Descoperind Algarve: Până la Cabo de São Vicente și-napoi

TIPĂREȘTE

Faro ne-a plăcut mult, dar rămăsesem cu cheful de a vedea și o parte din Algarvele mai spectaculos, cu plajele de care toate ghidurile turistice vorbesc la superlativ. Știam că va fi destul de complicat să cuprindem atât cât ne-ar fi plăcut într-o singură zi, dar eram hotărâți să vedem tot ce se poate. Ne-am trezit mai devreme, am luat un mic dejun îndestulător la hotel, ca să ne țină până la prânz, când urma să căutăm un loc frumos, pentru că mai aveam un fel de mâncare portugheză pe listă. Dar... știți proverbul: omul propune și Dumnezeu dispune. Ziua ne-a adus de toate. Haideți să vedem.

În primul rând, din nou a trebuit să merg eu cu mașina. Cu o zi înainte rămăsesem toată ziua în Matalascañas tocmai pentru a fi aproape de hotel și de calculator, pentru că ne cam stresau niște clienți-colaboratori pe amândoi, dar mai ales pe R. Legea lui Murphy, evident: nici la piscină nici la plajă nu ne-au deranjat. S-au găsit s-o facă din nou în ziua în care hotărâsem să plecăm voioși spre Cabo de São Vicente, în sud-vestul extrem al Portugaliei. Asta este. Am condus și l-am lăsat pe R. să-și mai rezolve din probleme, în vreme ce din când în când îl mai stresam și eu cu niște poze pe care trebuia să le facă atunci când mi se năzărea... În fine, la doișpe ora Spaniei, și unșpe ora locală, eram la prima noastră destinație. Emoția era mare, pentru că deja când am trecut de Sagres spre Cap, vedeam oceanul în toată splendoarea lui, și peisajul era de vis. Ba... mă emoționam și uitându-mă pe harta gps-ului, pentru că rămăsese doar bucățica aia de pământ, și aveam impresia că ne vom arunca în apă. Mă rog, imaginația mea, care o ia razna câteodată.

Am ajuns, deci, la Capul Sfântului Vicențiu, și am lăsat mașina în parcarea neamenajată din față. Este o parcare pentru autocare pe partea dreaptă, dar neîncăpătoare. Mașinile, mai toate, parchează pe stânga. Deși erau multe, am găsit cu ușurință loc. Boon. Ne dăm noi jos din mașină, după trei ore fără pauză și... surpriză!!! Un vânt puternic îmi zboară rochia cât colo! Eu, care mă bucuram, pentru că pe măsură ce ne apropiam de acest loc vedeam la bord cum scădea temperatura de afară. De la aproape patruzeci de grade cât avusesem în săptămâna respectivă, am ajuns la douăzeci și trei. Nici cu cremă de soare nu-mi dau, am hotărât prostește. Chestia cu vântul și rochia a fost destul de neplăcută toată dimineața. Ce să-ți fac, zice R., te găsești și tu să te îmbraci cu rochie vaporoasă tocmai aici? / Bre, îi răspund eu, rochia asta era pentru Faro (planul inițial era să ajungem în prima zi de Algarve la Cabo de San Vicente, și a doua zi la Faro, dar am explicat schimbarea în reviewul anterior), așa că nu mă mai bate și tu, că destul o face vântul. Plus că... ce știam eu că o să bată așa de tare? Tu știai? N-a mai zic bietul om nimic, și a trebuit să mă ajute cu pozele, pentru că nu prea puteam să fac și poze și să mă și țin de fustă în același timp. Mda, am înțeles imediat și care era treaba cu taraba de pulovere și pelerine din fața fortăreței. Păi aveau un succes nevoie mare!! Era răcoare bine. De-acolo mi s-a tras răceala cu care m-am întors din concediu. Evident că puloverele au rămas la hotel (nu le-am scos din valiză în nicio zi) și nici nu ne-am îndurat să cumpărăm de acolo pentru că nu urma să stăm mai mult de o juma de oră.

Cu vântul trăgând fără pic de rușine de partea inferioară a rochiei mele, ne-am făcut pozele de rigoare și am purces la explorarea locului. Cărțile de geografie descriu Cabo de São Vicente ca pe un accident geografic situat în extremul sud-vestic al Portugaliei, care marchează limita occidentală a golfului Cadiz. Este situat aproape de Sagres, în regiunea Vila do Bispo. Pe timpuri era cunoscut drept Promontorium Sacrum, un loc închinat zeului Saturn. Aici există o fostă fortăreață și un far, și nu se plătește intrare. Dar peisajele sunt dumnezeiesc de frumoase! Am pășit pragul în căutarea unei toalete pe care vântul, care se ținea în continuare scai de fusta mea, mă făcuse s-o doresc și mai mult. Am scos cincizeci de cenți, i-am băgat în aparat, acesta mi i-a înghițit fără să mă lase să trec dincolo de barieră, și am chemat pe cineva de acolo, timp în care se făcuse deja coadă în spatele meu, și un domn mai corpulent a dat să sară gardul. Da, da, să sară bara aia. Doamna de la magazinul de suveniruri din fața toaletei l-a apostrofat imediat, la care omul a răspuns nonșalant (în portugheză): N-am bani, doamnă. / Ei și? Bineînțeles că nu l-a lăsat să intre fără bani. N-am stat să văd dacă omul a plătit sau a căutat ceva boscheți ca să rezolve problema gratis.

Lângă scaunul mare din curte, unde toată lumea își făcea poze, cânta un chitarist, tot în portugheză. Iar fix în fața scaunului cu pricina este un bar unde se poate bea ceva rece, sau cald, sau cumpăra o înghețată, ca fi-miu. Asta e, unii dârdâiam, în vreme ce alții voiau înghețată. Dar imediat veneau și alte evenimente.

Citisem că de aici se văd vapoarele care cară mărfuri în țările nordice. M-am chiorât eu un pic dar nu am reușit să văd niciunul. Ne-am plimbat, am văzut toate părțile (în fosta fortăreață nu e nimic de văzut, de fapt), am făcut poze, am luat magnetul cu „Am fost la capătul lumii” (chiar dacă nu e chiar așa), și am făcut cale întoarsă.

Lângă acest cap a avut loc bătălia cunoscută drept bătălia de la Cabo de San Vicente din 14 februarie 1797 (bătălii de ziua dragostei, cine a mai pomenit?), deși același nume li s-a dat și altor bătălii (în marea majoritate cam câștigau englezii)... De asemenea, ceva cutremure și chiar țunamiuri au afectat destul de mult această parte a Portugaliei. Bine că am citit despre asta la întoarcere;). Glumesc, m-aș fi dus oricum.

Bun. Ne continuăm drumul. La dus, imediat înainte de a ajunge la destinația noastră primă din ziua respectivă, trecusem pe lângă o altă fortăreață, unde am oprit imediat, pentru că de fapt am fi oprit peste tot pe marginea drumului. Cheile, cu plaje superbe acolo, jos, ar fi meritat din plin. Fortăreața Beliche se află lângă plaja Belixe Velho și aici nu este amenajat nimic. Ba, pe alocuri, deși peisajele sunt parcă și mai spectaculoase de acolo, dintre pietre, mai e și câte un miros mai... hm, hm... Dar briza oceanului o acoperă imediat. E lume mai puțină aici, și ne putem cățăra un pic precum nișe căprițe/țăpoi. Nu se știe cu exactitate data construirii acestei fortărețe, dar se crede că a avut loc prin sec. șaisprezece, cu scopul de a apăra locul de pirați. A fost distrusă în 1587 de către corsarul britanic Francis Drake, iar monumentul a fost reconstruit în secolul următor de Felipe III al Portugaliei. Acolo, printre ce-a mai rămas din zidurile originale, cred că cel pe care l-am rugat să ne facă poze era român. Am și eu o pasiune, între ghilimele: de a ghici naționalitatea oamenilor fără să le aud graiul sau accentul. Fiecare cu păsăricile lui. Oricum nu e important aici. Iar la adăpostul zidurilor, și-a mai slăbit și vântul un pic obsesia pentru partea inferioară a rochiei mele...

Mai departe. Următoarea oprire este la Fortăreața din Sagres, în imediata apropiere. Este cunoscută și drept Castelul din Sagres și nu ai cum să n-o vezi, pentru că este regina locului, încununează promontoriul orașului. Priveliștile sunt din nou spectaculoase... Am plătit trei euro de adult, copchilul intrând iar gratis, și în momentul ăla am renunțat la vizitarea orașului, pentru că efectiv nu am fi avut timp. Ne-am propus să mâncăm totuși acolo, pentru că astfel măcar îl vedeam din mers. Lucrurile ni s-au complicat puțin, dar să le luăm pe rând.

Fortăreața și împrejurimile fac parte din Parcul Natural din Sudestul Alentejano și Costa Vicentina, și aici crește margareta de mare și pătrunjelul de mare;) (nu, nu le-am văzut, am citit doar despre ele și mi-au plăcut numele). Vântul m-a prins din nou din urmă și iar s-a luat de fusta mea, dar uite cum rămâi cu amintiri amuzante...

În trecut, mulți credeau că această zonă era capătul lumii, locul unde începeau furtunile. Clasicii antichității o pomeneau în culturile închinate lui Saturn sau Hercule, zei cu puternice conotații maritime. În epoca vizigotă era loc de închinăciune pentru martirul creștin Sf. Vicențiu de Zaragoza, strâns legat de simbolul corbului. De aceea pe timpul dominației islamice locul a fost numit Biserica Corbilor. Apoi, ceva mai târziu, locul era folosit ca escală de către corăbii, mai ales de către venețieni, în ruta lor pe Mediterană spre nordestul Europei. Iar cel care a reconstruit și repopulat Sagres a fost Enrique el Navegante. El a hotărât și așezarea fortăreței pe locul acela privilegiat, cu chei și mare drept bariere defensive naturale pe trei din cele patru laturi. Și tot lui i se datorează și mitul istoric al Școlii din Sagres, centru de studiu a navigației și astronomiei de a cărui existență mulți istorici se îndoiau. După moartea lui don Enrique (o mie patru sute șaizeci, ca să ne situăm în timp), fortăreața și satul au pierdut importanță. Slujbele se țineau în Aldeia do Bispo, adică în satul din apropiere, și atunci Manuel I de Portugal a hotărât construirea unei biserici acolo, în fortăreață, care a fost completată mai târziu de către urmașii acestuia. A suferit mari distrugeri în același atac al lui Francis Drake (corsarul cu nume de drac, asta am inventat-o eu acum;)). De asemenea, țunamiul din sec. optsprezece a dărâmat o altă bună parte, așa de mari erau valurile provocate... Alți regi și regine au construit și reconstruit zidurile, turnurile, etc., pe care eu nu le voi descrie pentru că nu mă pricep. Cei interesați pot găsi o mulțime de informații pe internet.

Este un loc amplu, unde se pot petrece două ore liniștite, și unde cel mai mult și mai mult mi-au plăcut priveliștile. Când am ajuns, am văzut pe stradă multă lume cu table de surf sub braț, și echipament complet. Am înțeles imediat: cum mergi spre fortăreață, pe dreapta, este o plajă pitită între stânci, superbă, unde valurile făceau deliciile surferilor. Eu nu voi face surf în viața mea, așa că m-am mulțumit cu uitatul și cu pozele. Vântul sau vânturile din trandafirul vânturilor (la rosa de los vientos) au continuat să fie tare jucăușe cu mine, și mai ales cu – știți deja!! – fusta mea;). Cu toate astea împrejurimile cu cheile și plajele superbe m-au relaxat mult. Îți venea să îngheți acolo, sprijinindu-te în coate pe zidurile alea, și să nu-ți miști privirea de la frumusețea aia...

Am petrecut în jur de o oră în fortăreață și ne-am hotărât să mergem la masă. Cataplana de pește ne aștepta, și nouă ne era deja foame. În drum spre centrul orașului Sagres, unde voiam să căutăm o terasă, am oprit la o farmacie pentru niște plasturi, și aici a venit și următorul incident al zilei: când s-a dat jos din mașină, nu știu cum a reușit, dar R. și-a prins degetul în ușă! Nu am știut ce și cum până nu s-a întors de la farmacie, unde, în afară de plasturii cu pricina pentru cel mic, a venit și cu pansament și dezinfectant. Pfuaa. Dă-te jos, ajută-l să spele rana, care sângera, dă-i cu Betadine, încearcă să pansezi cât de cât bine... Ce să mai mergem la masă? Hai să căutăm un dispensar, rana trebuie cusută. Găsim relativ repede un Centro de Saude, unde ne înțelegem cu cele două doamne fiecare pe limba noastră. Nu sunt asistente, nu îi pot da primul ajutor și ne trimit în Vila do Bispo, dar îi schimbă lui R. pansamentul. Rana nu mai sângera și, oricât am insistat, domnul meu nu a vrut să mergem nicăieri. Nu avea nici cardul european de sănătate, deși cred că portughezii i-ar fi cusut degetul. Seara, când a mers la dispensarul din Matalascañas, nu au mai putut face acest lucru pentru că deja rana se întărise. În fine, amintiri din vacanțe... Ideea e că virgulă cataplana mea s-a dus pe apa sâmbetei, pierdusem mai bine de o oră cu episodul farmaciei și dispensarului. Am intrat urgent într-un mic supermarket ca să rezolvăm problema mâncării (plăcinte cu ton și carne, lapte, fructe și ceva cipsuri) și ne-am continuat drumul, pentru că ziua noastră nu avea să se termine aici.

Următoarea oprire a fost clară: Lagos. Cu două zile în urmă angajatul de la Biroul de Turism din Faro nu avusese nicio îndoială atunci când întrebasem ce să alegem între Lagos și Portimao. Aș vrea să scriu un articol separat despre acest frumos oraș unde am vizitat prima piață de sclavi din Europa și care ne-a plăcut mult, pentru că și-așa aici deja mă cam lungesc.

După ce am trecut din nou prin fumăraia densă de care nu v-am povestit la dus (din păcate Portugalia a fost arsă literalmente în vara asta în mai multe incendii, de la nord la sud), a venit întrebarea: ce să alegem? frumosul orășel medieval Silves, despre care a vorbit și Cris, și unde ne recomandaseră și la Biroul de Turism din Faro să mergem? sau o plajă frumoasă... ? Dreapta sau stânga? Deși nu a fost ușor să alegem, până la urmă am ales dreapta, adică am cotit spre ocean. După atâtea incidente și vizite, avea și cel mic dreptul la o oră de relax și la o baie în mare. Și noi la fel, deși lipsa mea de precauție din dimineața respectivă m-a mai pricopsit și cu doi umeri arși (dac-aș fi avut mai mulți, ar fi suferit aceeași soartă), de o minunată și strălucitoare culoare roșie...

Superba Praia Vale de Centeanes ne-a fost gazdă timp de vreo oră jumate. Nu, nu am căutat-o special. Se află la câțiva kilometri de faimoasa Praia da Rocha. Ni se spusese că oricare din plajele din zona Carvoeiro ne va plăcea. Așa a și fost. Am urcat un ponton și, după ce ne-am benoclat la un hotel care părea cam părăsit (sau oare era neterminat?), am dat de o mică întindere de nisip între două stânci, de care ne-am îndrăgostit ad-hoc. „Băltoaca” din stânga avea o culoare superbă, iar indicatoarele de lângă toneta aflată la intrarea pe plajă ne-a lămurit imediat: de acolo se făceau excursii către diverse peșteri din zonă, pe apă, evident. 60 euro/persoană costa excursia de vreo oră jumate-două ore cu vaporașul. În calea acestuia, adică pe porțiunea de plajă de unde el pleca și ajungea, ne-am găsit și noi să ne așezăm... Evident că ne-am dat seama și ne-am cărat catrabalâcurile mai în față. Valuri mari și apă rece, asta a fost concluzia lui R., care, deși toată vacanța s-a bălăcit la greu, aici nu a îndrăznit să intre. Cel mic-mare nu știe de apă rece și valuri mari. Și, deși era destul de indispus în ziua respectivă, nu a ieșit din apă până la plecare. Ca de obicei.

Plaja are un bar-restaurant despre care am citit că ar avea prețuri bune și produse de calitate. Nu pot confirma, pentru că nu am mâncat și nici nu am băut nimic la ora aia. De asemenea, se vorbește că mareea urcă foarte-foarte repede. Doy fé, cum ar zice spaniolii. Adică așa este, noi am văzut cum un val obraznic a udat prosoape și a rămas acolo, în locul ăla de care pesemne se îndrăgostise...

Ne-am îndurat să plecăm pe la șapte seara, pentru că intenționam să ajungem la hotel la masa de seară, și aveam minim două ore jumate de parcurs. A fost o zi plină, cu de toate, dar ne-am împlinit dorința de a ajunge la capătul Portugaliei în sud. Că n-am mâncat cataplana... asta e partea a doua, și un motiv în plus pentru a reveni pe aceste meleaguri cândva. Asta dacă nu organizez înainte cină tematică portugheză la mine acasă;)).

Algarve are atât de multe de oferit încât m-aș întoarce oricând.

---

VIZUALIZĂRI: 6108 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI