Printre „pietrele” din nordul Iordaniei – Castelul Ajlun

TIPĂREȘTE

Ziua a doua a excursiei noastre prin Iordania a început devreme. Aveam un program destul de încărcat, astfel că la ora 8.00, cu tot cu bagaje, eram în autocar. Pentru început, aveam de străbătut circa 70 km spre nord până în orașul Ajlun (în unele surse l-am găsit scris în forma Ajloun). Primii kilometrii, prin Amman, îmi aduc aminte de circulația de pe b-dul Iuliu Maniu (București) la aceleași ore ale dimineții. Parcă aici autocarul se mișcă totuși ceva mai repede decât s-ar mișca acasă. Și aici, ca și în București, după ce trecem de un anume semafor, circulația se descongestionează. Întrăm, apoi, pe o șosea ce merge spre nord.

Dar excursia decurge într-un mod democratic. Cineva întreabă cum este cafeaua cu cardamom. Instantaneu, majoritatea vrea să încerce gustul acestei cafele. Adel nu are ce face și oprește autocarul la o cafenea, pe marginea șoselei, ba, mai mult decât atât, se oferă să ne facă el cinste cu câte una. În afara denumirii, „Frozen Cafe”, totul pare în regulă. O terasă exterioară, frumoasă după părerea mea, nu prea îi atrage pe colegi, ce preferă să aștepte cafeaua în interior. Contrar denumirii cafenelei, când vine cafeaua, aceasta este fierbinte. Este mult mai bună decât ness-ul de la restaurant, dar cardamomul nu mă încântă foarte tare. Înainte de plecare, de pe terasa exterioară, remarc în spatele cafenelei niște ruine. La întrebarea mea, patronul cafenelei spune că sunt „ruine romane”. Măi să fie! Țara asta este plină de ruine? Nu am altă variantă decât să-l cred.

Ne continuăm drumul, și după circa două ore ne apropiem de Ajlun. Undeva în stânga, pe un vârf de culme, se zărește destinația noastră: Castelul Ajlun.

Ajungând în oraș, încep să cred că localitățile iordaniene sunt amplasate pe „șapte coline”. Dar parcă cele de aici sunt cele mai abrupte. Dar șoferul nostru este un foarte bun profesionist, și ne coboară și urcă pe străzile în pantă accentuată ale orașului, fără nici un fel de probleme.

După ce străbatem orașul, la limita vestică a acestuia, ajungem la „Centrul de Turism Ajlun” (este traducerea mea pentru „Ajlun Tourism Directorate”). În afară de casa de bilete, se mai găsesc aici un mic muzeu, cu câteva panouri explicative privind istoria castelului, un bazar și toaleta, care a avut cel mai mare succes. Eu găsesc un mic pliant al obiectivului, care nu oferă însă informații suplimentare față de cele furnizate de ghid. După procurarea biletelor, urcăm din nou în autocar, pentru a parcurge un drum de circa 300 m, în pantă accentuată, până în poarta castelului.

Castelul Ajlun este unul din cele mai reprezentative exemple de arhitectură militară arabă din Evul Mediu. Nu a fost niciodată locuit de populație civilă, a fost în permanență numai un bastion de apărare, amplasat pe cel mai înalt vârf din zonă. Altitudinea la care se află este de 1123 m (unele surse de pe internet susțin că altitudinea este de 1100 m). Construcția a început în 1184, pe ruinele unei biserici bizantine, coordonată de Generalul Izzidin Usama, nepot al lui Salahuddin AL Ayyoubi, marele conducător și erou al musulmanilor, cel ce a ținut piept o bună bucată de timp cruciaților. Este același pe care l-am întâlnit în Egipt sub numele de Salah al-Din, sau pe care îl știam în tinerețe drept Saladin. Castelul făcea parte din programul militar al acestuia, de a stopa expansiunea cruciaților în zonă, și de a apăra drumul de legătură între Damasc și Marea Roșie. O a doua etapă de extindere a castelului are loc între 1193 și 1218 iar o a treia, între 1250 și 1259. În 1260 castelul este distrus în timpul invaziei mongolilor, dar începe imediat refacerea lui, aceasta fiind finalizată în 1277. Din 1250, castelul a fost sub stăpânirea mamelucilor până în 1517. Apoi, trece sub stăpânire otomană, turcii folosindu-l tot ca și garnizoană militară. Castelul este parțial distrus de cutremurele din 1837 și 1927, dar astăzi este un obiectiv turistic, sub tutela Ministerului Turismului și Antichităților.

Ultimii metrii îi parcurgem pe jos. Pe drum, putem admira o pictură pe un zid de sprijin, ce înfățișează câțiva arabi, probabil în patrulare. Culorile sunt vii, deci pictura este destul de recentă. Nici subiectul nu pare a fi din timpul lui Salahuddin, căci mă îndoiesc de faptul că acesta ar fi avut puști în dotare. Trecem fără probleme printr-un control de securitate, urcăm câteva trepte și ajungem lângă castel. Arată impresionant, deși se vede că este o ruină, pe ici pe colo, reabilitată. Pentru a intra în castel, trebuie să trecem de un șanț de apărare de vreo 12 m adâncime. Având în vedere lipsa apei în zonă, nu cred că acesta a fost vreodată plin. Astăzi, un pod de lemn ne permite să trecem obstacolul.

Urmează un culoar în pantă și cu multe schimbări de direcție, pentru a împiedica accesul eventualilor invadatori. Ajungem, apoi, într-o sală mai largă, ce poate fi o sală de primire, sau o anticameră, deoarece camera din dreapta ei este considerată a fi biroul lui Salahuddin. Mie mi se pare mult prea mare pentru un birou dar, în mod sigur, erau alte standarde pe vremea aceea. Înainte de a mai urca un nivel, ni se atrage atenția asupra unui obiectiv, parte a sistemului de alimentare cu apă. Vom mai întâlni încă două la nivelele superioare și vom vedea chiar și o porțiune dintr-o conductă.

Sursele de apă ale castelului erau ploaia și zăpada. Apa era colectată prin construcții speciale și suferea șapte trepte de tratare prin filtrare prin pietriș, prin nisip, sau prin diverse plante speciale. Acestea îi asigurau o durată mai mare de folosire. Apoi erau conduse către o serie de puțuri săpate în stâncă, la fiecare nivel, ce comunicau în cascadă. Când se umplea cel de sus, apa curgea în următorul. Când erau toate pline, apa era condusă la un rezervor din exterior ce putea înmagazina 16590 metri cubi. Nu l-am văzut. Nu cumva era șanțul de apărare? Apa uzată era colectată cu un alt sistem de conducte și condusă la un alt bazin din exterior. Aici se adăugau niște săruri aduse de la Marea Moartă, care o făceau corespunzătoare pentru a fi folosită la irigații. Incredibil! Aveau arabii tehnologii de tratare și de epurare încă de acum 800 de ani!

După ce urcăm și trecem prin alte câteva încăperi, ajungem la o zonă de pardoseală mozaicată. Aceasta este atribuită unei biserici creștine, construită în mijlocul unui castel arab. Ghidul folosește aceasta drept exemplu pentru a ilustra conviețuirea pașnică, în Iordania, între adepții celor două religii, în decursul secolelor, până azi. Îi dau dreptate, întrucât, pe parcursul excursiei, am întâlnit numeroase biserici creștine, unele chiar în vecinătatea unor moschei. Se știe că Salahuddin s-a comportat omenos cu prizonierii, dar chiar să le construiască o biserică? Mai curând, cred, mulți dintre soldații lui erau creștini.

Ne continuăm drumul către punctul cel mai înalt al castelului, terasa superioară a acestuia. În drum, trecem și pe lângă oficiul poștal. Este ruina unuia dintre turnuri, unde erau crescuți porumbei. Cunoscându-se capacitatea acestora de a reveni totdeauna la locul de baștină, porumbeii au fost folosiți, și nu numai de arabi, drept mesageri, cu bilețele legate de un picioruș. Panoul explicativ ne spune, însă, că această modalitate, nu era singura folosită în transmiterea mesajelor. Călăreți specializați aveau trasee prestabilite de la Cairo sau Aqaba, până la Damasc. Iar în cazuri speciale, se practica și trimiterea mesajelor prin intermediul norilor de fum ziua, sau al focurilor de pe terasă, noaptea. Ajlun făcea parte dintr-o întreagă rețea de castele ce puteau transmite asemenea mesaje, de la Nil la Eufrat.

Ajungând pe terasă, avem parte de o dezamăgire. Atmosfera nu este deosebit de clară, pentru a vedea prea departe. Ghidul ne spune că, în condiții de atmosferă clară, am putea vedea de la Marea Moartă și Ierusalim, până în Siria. Noi nu avem noroc. Se văd, la orizontul accesibil, o serie de culmi, dar nu putem identifica nici unul din obiectivele menționate.

După seria de fotografii de rigoare, coborâm la nivelul 1. Schema castelului din zonă ne spune că pe partea opusă față de „Biroul lui Salahuddin” este o zonă destinată cazării militarilor, de la generali la soldați, ce alcătuiau garnizoana castelului, dar și grajdurile pentru caii acestora. Tot în această zonă era și închisoarea, precum și acareturile bucătăriei.

Mie îmi atrage atenția un depozit de ghiulele rotunde de piatră, asemănător, dar mult mai mic decât cel pe care l-am văzut la ”La Alcazaba”, în Alhambra, Granada. Dar, într-un asemenea spațiu închis, nu prea îi văd locul. Mai curând, locul acestora era lângă catapultele care, probabil, erau amplasate pe terasă. Tot de aceeași atenție din partea mea se bucură și câteva „ferestre de tragere” folosite, probabil, de arcași, din aceeași zonă. De o formă trapezoidală în grosimea peretelui, acestea diferă puțin de cele pe care le-am mai văzut. Fanta de tragere nu este perpendiculară pe fața peretelui, ci are un mic unghi în plan orizontal față de acesta. Această caracteristică o face practic impenetrabilă la tragerile din exterior.

Tot aici se află un mic muzeu arheologic. Dar, oarecum ca și la Citadela din Amman, nici aici nu am timp să văd prea mult. Remarc, însă, că majoritatea exponatelor sunt vase ceramice. Nu am timp să identific perioada, sau locul de proveniență, pentru că se dă semnalul de plecare.

Ne întoarcem la autocar și pornim, pe același drum pe care am venit, către următoarea destinație, orașul Jerash. Pe drum, în oraș, trecem pe lângă ceea ce ghidul nostru ne informează că este cel mai vechi minaret în funcțiune din Iordania. Reușesc, din fuga autocarului, să-i fac o fotografie. Documentarea de acasă îmi spune că zona inferioară a construcției, cea de formă pătrată, datează din 1263. Este, într-adevăr, foarte veche și a făcut obiectul mai multor studii asupra modului cum a rezistat aceasta trecerii timpului. Partea superioară, cea cilindrică nu are, însă, o vechime foarte mare, numai de circa 70 de ani.

Părăsind orașul Ajlun, avem ocazia de a mai arunca o privire către castel. Da, este un monument impresionant, un moment de istorie glorioasă a unei foarte frumoase țări.

---

VIZUALIZĂRI: 756 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI