După 37 de ani, din nou la Amman

TIPĂREȘTE

În decembrie 1981 am fost trimis, în interes de serviciu, la Bagdad. În acea perioadă, datorită războiului dintre Irak și Iran, TAROM lăsa și prelua românii cu treburi în Irak, la Amman. Dacă la dus, după aterizare, am fost urcați direct într-un autobuz vechi și prăpădit care, cale de 17 ore, ne-a dus la destinație, la întoarcere ni s-a făcut favorul de a petrece o zi în Amman.

Fără a avea cea mai vagă idee de ceea ce este pe acolo, în plimbarea ce am făcut-o prin oraș, am ajuns la un moment dat la un amfiteatru antic. Plimbându-ne prin el, cineva ne spune: „Vedeți că sunt niște ruine și pe dealul din față”. Mânați de curiozitate, urcăm pe o potecă într-o pantă destul de accentuată și ajungem pe un platou plin de ruine. Nu există nici o indicație, nici un semn, nimeni care să ne explice ceva. Plecăm destul de nelămuriți.

Aceasta s-a întâmplat acum 37 de ani. Dar a venit și noiembrie 2018 când, amabilitatea și munca depusă de o dragă colegă (@roth) m-au adus din nou la Amman. De la început am sperat să-mi lămuresc câteva din întrebările din trecut. Și așa a fost.

Abia aterizați și trecuți prin formalitățile vamale, încă nedezmeticiți bine, Adel, ghidul nostru, ne introduce „în pâine”. După circa 35 km, de la aeroport în oraș, timp în care Adel ne povestește despre Iordania de ieri și de azi, autocarul ne lasă la intrarea în „Citadela Amman”. Sunt ruinele de pe dealul vizitat în trecut. Dar acum este altceva. Totul este organizat, se plătește intrare, sunt alei care te conduc la obiective, sunt panouri explicative în limbile arabă și engleză. Și mai sunt și explicațiile lui Adel. O clădire nouă adăpostește chiar și „Muzeul de Arheologie al Iordaniei”. Aflu că schimbările acestea au apărut după 1995 – 1996 când, cu sprijinul USAID, guvernul iordanian a început un proiect de conservare și restaurare a acestui sit, în beneficiul turiștilor și a comunității locale.

Citadela Amman, cunoscută în arabă sub numele de „Jabal al-Qal'a”, are forma literei „L” și este amplasată în centrul orașului vechi, în vârful uneia din cele șapte coline pe care era amplasată inițial capitala Iordaniei. Cercetările arheologice efectuate aici au evidențiat că zona a fost locuită încă din neolitic. În timpul „Epocii Fierului” cetatea a fost numită Rabbath – Ammon, nume dat de fenicieni. Dar, vorba lui Adel, „Aici, când au plecat unii, au venit alții! ” Au urmat asirienii, babilonienii, perșii. În 331 înainte de Hristos, cetatea este cucerită de Alexandru cel Mare, iar orașul a fost redenumit Philadelphia. În anul 30 înainte de Hristos trece sub stăpânire romană, iar mai târziu bizantină și, în cele din urmă, în anul 661 după Hristos, este preluat de către arabii umayyazi, care îi dau numele actual: Amman. Cetatea intră în declin în timpul dinastiei Ayyubid, în secolul al XIII-lea. Totuși, ruinele abandonate au mai fost folosite sporadic ca locuințe, de beduini și agricultori sezonieri, până în 1878. Cele mai multe dintre ruinele vizibile azi provin din perioadele romane, bizantine și umayyade. Săpăturile arheologice au început în 1920, cu participare italiană, britanică, franceză, spaniolă și iordaniană. Totuși, o mare parte din Citadelă este, încă, neexcavată.

Obiectivul care sare în ochi încă de la intrarea în Citadelă este „Templul lui Hercule”. Două coloane corintiene, în picioare, unite la partea superioară de un fragment de arhitravă, plus alte câteva porțiuni de coloane, tot în picioare, care domină situl de pe o zonă mai înaltă a acestuia. Nu îmi aduc aminte de aceste coloane în picioare din vizita anterioară, dar chiar dacă acestea au fost refăcute, efectul este spectaculos. Templul a fost construit în perioada 161 – 166 după Hristos, pentru a-i onora pe co-împărații Marcus Aurelius și Lucius Verus. A fost atribuit legendarului erou, super-puternic, datorită unui rest de statuie, o mână gigantică, găsită în templu. Respectivul fragment se găsește în prezent lângă intrarea în Muzeul Arheologic.

De lângă Templu se pot vedea și câteva zone ale zidului de apărare. Au fost identificate resturi ale zidului datând chiar din Epoca Bronzului (1700 – 1550 înainte de Hristos). Dar fiecare civilizație care a trecut pe aici a construit ziduri. Cele mai solide pare să fi fost cele construite de romani, pe o lungime de circa 1680 metri, dar distruse de cutremure și, apoi, de nepăsarea bizantinilor. Umayyazi au refăcut fortificațiile, încorporând și porțiuni ale zidurilor romane. Ultimii care restaurează zidurile sunt Abbasizii care, deși în final vor abandona cetatea, construiesc și un turn de apărare. Interesant este faptul că zidurile erau tencuite pe exterior, pentru a împiedica escaladarea lor de către dușmani.

Plecând de la Templu, ne oprim la „Biserica Bizantină”. Construită aproximativ în anul 550, aceasta are o formă rectangulară cu un naos central și două nave laterale. În capătul estic, o absidă semicirculară adăpostea altarul. La intrare în biserică exista un pronaos. Acum, în teren, este bine definit conturul construcției și sunt în picioare câțiva dintre stâlpii ce delimitau naosul de navele laterale. Între naos și altar este o urmă de zid. Nu m-am lămurit dacă catapeteasma a fost din zidărie, sau nu. Din informațiile primite, pardoseala naosului este mozaicată dar, după câteva încercări de vandalizare, s-a hotărât acoperirea mozaicului cu pământ. Navele laterale sunt pavate cu lespezi de piatră.

Continuând vizita spre nord, intrăm în Complexul Umayyard” Acesta ocupă toată zona de nord a Citadelei, cea mai mare parte a laturii orientate spre nord a literei „L”. Aceasta este și cea mai înaltă zonă a sitului. Se presupune că acest complex a fost construit în timpul Califului Hisham, între 724 și 743, fiind folosit ca „Centru Administrativ Regional”, între 720 și 750.

În partea se sud a complexului, noi intrăm într-o largă piață (textul în engleză o definește drept „courtyard”), ușor trapezoidală, folosită în principal ca loc de adunare a populației. De aici, spre dreapta putem vedea, de pe o colină alăturată, un imens drapel al Regatului Hașemit al Iordaniei. Ni se spune că stâlpul are peste 120 m înălțime. Dimensiunile drapelului le-am uitat, dar sunt de ordinul a zeci de metri pe fiecare latură. Pe lateralele pieței erau erau magazinele bazarului. Se remarcă o fațadă refăcută a acestora.

Pe latura nordică a pieței se află o clădire cu o impresionantă cupolă deasupra. Este „Poarta Monumentală” sau „Sala de Intrare”. Din nou apare o construcție de care nu îmi aduc aminte de la vizita din trecut, iar o fotografie de pe internet îmi confirmă faptul că atunci arăta altfel: câteva ziduri și o boltă ce definește un acces, ies puțin dintr-un maldăr de pietre.

Sala de audiență este considerată cea mai importantă parte a întregului edificiu al complexului. Totodată este una dintre cele mai renumite clădiri arheologice nu numai la cetatea Amman, ci și în toată Iordania (probabil după reabilitare). A fost construită de Abdel-Malik Ibn Marwan pentru a fi folosită ca o sală de recepție, unde putea să-i întâlnească pe cei care cereau audiență. Documentele spun că în 1998, sala a fost acoperită de o cupolă din lemn. După părerea mea, reabilitarea a fost mult mai importantă.

Forma sălii este de cruce greacă, fiind construită pe fundațiile unei biserici bizantine de această formă. Sala centrală, de formă pătrată se extinde, spre sud și nord, cu două accese boltite, spre piață și spre palat. Spre est și vest sunt două semi-domuri acoperite. Interiorul era decorat cu basoreliefuri arabe. Identific unul ce pare original, dublat de o copie refăcută. Domul din lemn, privit din interior, este spectaculos.

Părăsind „Sala de Intrare” spre nord, intrăm într-o curte interioară, ce se prelungește cu o „stradă cu coloane”, probabil moștenită de la romani. De o parte și de alta a acesteia sunt ruinele părții rezidențiale ale „Palatului Umayyad”.

Noi nu avansăm spre interior, ci ne îndreptăm spre partea estică a „Sălii de audiențe”, pentru a vizita „Baia Umayyadă”. Amplasată în vecinătatea intrării, dar în exteriorul zidurilor palatului, aceasta putea fi folosită de toți locuitorii Citadelei. Baia este alcătuită din o curte de acces, aflată între aceasta și Sala de Intrare, vestiarul, „camera de relaxare”, „camera rece” și „camera caldă”. Exista și o „centrală termică” pentru încălzirea apei și a „camerei calde”. Noroc cu un panou explicativ din zonă, care m-a ajutat să le identific.

În vecinătatea băilor este rezervorul de apă. Citadela nu a avut niciodată o sursă proprie de apă. Supraviețuirea aici a depins de colectarea și stocarea apei de ploaie. Un sofisticat sistem de rezervoare și canale săpate în stâncă au asigurat distribuția și reutilizarea apei în întreg situl, „fără a se pierde vreo picătură”. Diverse componente ale sistemului le-am întâlnit și în alte părți ale Citadelei. Rezervorul de aici, construit în anul 730, este îngropat, dar nu este acoperit. Are o formă circulară în plan, cu un diametru de 17,50 m. Având fundul în pantă, nu ni se spune adâncimea, dar aflăm că poate acumula 1370 mc de apă. Rămân impresionat de grosimea pereților, 2.50 m, realizați așa, probabil, pentru a evita pierderile de apă, deși aceștia erau tencuiți special. O coloană centrală servea la măsurarea nivelului apei. Eu remarc scara de piatră, ce asigura coborârea în bazin.

Ne îndreptăm, apoi, spre marea „Moschee Umayyadă”, aflată la sud de piața centrală. Aceasta nu este aliniată cu „Sala de Intrare”, fiind orientată pe direcția Mecca. Astfel a rezultat forma trapezoidală a pieții. Intrarea în moschee și o porțiune de zid, frumos ornamentată cu decorațiuni arabe par, și ele, reconstruite recent. Înțeleg că arhitectura acesteia era simplă, constând într-o sală rectangulară cu coloane, din care au rămas numai mici porțiuni la bază.

Ultimul obiectiv vizitat în Citadelă a fost „Muzeul de Arheologie al Iordaniei”. Pentru a intra în el, trebuie urcate câteva trepte. Atent la acestea ratez să fotografiez mâna lui Hercule găsită în Templu. Muzeul, în interior, este organizat cronologic, cu prezentare în sens invers acelor de ceasornic. Primele exponate datează din preistorie (un milion – 40.000 de ani în urmă (!)), și constau în oase și fosile de animale. Îmi atrage atenția fosila unui pește rămas într-un bloc de piatră. Urmează „Epoca de Piatră” (40.000 – 10.000 de ani în urmă), cu uneltele și topoarele din materialul specific epocii. Remarc, apoi, din „Neoliticul Timpuriu” (pre-ceramic) , ceea ce este considerată a fi cea mai veche statuie făcută de om. Apoi, câteva vitrine adăpostesc ceramică din „Epoca Timpurie a Bronzului”. La un moment dat, la marginea culoarului de vizitare, remarc o statuie de cam 1 m înălțime, din bazalt negru. Spun imediat că este de proveniență egipteană. Plăcuța explicativă îmi confirmă că este vorba de Zeița Hathor, cea care a jucat mai multe roluri în mitologia egipteană. Găsită la săpăturile din Citadelă în anul 1933, se presupune că provine din schimburile comerciale dintre egipteni și populația locală din „Epoca Târzie a Bronzului”.

Trecem, apoi, prin „Epoca fierului, Perioada Elenistică, Perioada Romană și Perioada Bizantină”. Fiecare din acestea au vitrine cu exponate caracteristice perioadei respective. Perioada Islamică, cuprinsă între anii 661 și 1912, este găzduită într-o sală separată, în stânga sălii principale. În mod normal, exponatele de aici sunt mai multe si mai variate. Mie îmi atrag atenția un tun fără afet, cu aer de ev mediu și un vas de formă paralelipipedică, frumos ornamentat, pentru jăratic, de proveniență Umayyadă, din secolul al VIII-lea, folosită pentru încălzire. Din nefericire, este o copie din rășină după originalul din bronz, ce se află în Germania. Un alt exponat interesant, frumos iluminat este o copie, la scară redusă, a domului ce acoperea Baia Umayyadă din Jericho (Ierihon), între anii 661 și 750.

Studiind, apoi, un exponat asemănător, îmi dau seama că am rămas singur, toți ceilalți membrii ai grupului părăsind muzeul. Abandonez continuarea vizitei și mă grăbesc să revin în grup.

Totuși, trecând în fugă pe lângă ceva ce pare a fi o grotă, am senzația că este ceva important. Mă opresc câteva secunde pentru două fotografii, una fiind panoul explicativ. Pe baza acestuia aveam să mă lămuresc ulterior că este vorba de o peșteră din Epoca Timpurie a Bronzului, folosită pentru morminte multiple începând cu secolul al XXIII-lea, înainte de Hristos. Se pare că se poate și intra în interior. Aflu, apoi, că peștera a fost refolosită ca „cimitir comunal”, în urmă cu circa 4000 ani. Mai târziu, Umayyazi aveau să „curețe” zona și să taie piatră din ea pentru programul masiv de construcții pe care l-au avut în Citadelă.

Ajung grupul în parcarea autocarelor, la timp pentru a ne îndrepta către următorul obiectiv. Acesta este „Amfiteatrul Roman”, același vizitat în urmă cu 37 de ani. Și aici sunt ceva schimbări, dar nu așa importante ca la Citadelă. În fața acestuia a apărut o zonă pietonală destul de mare, frumos pavată. Aflu că se cheamă „Piața Hașemită”. În stânga acesteia se află „Odeonul”, un amfiteatru mult mai mic, de 500 de locuri, acoperit pe timpuri, folosit în principal pentru întruniri. Nu intră în traseul vizitei noastre și nu îmi aduc aminte să-l fi remarcat în vizita mea anterioară.

Amfiteatrul Roman a fost construit în secolul al II-lea după Hristos, fiind săpat în versantul dealului pe care este așezat. Poate primi 6000 de spectatori, fiind orientat spre nord, pentru a-i feri pe aceștia de razele soarelui.

Autocarul ne lasă într-o parcare în stradă. Parcurgem „Piața Hașemită”, ghidul cumpără biletele si intrăm în incinta teatrului printr-un acces la mijlocul fațadei. Ajungem pe o platformă aflată în spatele și puțin deasupra scenei semicirculare. În fiecare capăt al acestei platforme este câte un muzeu: „Muzeul Folclorului Iordanian” și „Muzeul Tradițiilor Populare Iordaniene”. Accesul în ambele muzee este inclus în biletul de intrare în Amfiteatru, dar noi nu avem timp de ele.

Coborând la nivelul scenei, Adel ne atrage atenția asupra unui punct de sonoritate maximă. Doina l-a verificat, și se confirmă această proprietate. Am verificat și eu și am remarcat că vocea mea în propriile urechi sună altfel în acest punct decât la jumătate de metru distanță de acesta. În pardoseala scenei remarc și câteva „guri de scurgere”, pentru colectarea apei de ploaie.

Remarc faptul că zona spectatorilor este împărțită în trei zone orizontale, cu câte 13 până la 17 rânduri fiecare. Probabil că împărțirea este pentru diverse categorii sociale de spectatori, sau diverse prețuri ale biletelor. În primele rânduri, în centrul primei zone este amenajată „loja imperială”, pentru spectatorii de rang înalt. Deasupra ultimului rând, în mijloc este o nișă săpată în stâncă, în prezent închisă cu un grilaj. Aici era adăpostită statuia zeiței Venus. O altă nișă, în vecinătate, tot închisă, era adăpostul îngrijitorilor zeiței.

Accesul la locurile spectatorilor este permis turiștilor, și sunt tentat să urc până sus. Avântul este mare, dar nu îmi este ușor. Treptele sunt destul de înalte, neregulate, iar unele sunt destul de erodate. După a doua zonă de rânduri fac o pauză. Pot verifica de aici eficiența „punctului de sonoritate maximă”. Se aude suficient de bine. Termin urcușul și rămân puțin dezamăgit. Nu mai aud foarte clar ce îmi spune Doina din același punct de adineauri. În plus, cele două nișe îngrădite nu prea spun nimic, ci doar acumulează gunoaie. Dar vine și timpul coborârii. Elanul a dispărut complet. Privind de sus, panta scărilor pare mult mai abruptă. Având în minte și gradul de uzură a treptelor, mă gândesc să nu ajung să mor de foame pe aici. Îmi iau inima în dinți și caut un alt rând de trepte, ce par mai ca lumea. Într-un final, ajung jos. Trei zile după aceea, am avut o febră musculară, de nu puteam să cobor din autocar.

Începe să se întunece. Este timpul să ne îndreptăm spre hotel. A fost, deja, o zi lungă. Și suntem abia la începutul excursiei!

---

VIZUALIZĂRI: 1291 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI