Città Bassa nu se lasă mai prejos...

TIPĂREȘTE

În reviewurile anterioare vezi impresii vezi impresii, am afirmat că deși Città Alta este locul spre care turiștii ajunși în Bergamo se îndreaptă glonț, zona joasă, plată și mai nouă, cunoscută drept Città Bassa, are și ea o ofertă „de nerefuzat” .

Ca să vă fie clar: să nu vă închipuiți cumva că am de gând să vă car prin cartiere cu blocuri noi de apartamente de gen Berceni sau Militari! ???? Într-o țară care-și măsoară în milenii trecutul documentat și unde aproape că nu există localitate, începând cu Roma și sfârșind cu cine știe ce cătun uitat de Dumnezeu, care să nu se mândrească, pe bună dreptate, cu un micuț sit etrusc, niște ruine romane sau o basilică palocreștină, cuvântul „nou” nu se traduce prin „recent” . În cazul Cittei Bassa, „nou” înseamnă de prin secolul al XV-lea încoace, când Bergamo a pornit să se dezvolte economic atât de mult, încât s-a „revărsat” dincolo de zidurile venețiene spre poalele colinei.

Familii nobiliare, negustori și artizani și-au ridicat aici reședințe care, în ton cu tendințele vremurilor, au evoluat de la stilul renascentist la cel baroc, clasic, neoclasic și Art Nouveau, intercalându-le cu biserici finanțate în mare parte din fonduri private. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, Bergamo s-a extins de-a lungul drumurilor către celelalte orașe lombarde, formându-se astfel satele-cartiere Borgo Palazzo, Borgo San Leonardo, Borgo Pignolo și Borgo Santa Caterina. Abia spre finele acelui veac și în primele decenii ale celui următor, odată cu construirea tribunalului, primăriei, prefecturii și altor sedii oficiale, a fost demarat și procesul de sistematizare urbană, cu artere lungi și late, cu scopul de a face din Città Bassa - întinsă între Galleria Conca D’Oro, Piazza Pontida, Largo del Galgario şi Porta S. Giacomo - centrul modern administrativ, financiar și comercial al orașului.

Plimbarea noastră va începe pe o astfel de arteră, Viale Papa Giovanni XXIII, după numele conducătorului Bisericii Catolice originar din Bergamo. A fost amenajată în 1857 și pornește din fața gării, îndreptându-se spre nord. Având cazarea la mai puțin de 100 m de ea, am străbătut-o de multe ori în ambele direcții, având ocazia să admirăm clădiri superbe precum Palazzo Dolci (astăzi hotel), cele mai multe având la parter restaurante, baruri, cafenele, gelaterii, agenții de turism, magazine sau centre de congres.

În capătul opus față de gară, ajungem în ceea ce eu numesc „miezul” orașului: Porta Nuova. Cele două clădiri neoclasice identice (Propylae) datează din 1838, de la vizita împăratului Ferdinand I de Austria, ocazie cu care a fost inaugurată Strada Ferdinandea, ulterior redenumită Viale Vittorio Emanuele II. Ele au înlocuit vechea poartă de intrare în Orașul de Sus.

Porta Nuova este principala intersecție din Bergamo, din care răsfiră cele mai importante bulevarde. A servit până în 1901 drept sediu al vămii iar acum găzduiește într-una din porți o florărie, iar în cealaltă, un punct de informare al firmei de transport local ABT.

Mai important decât asta este însă faptul că a fost amplasată în așa fel, încât deasupra ei să se înalțe, practic, Città Alta. Perspectiva este de-a dreptul spectaculoasă (deși nu poate fi admirată pe deplin decât dacă te-ai propti în mijlocul străzii, fapt imposibil????); e ca și cum acoperișurile palatelor, cupolele bisericilor și turnurile din Orașul de sus ar sta călare peste Porta Nuova. În plus, pentru a o scoate și mai mult în evidență, zona a fost înconjurată de verdeață și monumente.

Vizavi de poartă, pe Viale Papa Giovanni XXIII, se află Chiesa di Santa Maria Immacolata delle Grazie, o impunătoare clădire în stil neoclasic ridicată pe locul unei mănăstiri franciscane, demolată odată cu lărgirea străzii. Tot parte a mănăstirii a fost și alăturatul și impozantul Palazzo Creberg. A adăpostit chiliile călugărilor și saloane de spital pentru nevoiași, iar la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost refăcut ca sediu de bancă și mai târziu al Fundației Creberg.

În spatele Portei Nuova, Piazza Vittorio Veneto, proiectată de arhitectul roman Marcello Piacentini pe locul târgului tradițional de Sfântul Alexandru (protectorul orașului), are în centru, în fața sediului Băncii Popolare di Bergamo, Torre dei Caduti, înalt de 45 m, un monument închinat soldaților căzuți în luptele din Primul Război Mondial. Turnul se poate vizita și înțeleg că găzduiește un mic muzeu de istorie.

Lângă Torre dei Caduti se află așa-numitul Obelisco a Napoleone, ridicat în fapt în 1778 în onoarea altcuiva: primarul orașului, Giovanni Francesco Correr, care făcuse mult pentru localnici în timpul foametei din 1775. În 1797, medalionul din broz în care era înfățișat Correr a fost înlocuit cu portetul lui Napoleon Bonaparte, înlăturat după căderea împăratului francez. Ce ți-e și cu istoria asta! ????Bietul Correr a fost refăcut abia în 1939 și plasat la baza monumentului.

Piazza Veneto formează un continuu cu alte scuaruri largi și frumoase: piețele Matteotti, Dante și Libertà. În Piazza Giacomo Matteotti, în fața primăriei orașului (Palazzo Frizzoni), găsim Monumento a Vittorio Emanuele II, inaugurat în 1882 în cinstea primului rege al Italiei unite, iar la mică distanță o sculptură din 1977 - Monumento al Partigiano, ce îi comemorează pe partizanii italieni din al Doilea Război Mondial.

De aici pleacă spre stânga Via XX Settembre, vechiul centru negustoresc al orașului, locul unde erau depozitate mărfurile aduse din portul Veneției înainte de a fi distribuite în Bergamo și mai departe în Milano. Astăzi, strada flancată de clădiri cu trei etaje zugrăvite în culori vesele și cu magazine de branduri internaționale la parter, formează alături de Via Sant’Alesandro și Via Sant’Orsola nucleul comercial din Bergamo, toate trei fiind pietonale. Sincer, nu m-au impresionat foarte tare, poate și din cauză că ploua și erau aproape pustii la data și ora vizitei noastre, însă oricum mă așteptam să văd mai multă animație în jur, mai multe cârciumi și terase.

Dar, așa cum v-am mai spus, Bergamo e un oraș unde chiar se muncește, distracția și shoppingul fiind rezervate weekendului. ????

Să revenim așadar în spatele Portei Nuova pentru a admira Teatro Donizetti, construit de bogatul negustor Bortolo Riccardi în 1786 pe locul unde, de târgul din ziua Sfântului Alexandru, aveau loc repezentații pe estrade din lemn. Fațada în stil clasic a fost reproiectată după un incendiu de arhitectul Pietro Via în 1897, când, la centenarul nașterii marelui compozitor bergamez, teatrul a fost redenumit din Riccardi în Donizetti.

Clădirea impresionantă ocupă o suprafață de 3.200 mp și sala de spectacole are 1.154 de locuri. Este principalul teatru de operă al orașului și găzduiește evenimente importante, precum Festivalul de Muzică Gaetano Donizetti, Festivalul de Jazz sau Festivalul Internațional de Pian.

În spatele edificiului, într-o mică grădină cu iaz, se află Monumento a Gaetano Donizetti din 1934. Pentru iubitorii muzicii clasice, trebuie spus că în Città Alta se găsește Museo Donizettiano, amenajat într-o clădire de patrimoniu, unde sunt expuse documente și partituri originale ale compozitorului, piese de mobilier din casa sa, tablouri etc.

Pe partea opusă a străzii pietonale Sentierone, locul unde, începând din 1620, se semnau contractele făcute în timpul târgului alexandrin, arhitectul Marcello Piacentini a proiectat arcadele elegante, placate cu marmură, ale așa-numitului Quadriportico del Sentierone sau Centro Piacentiniano. Dacă aveți buzunarele pline, îndrăzniți să intrați într-unul din magazinele de bijuterii și antichități. ???? Dacă nu, pătrundeți prin arcade spre Piazza Dante.

Acesta a fost unul din locurile care mi-au rămas la inimă în Bergamo, deși ploua zdravăn când am ajuns aici și era pustiu. Mi-au plăcut clădirile care îl înconjoară, în special Palazzo della Procura și Camera de Comerț, dar și Fontana del Tritone, din marmură albă de Zandobbio, datând din anii 1730. În subsolul scuarului a fost amenajat spre finalul celui de-al Doilea Război Mondial un adăpost anti-bombe.

O instalație specială luminează piața de fiecare dată când un copil se naște în Bergamo; n-am prins astfel de momente, însă îmi pot imagina cât de încărcate sunt de emoție. ????

Întreaga zonă este, de altfel, deosebit de plăcută, așa încât am revenit într-o după-amiază pentru o bere la o terasă șic unde toată lumea cunoștea pe toată lumea. Iar pe Sentierone am văzut în duminica dinaintea plecării că se înșirau tarabe cu tot felul de nimicuri.

Ne vom continua acum drumul pe Sentierone către capătul străzii, unde se află Chiesa dei Santi Bartolomeo e Stefano, construită de dominicani în prima jumătate a secolului al XVII-lea după un proiect de Antonio Maria Caneva. În interiorul baroc, bogat ornamentat, se află faimoasa piesă de altar a lui Lorenzo Lotto (1480-1556), demn reprezentant al Școlii venețiene de pictură, care a locuit în Bergamo între 1513-1525. Am nimerit în timpul slujbei, și deși biserica era aproape goală, n-am vrut să deranjez și am făcut doar două poze, însă mai multe lucrări ale lui Lotto am admirat la Accademia Carrara.

Ne înscriem acum pe Via Torquato Tasso, una dintre cele mai colorate străzi din oraș, mărginită de clădiri din secolul al XIX-lea cu magazine, baruri și cafenele, dar și de sedii administrative precum cel al prefecturii și al bibliotecii municipale. Dar cel mai mult îmi atrag atenția frumoasele și pitoreștile pasaje cu arcade ce se deschid spre curți interioare.

În capătul străzii dăm de o altă biserică - Chiesa di Santo Spirito, o „ciudățenie” arhitecturală cu fațada neterminată din cărămidă și deasupra ușii cu o sculptură modernă (1972) ușor bizară, de Francesco Somaini, înfățișând Pogorârea Sfântului Duh. În interior (pe care nu l-am vizitat, din păcate, biserica fiind încuiată), piesa de altar este opera aceluiași Lorenzo Lotto.

Clădirea în stil renascentist a fost construită în secolul al XVI-lea pe locul unei biserici din 1311, parte a unei mănăstiri benedictine din care s-au păstrat baza din piatră și mica rozetă. Contribuția majoră la ridicarea locașului a aparținut familiei nobiliare Tasso, din care făcea parte și renumitul poet Torquato Tasso.

Fapt interesant: membrii clanului Tasso, originar dintr-o mică localitate din apropiere de Bergamo, sunt considerați întemeietorii serviciului poștal european: au fost primii furnizori de astfel de servicii pentru Veneția, asigurând legături cu Milano și Roma, pentru ca din 1460 să intre în slujba Statelor Papale iar mai apoi a Imperiului Habsburgic.

Și uite așa au luat naștere multinaționalele❗

Ramura bergameză a familiei a deținut o reședință - Palazzo Tasso, pe Via Pignolo, pe care o vom străbate și noi, cotind la stânga de pe Via Tasso.

Dar înainte de a păși pe această arteră emblematică, să ne oprim un pic pentru a-i cunoaște istoria. Pentru că merită!

Satul sau borgo medieval Pignolo, o zonă de luncă și pădure de conifere (numele său derivă de la pini), de grădini de legume și vii în Evul Mediu, a căpătat mare importanță la finele secolului al XVI-lea și începutul celui următor, fiind principala rută către Orașul de sus. Odată cu ocupația venețiană și demolarea unor turnuri și case vechi, nobilimea rezidentă în Città Alta, dornică de aer mai curat și mai multă verdeață, și negustorii în căutare de spații de desfacere și depozitare a mărfurilor și-au construit aici case și prăvălii iar Via Pignolo a devenit cu timpul cea mai râvnită și exclusivistă stradă din oraș. S-a dat astfel de lucru unor renumiți arhitecți și decoratori ai vremurilor, proces care a continuat până în secolul al XIX-lea.

Dacă prima porțiune a acestei artere, până la Chiesa di San Bernardino in Pignolo din secolul al XV-lea, depozitară și ea a unei lucrări de Lotto, e plină de magazine și restaurante, a doua bucată, în pantă ușor ascendentă, e ocupată exclusiv de palate aparținând noilor îmbogățiți, în majoritate venețieni apropiați ai familiei domnitoare Visconti.

În spiritul specific epocii, Via Pignolo a reprezentat un soi de tampon între mediul urban și cel rural, astfel încât primele palate au fost cele de pe latura sudică, deoarece în spatele lor se puteau cultiva mai bine grădinile care dădeau către câmpie. Ulterior, prestigiul dobândit de stradă a atras nobili care au ocupat și latura nordică.

Clădirile impunătoare cu două etaje au fost ridicate după aproximativ același tipic renascentist, cu puține excepții în stil clasic, fapt ce conferă străzii un aer auster, diminuat din loc în loc de portaluri, balcoane și ferestre ornamentate și pasaje cu arcade către curți interioare. E o adevărată bucurie să admiri aceste comori arhitectonice înșirate de-a lungul Viei Pignolo: palatele Lupi, Agliardi, Tasso, Monzini, Bassi Rathgeb, Bonomi, Baldini etc. Unele din ele au fost transformate în muzee sau sedii de alte de instituții, altele se află și acum în posesia descendenților familiilor care le-au construit.

Mergând pe Via Pignolo, la un moment dat dăm de un mic scuar, unde se înalță Chiesa di Sant' Alessandro della Croce, denumită așa deoarece se afla la intersecția străzii cu două artere medievale, Via di Monte Ortigara și Via Masone. Legenda spune că locașul închinat protectorului orașului a fost ridicat în veacul al IV-lea, la puțin timp după martiriul său, și racla cu moaștele sfântului a fost întâi aici înainte de a fi mutată în catedrala din Città Alta, care îi poartă și ea numele.

Prima atestare documentară a bisericii datează însă abia din 1183 iar sfințirea a avut loc în 1517, după ample lucrări de refacere și extindere. Clădirea a suferit modificări și restaurări baroce în anii 1600, o perioadă de efervescență culturală fără precedent în istoria orașului, însă fațada nu a fost terminată decât în 1923. Biserica era încuiată la ora vizitei noastre, așa încât nu am putut vedea interiorul și lucrările lui Gian Battista Moroni și Andrea Fantoni.

La mică distanță se află Fontana del Delfino, din marmură, opera din secolul al XVI-lea a unui autor necunoscut, plătit probabil de una dintre familiile rezidente. Era contemporană așadar cu Via Pignolo, fiind alimentată de apeductul Prato Banglioni care colecta apa revărsată pe pantele munților în Colle Aperto din Città Alta.

Noi nu am ajuns însă acolo mergând pe Via Pignolo, ci într-o altă zi, când am vizitat Accademia Carrara. Uitându-mă pe hartă, nu mi-am dat seama că soluția cea mai simplă era să luăm un autobuz pe Via Battisti până la muzeul de artă al orașului, și ne-am suit în minunatul bus 1A, care ne-a lăsat la stația inferioară a funicularului.

Ne aflam pe Viale Vittorio Emanuele II, o arteră importantă care face legătura dintre Orașul de Jos și de Sus, până la Viale delle Mura, ce se prelinge prin fața zidurilor venețiene, loc preferat de turiști și localnici deopotrivă pentru poze panoramice spectaculoase. Nu mi-a părut deloc rău că am mers pe jos, căci astfel am putut vedea mai bine casele patriciene de pe latura stângă a străzii iar de cealaltă parte, printre garduri, am zărit și niște palate culcușite într-o mare de verdeață.

Ale cui or fi❓

Pentru a coborî spre Città Bassa, am cotit pe prima alee la dreapta, care s-a nimerit să fie Via del Cornasello, în trepte pietruite și formidabil de pitorească, pe care am străbătut-o cu imensă plăcere până la Via di Monte Ortigara. De aici, ultima porțiune de drum a fost pe Via San Tomaso, mărginită de clădiri mai puțin impunătoare decât cele de pe Via Pignolo, însă la fel de interesante.

Pare să fi fost la origini un cartier al negustorilor și artizanilor, căci la parterul caselor cu două etaje, multe din ele cu ganguri cu tavane boltite frumos decorate, printre cele câteva mici magazine am remarcat un atelier de broderie și un altul de legătorie.

Iată încă o stradă de neratat în drumurile voastre prin oraș! ????

De altfel, cu riscul de a mă repeta: deși Città Alta rămâne #1 în materie de atracții turistice din Bergamo, întreg Orașul de jos, mai nou, dar nu recent!!! , cu străzile sale înguste mărginite de clădiri medievale și renascentiste sau arterele largi din epoca marii sistematizări urbane, și cu puzderia de locașuri de cult, palate și monumente, merită toată atenția.

Credeți-mă, că știu ce spun! ????

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 1151 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI