împreună cu alți participanți la marea sărbătoare de la Putna din 1871.

În curtea mare, plină de verdeață, biserica în stil moldovenesc a fost masiv restaurată în secolul al XVII-lea de domnitorii Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan și Eustație Dabija în stilul specific acelei epoci: plan trilobat, brâu răsucit în torsadă (simbol al Sfintei Treimi), ocnițe, arcade oarbe, pilaștri, ferestre dreptunghiulare gotice, turlă cu coloane răsucite și, pentru prima oară în Moldova, pridvor închis.

În gropniță se află, sub un baldachin din marmură albă, mormântul lui Ștefan cel Mare, în fața căruia ne închinăm și noi cu respect. Alături este mormântul Doamnei Maria Voichița iar pe latura de nord alte trei morminte: cel al Doamnei Maria de Mangop și ale fiilor Bogdan și Petru. Intrăm prin ușile masive din lemn ferecate cu zăvoare din fier pentru a admira iconostasul frumos sculptat din lemn de tei și tisă, în stil baroc târziu în 1773, coloanele, ancadramentele de la ferestre.

Din nefericire, pictura originală, „tot cu aur poleită zugrăveală, mai mult aur decat zugrăveală și pre dinăuntru și pre denafară” , potrivit cronicarului Ion Neculce, a fost distrusă în timpul luptelor dintre Vasile Lupu și Gheorghe Ștefan. A fost refăcută în stil neobizantin abia în anii 2000 de doi frați originari din Bucovina, Mihail și Gavril Moroșan.

Muzeul mănăstirii, amenajat într-o clădire situată în colțul vestic al incintei, deține cea mai valoroasă colecție de obiecte personale ale domnitorului ctitor, precum și broderii, manuscrise, argintărie, icoane și odoare bisericești.

Demn de amintit este și faptul că mănăstirea a constituit de-a lungul timpului un important centru al culturii și artei, fiind dotată cu ateliere de caligrafie și broderie, în cadrul său funcționând și o renumită școală de muzică psaltică.

La fel de plină de semnificații istorice este pentru români și marea serbare din august 1871, organizată la împlinirea a 400 de ani de la sfințirea bisericii mănăstirii, la care au participat mari nume ale culturii, artelor și politicii precum Ioan Slavici, Ciprian Porumbescu, Mihail Kogălniceanu. A. D. Xenopol. Cu această ocazie, Mihai Eminescu a rostit celebrele cuvinte:

„Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc și din mormântul lui Ștefan altar al conștiinței naționale” .

Cu acest gând în minte și în suflet am părăsit mănăstirea pentru a ne îndrepta, pe un drum semnalizat din sat, către un alt lăcaș religios de a cărui existență mărturisesc că nu aflasem decât recent, datorită unui film documentar prezentat la o emisiune TV.

Mănăstirea Sihăstria Putnei se găsește la 4 km, în capătul unui drum foarte frumos, nou asfaltat, ce urmează cursul râului Putna, de-a lungul căruia am zărit și câteva clădiri proaspăt ridicate, în majoritate pensiuni agroturistice.

Nu se cunoaște data înființării sihăstriei, dar se presupune că primul viețuitor, un tătar creștinat și călugărit sub numele Atanasie, s-ar fi stabilit aici în timpul domniei lui Ștefan cel Mare. Se crede că a fost urmat după 1470, când Sfântul Daniil Sihastrul s-a retras la Voroneț, de ucenici ai acestuia.

După un timp, călugării au decis să-și ridice propria biserică din lemn, înlocuită la jumătatea veacului al XVIII-lea de una din piatră. În 1786, după alipirea Bucovinei la Imperiul Habsburgic, mănăstirea e desființată, fiind lăsată în părăsire. A fost refăcută din piatră de râu între 1990-1996 după planul din secolul al XVIII-lea, adăugându-i-se doar pridvorul, și a fost pictată în interior.

Împrejurimile înverzite, dominate de culmile dealurilor bogat împădurite, sunt de o frumusețe aparte, îndemnând la liniște și reculegere.

Aceeași atmosferă aveam să o regăsim, însă cu o intervenție umană surprinzătoare pentru mine, într-un alt loc, unde se ajunge, după 1 km, din centrul comunei Putna.

Chilia lui Daniil Sihastrul este semnalizată pe șosea și o găsim într-o poiană înconjurată de păduri de brazi în care s-a amenajat un soi de părculeț cu alei și bănci, chiar și cu cuiburi de păsări amplasate în copaci. Nu-mi amintesc să fi existat așa ceva la ultima mea vizită, din urmă cu 20 de ani.

Legenda spune că pustnicul ar fi săpat cu dalta într-o stâncă de pe valea pârâului Vitău grota în care și-a găsit refugiul pentru a se putea ruga în tihnă. Despre Daniil se știe că s-a născut la începutul secolului al XV-lea într-un sat din apropiere de Rădăuți și că s-a călugărit la vârsta de 16 ani la mănăstirea Sfântul Nicolae din oraș, devenind repede cunoscut ca duhovnic și tămăduitor. Dornic de mai multă liniște, s-a retras la mănăstirea Sf Laurențiu de lângă Vicovu de Sus, apoi în grota de lângă mănăstirea Putna.

Potrivit unei legende, Ștefan cel Mare l-ar fi întâlnit pentru întâia oară pe când avea 12 ani și pustnicul l-ar fi ascuns pentru a nu fi ucis și el, ca tatăl său, prezicându-i totodată că va ajunge voievod. Cert este că Ștefan i-a cerut sfatul după bătălia pierdută de la Războieni și că la îndemnul său a ridicat mănăstirea Voroneț.

În 1488, după ce aceasta a fost terminată, Daniil s-a retras acolo. A murit în 1496 și a fost înmormântat în biserica mănăstirii, o parte din moaște (un deget ferecat în argint) fiind păstrat în muzeul mănăstirii Putna. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992 sub numele de Sfântul Cuviios Daniil Sihastru, prăznuit în 18 decembrie.

În grota la care se urcă pe o scară din lemn se pot vedea paraclisul, pronaosul, naosul și altarul, iar dedesubt o chilie. Poze n-am reușit să fac în interior: fiind duminică, se oficia o slujbă și era multă lume.

M-am mulțumit cu fotografierea împrejurimilor, fericită de a fi revăzut un alt colț din raiul care este dulcea și frumoasa Bucovină.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 1234 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI