San Pellegrino - ape minerale, Liberty și panorame

TIPĂREȘTE

Îi dau dreptate actorului american cu rădăcini în „cizma” europeană, pornit să descopere frumusețile și mai ales aromele patriei-mamă a strămoșilor săi în serialul CNN „Searching for Italy” : nimic nu este mai plăcut ochiului, nasului, limbii și... sufletului decât o cină cu mâncare italiană autentică, stropită din belșug cu vin local și puțină, doar puțină apă San Pellegrino, atât cât să dea oleacă de zvâc spumos licorii bahice. ????

Apa aceasta, probabil la fel de renumită ca Evianul, Perrierul sau Vichy-ul franțuzești, își are izvoarele în apropiere de o mică localitate, cu numai 5.000 de rezidenți, numită - cum altfel? - San Pellegrino. Plus Terme. Adică San Pellegrino Terme.

Drumul

Punctul nostru de pornire în expediția de o jumătate de zi a fost autogara din Bergamo - de fapt, zona de vizavi de peroanele principale (se cheamă Terminal SAB) din apropierea gării. San Pellegrino nu face parte din cele 29 de sate și orășele incluse în sistemul integrat de transport, așa încât, deși am avut card valabil 72 de ore care ne asigura deplasarea gratuită în Bergamo și împrejurimi, am fost nevoiți să cumpărăm biletele - 3,80 euro călătoria sau, un pic mai ieftin, 7 euro dus-întors.

Plecările au loc din 30 în 30 de minute, orarul este respectat cu strictețe iar călătoria se face cu autocare moderne și confortabile. Informații complete găsiți aici: https://www.bergamotrasporti. it/percorsi/invernale/linea-b. pdf. Aveți însă mare grijă atunci când consultați programul, care diferă în zilele de lucru față de cel din weekend sau din perioada vacanțelor școlare; recomandarea asta e valabilă pentru toate traseele autobuzelor din Italia.

Deși distanța dintre Bergamo și San Pellegrino Terme este de numai 25 km, drumul durează 45 de minute. Și asta pentru că autobuzul nu circulă pe autostradă, ci face tot felul de ocolișuri pentru a deservi diverse localități. Iar principalii beneficiari sunt, din câte am observat, elevii de liceu care fac naveta la școlile din Bergamo.

Dar n-a fost bai, chiar dimpotrivă! Căci după ce am străbătut câteva sate mai puțin interesante, ne-am bucurat privirea cu peisaje minunate pe fundalul decorului muntos din Valea Brembana. Ne-au încântat verdele fraged al pădurilor, râul care bolborosea mai jos de șosea, dar și aspectul imaculat al clădirilor și străzilor - doar ne aflam în Lombardia, cea mai bogată regiune a Italiei! ????

Și cu câțiva kilometri înainte de a ajunge la San Pellegrino Terme, am căscat ochii, șocați la vederea monstrului de pe celălalt mal al Brembanei: fabrica unde se produce și îmbuteliază celebra apă. Recunosc, până acum asociasem astfel de construcții uriașe cu industria grea, cea petrochimică, în mod special. Ei bine, iată că m-am înșelat. ????

E cazul, prin urmare, să ne oprim puțin pentru a discuta despre apa San Pellegrino și istoria localității, două lucruri care, în fapt, se confundă.

Apa, apa, apa!

Proprietățile apei minerale din zonă au fost cunoscute încă de pe vremea lui Leonardo da Vinci, care a și vizitat și cartografiat împrejurimile. Locul exact de unde izvorăște apa a fost descoperit în secolul al XII-lea, dar este păstrat secret și acum; se știe doar că se află undeva în Dolomiți... ????

Exploatarea acestei resurse naturale, care a făcut din orășel „perla Văii Brembana” , nu a început decât în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu construirea celui dintâi palat/conac de către familia milaneză Palazzo. În 1840 au fost inaugurate băile termale, care au transformat San Pellegrino într-o destinație de vacanță pentru nobilimea și marea burghezie din Europa, dornică de relaxare și distracție.

Spre finele veacului al XIX-lea băile termale au fost extinse prin adăugarea unor clădiri spectaculoase în stil „Liberty” , varianta italiană a Art Nouveau ce se baza pe linii curbe, arabescuri și alte elemente decorative. În scurt timp, stilul a fost însușit și de alți proprietari de case. Multe din ele, devenite între timp hoteluri sau rămase reședințe private, au fost restaurate și pot fi admirate și acum în întreaga lor splendoare. Degajă acel aer vesel și optimist specific perioadei cunoscute drept La Belle Epoque.

În 1899 a fost pusă în funcțiune fabrica, pentru ca în 1904, respectiv în 1907, să fie inaugurate cele mai frumoase și impresionante exemple de arhitectură Liberty din oraș: Cazinoul și Grand Hotel, proiectate de același Romolo Squadrelli, arhitectul băilor termale. Odată cu ele, San Pellegrino a devenit locul de întâlnire a aristocrației și burgheziei mondene din Lombardia dar și din întreaga Europă, iar infrastructura a fost îmbunătățită prin construirea liniei ferate ce leagă orașul de Bergamo iar în 1909, a funicularului care urcă spre Vetta (detalii mai încolo).

Din păcate, epoca de glorie a stațiunii a început să apună după Primul Război Mondial, proces care a continuat și după cea de-a doua conflagrație mondială, ducând la închiderea cazinoului și hotelului. Totuși în imediata apropere a cazinoului (folosit în prezent doar pentru evenimente private), s-a deschis recent QC Terme San Pellegrino Spa, un Wellness Center care combină splendorile trecutului (fresce, colonade, tavane pictate la începutul secolului al XX-lea), cu binefacerile prezentului: piscine cu apă termală, cascade, saune, băi cu aburi, camere de relaxare, totul înconjurat de grădini luxuriante.

În schimb, Grand Hotel a fost deocamdată lăsat de izbeliște, compania elvețiană Nestlé, care a achiziționat fabrica în 1997, nepărând dornică să investească în turism. Circulă însă zvonuri că ceva grandios este pe cale să se petreacă... Vom trăi și vom vedea! ????

Dacă hotelul și cazinoul au traversat perioade nefaste, nu același lucru se poate spune și despre producția de apă San Pellegrino, care a atins acum amețitoare cifră de peste 30.000 de sticle îmbuteliate pe oră!

Dar ce anume o face să fie atât de specială?

Concentrația mare de minerale, rezultat al unei călătorii de 30 de ani printre stâncile alpine înainte de a fi captată și transportată prin țevi din inox către un spațiu de depozitare în recipiente, unde calitatea îi este controlată în mai multe etape și îi este adăugat carbon din surse naturale. La început, apa era vândută ca atare, însă conținutul mare de minerale îi dădea un aspect lăptos mai puțin plăcut. Clienții au preferat varianta carbogazoasă, iar producătorii s-au conformat, adăugând însă numai atât dioxid de carbon cât să păstreze intacte mineralele. Așa încât bulele din San Pellegrino sunt mai ușoare și mai mici decât cele din alte ape îmbuteliate.

Fapt interesant, la început publicitatea făcută apei se concentra pe beneficiile sale curative, în mod special în bolile de stomac. În anii 1930, s-a trecut treptat la o altă abordare, păstrată până astăzi: San Pellegrino ca adjuvant de bază în fine dining.

Cât despre clasica sticlă verde, ea a fost concepută în 1899, iar eticheta, lansată câțiva ani mai târziu, includea schița cazinoului pe fundalul Alpilor și două steluțe roșii, simbol al produselor de export de calitate superioară.

În timp, producătorii au lansat și alte băuturi răcoritoare, în afara apei carbogazoase, care rămâne totuși baza: Aranciata (de portocale), Limonata (lămâi), Pompelmo (grepfrut), Aranciata Rossa (portocale roșii), Melograno & Arancia (rodie și portocale), Clementina (clementine) și Ficodindia & Arancia (pară și portocală).

Vizita

Am coborât din autobuz în prima stație din oraș și am pornit în plimbare pe malul Brembanei. Admirăm felinarele retro, de care stau prinse afișe ale celebrei ape minerale, și casele superbe, cu fațade viu colorate, înfrumusețate de ferestre cu arabescuri, cărămidă aparentă, stucaturi, arcade false sau nu și balconașe. Și ajungem la Ponte di San Nicola sau Ponte Vecchio, construit între 1430-1472 pentru accesul către Chiesa di San Nicola, aflată pe celălalt mal.

Podul ca atare nu mă împresionează foarte tare, însă priveliștea care se deschide de pe el îmi taie răsuflarea: dedesubt, râul clăbucește fotogenic, iar în depărtare se zărește deja Grand Hotel, în spatele căruia se înalță semeți Alpii.

Ne apropiem pășind pe Viale Papa Giovanni XXIII, căscând ochii în stânga și în dreapta, până ce ajungem într-un părculeț aflat exact vizavi de hotel, unde descoperim, în afara statuii conducătorului Bisericii Catolice originar din Bergamo, un copac cel puțin ciudat. Un panou explicativ ne ajută să lămurim misterul: este un cedru african secular (Cedro Secolare del Grand Hotel) doborât de un fulger în 2017, care a fost tăiat și toaletat de către autorități. Doi artiști italieni au colaborat la sculptarea a patru imagini în trunchiul astfel salvat parțial: blazonul orașului, cazinoul, Grand Hotel și o femeie ce ține în brațe un corn al abundenței din care se revarsă apă, simbolizând atracția principală a stațiunii.

Ne luăm răgazul de a studia copacul din toate unghiurile, admirăm mica fântână arteziană și trandafirii roșii, însă privirea ne e atrasă ca un magnet de magnificul hotel. Întins pe 128 metri, înfrumusețat de tot felul de elemente ornamentale și încununat de o cupolă impunătoare, seamănă izbitor cu Grand Hotel Budapest din filmul omonim regizat de Wes Anderson și cu o distribuție extraordinară. Dacă nu l-ați văzut, vă recomand din inimă să o faceți: este ceva cu totul deosebit, complet ieșit din tipare. ????

Ce păcat că hotelul pellegrinez încă nu a fost redat circuitului turistic! Pentru exemplificare, iată însă un filmuleț video: youtube.

Oftăm și facem poze, apoi o luăm din nou la pas, către Cazinou, care - și el - îmi amintește de o construcție, dar de pe plaiurile mioritice: clădirea cu destinație similară din Constanța. Citesc că acest loc al pierzaniei are o sală de bal splendidă, cu oglinzi de Murano și candelabre din cristal, și că e plin de marmuri, mozaicuri și fresce. Nu avem încotro, așa că va trebui să ne mulțumim și de această dată cu o ilustrație preluată de pe net: youtube.

Vetta, mi-ai stricat chiuveta!

Da-da, ați citit bine, e Vetta, cu doi „t” . E numele unui cătun, un fel de suburbie a orașului situată la 654 m altitudine, gândită la începutul veacului al XX-lea pentru a adăposti reședințele directorilor fabricii, plus un restaurant cu terasă panoramică, rămas însă doar în stadiul de proiect.

Către Vetta se accede cu Funicolare di San Pellegrino-Vetta, inaugurat în 1909 după schițele unui reputat inginer italian. Funicularul a funcționat dintotdeauna doar pe perioada sezonului estival, între lunile mai și septembrie, și se pare că nu a fost (și nici nu este) foarte profitabil, fiind închis în 1989 și redeschis abia în 2022, când managementul său a fost preluat de compania de transport din Bergamo, care se ocupă și de cele două funiculare din capitala provinciei.

Circulă doar patru zile pe săptămână, de vineri până luni, din 20 în 20 de minute, între orele 10 și 21 iar duminica între 10 și 19. Biletul costă 5 euro dus-întors. Se poate achiziționa din diverse puncte de vânzare din San Pellegrino, inclusiv de la automatul de la intrare, dar numai cu cardul.

Din panoul explicativ am aflat că traseul, care se parcurge în 3 minute și 20 de secunde, măsoară 720 m, cu o diferență de nivel de 287 m.

Am urcat în cabină alături de alte două cupluri cam de vârsta noastră, una din Olanda, cealaltă din Anglia, cu care am apucat să schimbăm câteva vorbe și impresii înainte de a ajunge sus.

Ce pot să zic? Atât din funicular, cât și din Vetta, panoramele sunt absolut spectaculoase! Întreg orășelul culcușit la poalele Alpilor, până hăt departe la hotel și râul Brembana, este perfect vizibil.

Imaginea perfectă de carte poștală ilustrată! Raiul fotografilor! ????

Nu mă număr printre cei mai iscusiți mânuitori ai camerei telefonului, dar subiectul este așa de ofertant, încât izbutesc să surprind câteva instantanee satisfăcătoare pentru nivelul meu de cunoștințe și mă declar mulțumită.

În cele 20 de minute pe care le alocăm plimbării prin Vetta - absolut suficiente, după părerea mea -, ne trecem ochii peste micul parc cu câteva băncuțe și admirăm vilele înșirate de-a lungul unei singure străzi: unele sunt frumos zugrăvite și sunt în mod clar locuite, altele par abandonate. Mai multe amănunte n-am reușit să aflu, dar principalul este că ne-am atins scopul și am văzut San Pellegrino de sus, iar priveliștea ne-a încântat.

Facem cale întoarsă cu funicularul, ne mai fâțâim un pic încolo și încoace, și, în așteptarea autobuzului, în stația Bar Bigio, ne omenim cu câte un cappuccino și - firește - o sticlă de San Pellegrino.

Doar ne aflăm la izvoarele acestei ape! ????

Închei, prin urmare, pe un ton optimist, servindu-vă un panseu motivațional pe care l-am găsit pe net, făcând săpături despre destinația zilei:

Nu lăsa pe nimeni să te trateze ca pe o băltoacă. Ești apă Fiji! Ești Voss! Ești la fel de spumos ca o sticlă de San Pellegrino! ????

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

Un orășel cu așezare spectaculoasă, întins pe ambele maluri ale râului Brembana, la poalele Alpilor.

Câteva obiective demne de interes: Grand Hotel, cazinoul și Vetta

---

VIZUALIZĂRI: 901 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI