2x1: Pe urmele râșilor din Doñana și în pelerinaj la El Rocío

TIPĂREȘTE

-Matalascañas? Atunci e musai să ajungem la Doñana! îmi răspunde R. hotărât când aude propunerea mea de vacanță.

-Da, drăguță, e pe listă, cum să nu?

Cam scumpă vizita asta la Doñana, aveam să vedem mai târziu, când ne-am hotărât să facem rezervare. Aproape treizeci de euro de căciulă (copiii sub zece ani plătesc zece euro, al meu a depășit vârsta). Noroc cu vaucerele astea de tot felul. Am economisit aproape prețul unui bilet. Total plătit: cincizeci și șase de euro pentru toți trei. Ce includea? Era vorba de un pachet standard:

-Durată vizită: 3-4 ore.

-Tip de vehicol: variabil, de până la treizeci de locuri.

-Ora de plecare: 8:00 pentru vizitele de dimineață. Orarul de după-amiază variază în funcție de anotimp.

-Loc de plecare: El Rocío.

-Traseul vizitei: pădurea de pini Coto del Rey, pădurea de plute Matasgordas, Mlaștina Hinojos, Centrul de vizitatori José A. Valverde.

-Un binoclu la doi turiști și un telescop pentru grup.

-Șofer-ghid andaluz, cu accent haios și glume ca în sudul Spaniei. Ăsta era bonusul.

Mai sunt și alte opțiuni mai scumpe și mai de durată. Dar noi nici nu suntem biologi de meserie, nici nu aveam alte intenții decât de a ne face o idee despre ce este Doñana, și nici chef de călduri mari nu aveam. Apropo de călduri, am nimerit exact cea mai călduroasă zi din vacanță, o luni în care termometrul marca la plecarea din parc 43,5º. Cum vă spuneam, se organizează și vizite mai lungi, ba și private dacă doriți, adică merge ghidul doar pentru 3-4 persoane. În acest caz pregătiți aproape o sută de euro de persoană și s-a rezolvat. Nu, masa nu e inclusă, dar puteți mânca un „meniul zilei” la zece euro fără probleme.

Dar haideți să vedem ce e cu Doñana ăsta! Este vorba, așa cum probabil v-ați imaginat, de o rezervație naturală pusă la mare cinste în manualele de geografie ale copiiilor de aici. Este considerată drept una din cele mai importante zone protejate din Europa, și eu chiar eram curioasă, mai ales că în Deltă nu am ajuns până acum (asta așa, ca și comparație). Deși ecosistemele sunt diferite, când citeam că Doñana este un punct cheie în rutelor migratorii ale păsărilor care se tot plimbă între continentul african și cel european, nu puteam să nu mă gândesc la Delta noastră. Pentru că și aici este vorba de un ultim refugiu pentru numeroase specii pe cale de dispariție.

Matalacañas, cartierul nostru general în această vacanță, se află chiar în mijlocul acestei rezervații. De aici și țânțarii de care vă vorbeam la descrierea hotelului, și am avut noroc că mlaștinile erau aproape uscate... De asemenea, când am studiat harta pentru a stabili unde și cum vom merge, bineînțeles că inițial mi-a făcut cu ochiul și Cadizul, că doar era peste... drum, adică rezervație. Da, era peste rezervație în linie dreaptă. Numai că nu sunt drumuri directe, adică rezervația e protejată, că doar de-aia e rezervație, și ocolul ar fi însemnat vreo trei sute de km., plus că zona Cadizului are nevoie de zile întregi numai pentru ea, pentru că nu ai fi știut ce să alegi. De aceea am ales (și bine am făcut) Algarvele portughez în defavoarea acestuia, pentru că îi vom aloca o altă vacanță în viitor numai și numai lui (sau ei, provinciei Cadiz). Singura șosea care străbate Doñana este cea care vine dinspre El Rocío la Matalascañas și continuă spre orașul Huelva. În rest, numai drumuri (nu șosele) pentru cei care au grijă de acest parc natural. În ziua în care am ajuns acolo, ne-am emoționat la vederea indicatoarelor. Dar m-am și dezumflat puțin, pentru că eu mă așteptam la ceva munți. Ah, dacă m-ar auzi fi-miu! Dar uite că nu am studiat suficient înainte. Știam că nu e vreun lanț muntos acolo, dar măcar niște dealuri mai înalte, așa, mă gândeam eu, de unde să ne uităm cu binoclul prin împrejurimi... ;) Ei aș! De unde?! Rezervația e la câmpie, și e formată din două ecosisteme: pădurile de pini și de tufișuri mediteraneene care cresc pe un sol nisipos, și imensa mlaștină cu terenuri inundabile formate din argile impermeabile cu un regim hidric variabil, în funcție de anotimp.

Ni s-a spus să fim în El Rocío la 7:45. Așa că ne-am trezit cu noaptea-n cap, am luat punguțele cu mic dejun de la recepție în vreme ce restul populației dormea, și în maxim cincisprezece minute am fost acolo. Era încă întuneric, și mai erau doi turiști așteptând. Până s-au strâns cu toții a mai durat, așa că am băut o cafea și un suc de portocale la terasa de lângă, unde șoferii-ghizi lua micul dejun tipic andaluz, cu pâine prăjită, ulei de măsline și sos de roșii pe deasupra. Între timp s-a luminat (de ziuă;)), ne-a și sunat doamna de la firma care organizează excursiile pentru că nu știa că am ajuns, și nici noi nu știam că trebuie să intrăm în sediul lor, deși era destul de logic. Mă rog, nu eram singurii, așa că logic, nelogic, am intrat, am arătat vaucerele și ni s-au dat niște pliante, nu foarte bogate în informații, timp în care am tras și cu ochiul să văd dacă rezolvăm în magazinașul de aici chestiunea suvenirurilor. Apoi șoferul-ghid ne-a dat bună dimineața și ne-a arătat autobuzul în care trebuia să ne urcăm. De fapt un microbuz mai solid, așa, de culoare verde, cu vreo douăzeci de locuri. Ne-am așezat pe stânga (acolo am prins locuri), deși nu e important, pentru că se văd aceleași lucruri pe ambele părți. Ni s-au înmânat binoclurile, două la trei persoane în cazul nostru, și am pornit la drum. Geamurile erau aproape toate deschise, și era și ceva curent la prima oră a dimineții, dar imediat ce soarele și-a făcut apariția, a venit și căldura.

Am traversat, deci, cu microbuzul, satul El Rocío cunoscut în Spania întreagă pentru pelerinajul din luna mai care adună un milion-două de persoane!! Nu căutasem poze pe net înainte și imediat am dat de lucruri care m-au surprins tare mult, dar, ca să nu încurcăm borcanele, las descrierea satului pentru întoarcerea din rezervație. Care rezervație este la marginea lui, și nu are nici gard care să delimiteze zona, deci probabil din când în când locuitorii se mai trezesc cu câte o vizită mai… sălbatică.

Ghidul era extraordinar de bine informat, probabil că își făcea meseria de ani buni, pentru că ne-a dat informații fel și fel, deși s-a mai repetat pe alocuri (repeta o frază ca pe poezie, înșiruia speciile de animale și plante de parcă urma să fie ascultat la lecție;), dar toate pe un ton șugubăț, tipic andaluz).

Pădurea mediteraneană. Am rămas mască atunci când ne-a spus că tufișurile din Doñana supraviețuiesc mulțumită unuia din cele mai mari straturi acvifere din toată Europa. Habar n-aveam! Specii precum Cistus ladanifer (m-am străduit să găsesc denumirea în română, dar cum planta este originară din Spania și Portugalia, nu a fost chip să dau de varianta în română; poate cunăscătorii pot da o mână de ajutor) și rozmarinul, printre altele, oferă refugiu mamiferelor de aici. Râsul iberic este regele acestui ecosistem al pădurilor, iar dezamăgirea că nu am reușit să-l vedem nu a fost prea mare, știam că era destul de posibil să nu îl vedem la culoare. Am văzut pe fugă o turmă de mistreți care treceau «strada», dar nu au stat la poze, au dispărut repede. Iar deliciul excursiei ne-a fost dat de cerbii și căprioarele care nu prea se speriau de noi, astfel încât ei sunt protagoniștii pozelor noastre din Doñana. Cum tocmai începea sezonul de împerechere, am ascultat, încântați, cântecele lor. Boncănit parcă se numește. Ghidul ne cerea liniște și avea un ochi impresionant pentru a ne arăta nu numai cerbi și căprioare, ci și iepuri și păsărele contopite cu peisajul, cu colorit greu de distins. Să mai zică cineva că bărbații nu pot face mai multe lucruri în același timp;)). Domnul nostru conducea, ne dădea explicații la tot pasul, ne mai arăta și poze dintr-o carte, și ne și spunea unde sunt animale (acolo de obicei oprea microbuzul ca să vedem cu toții și să facem poze).

Siteurile de specialitate (spaniole) asigură că această rezervație este spațiul natural cu cea mai mare biodiversitate din Europa, iar grupul de păsări este cel mai numeros (mai mult de trei sute de specii, dintre care aproape jumătate se reproduc aici). Despre Deltă am citit că ar adăposti tot peste trei sute de specii, așa că nu știu care are mai multe. Sunt convinsă, totuși, că fiecare este frumoasă în felul ei. Partea proastă pentru noi este că am fost în perioada cea mai nepotrivită pentru a admira parcul în toată splendoarea lui, mlaștinile fiind pământ uscat pe timp de vară. Într-un singur loc, unde încă mai era ceva apă, am văzut prin telescopul adus de ghid flamingo eleganți și superbi. Preț de câteva secunde doar, pentru că au fost specimene (umane) care au uitat că sunt într-un grup și nu se mai săturau.

Râsul (sau lincsul) iberic este, cum spuneam, regele rezervației și se spune că este cea mai amenințată felină a planetei. Sunt multe indicatoare pe marginea șoselei N-125 care leagă Matalascañas de Huelva care avertizează de faptul că râșii pot trece strada. Asta deși sunt garduri pe o parte și pe alta a drumului, ba li s-a construit chiar și un pod;). Deși nu am văzut niciun exemplar, ghidul ne-a spus numele tuturor celor din rezervație, care sunt dotați cu cip și sunt ținuți în evidență, ba și legăturile lor de rudenie.

Am avut norocul să vedem acvila imperială, altă emblemă a rezervației, aproape la fel de amenințată ca și râsul (vreo zece perechi mai sunt pe aici…). În rest, iepuri și păsărele al căror nume nu le știu nici în română.

Am râs când soră-mea m-a întrebat cum a fost în Doña Ana. Nu era departe de adevărarul nume, pentru că Doñana vine, evident, de la Doña Ana de Mendoza, fiica prințesei de Eboli, căsătorită cu cel de-al șaptelea Duce de Medina Sidonia, și care s-a retras să trăiască aici acum vreo cinci secole.

Punctul final (înainte de a face drum întors) a fost Centro de Visitantes José Antonio Valverde, omul de știință spaniol care prin anii șaizeci a convins autoritățile să creeze rezervația. O interesantă expoziție care ne-a arătat acest spațiu în toate anotimpurile și ne-a lăsat cu regretul că nu era primăvară ca să-l vedem în toată splendoarea lui. Tot aici am văzut și un filmuleț cu un personaj animat, o specie de cocoș de apă, care ne-a învățat cum să respectăm natura și rezervația.

Ca să ne facem o idee, ghidul ne-a spus că suprafața protejată este de o sută zece mii hectare, adică echivalentul a o sută zece stadioane, cu tribune, instalații complete, etc. Nu mai vorbim de faptul că ținutul cuprins între locurile unde Río Tinto și Guadalquivirul se varsă în Atlantic cuprinde și imense plaje virgine despre care vă voi povesti, sper, în curând. Huelva, Sevilla și Cadiz sunt cele trei provincii pe care se întinde Doñana.

Acest frumos labirint de pământ și apă este și gazda celui mai mare pelerinaj din întreaga Spanie: El Rocío, un sat pe care eram tare curioasă să-l văd. Așadar, am trecut din nou peste podul care are plăcuțele cu numele frățiilor prezente an de an acolo, și construit în locul celui vechi, rămas nefolosibil acum ani de zile în urma unei inundații. Nisipul din rezervație ne va însoți pretutideni în sat. Da, da: aici străzile nu sunt asfaltate!! Sunt o continuare a dunelor din rezervația naturală. Parcă intrăm într-un peisaj din vestul sălbatic, unde casele au suporturi speciale la ușă pentru ca oamenii… să-și lege caii!!! Zici că ești într-un western.

Câteva cuvinte despre pelerinajul la El Rocío. Este o manifestație religioasă populară (și catolică) în onoarea Fecioarei del Rocío (știm cu toții că spaniolii dau nume diferite Fecioarei: fiecare sat, oraș, etc. are o Fecioară „a lui”). Se ține de Rusalii și e un eveniment național. Evident, nu are același succes în nordul Spaniei, dar eu am o vecină care a mers câțiva ani de zile, o blondă superbă îmbrăcată în rochii andaluze cu volane, flori în păr și cu un cal pur sânge;). Las restul pentru imaginația cititorului.

Parte din drumul spre El Rocío trece prin Doñana. Lumea – puhoi – merge pe jos, pe cai, în șarete sau căruțe frumos împodobite. Mai nou și cu mașini, deși se încearcă limitarea acestora. Un nor de praf dens se înalță în zilele acelea deasupra zonei. Credincioșii ajung la fosta troiță (azi biserică în toată regula) unde, în noaptea de duminică spre luni, localnicii almonteños (nume de la localitatea Almonte), organizatorii pelerinajului, realizează ceea ce se numește săritul gardului, după care scot Porumbița Albă (Paloma Blanca, adică statuia Fecioarei din biserică) și o procesionează pe străzi. Traseul trece pe la sediile tuturor frățiilor unde preoții îi adresează rugăciuni, și Fecioara este însoțită de tot poporul. Mai bine de 100 de frății (dintre care 96 sunt andaluze, și restul de vreo 20 din afara Andaluziei, și cred că și acestea au fost fondate de andaluzi sau descendenți de andaluzi…) ne fac o idee de ce înseamnă acest pelerinaj. Până și papa Juan Pablo II a luat parte în 1993 la acest eveniment care își are originile undeva în sec. XIV…

Impactul ambiental în ecosistemele din rezervație provocat de miile de pelerini în zilele respective este altă poveste. Ecologiștii și iubitorii de animale vorbesc de cai maltratați, dar și de mult fum, zgomot și pericol de incendii (nu, nu se fac grătare, dar probabil sunt și pelerini fumători mai neatenți). Ca să nu mai vorbim de petarde, o formă clasică a spaniolilor de a-și exprima veselia. Cu toate astea, pelerinajul este o tradiție foarte înrădăcinată care cu greu va fi modificată, așa încât se preferă măsurile de protecție și se pare că situația se îmbunătățește pe an ce trece. Imaginați-vă un sat de 1.650 de locuitori care în câteva zile adună un milion sau chiar aproape două de suflete. De la ghidul din rezervație am aflat cât costă chiria unei case pentru o săptămână. Țineți-vă bine și scoateți din buzunar în jur de 6.000 euro!!! Să picăm pe spate când am auzit… Bine, că puteți face și figura pe care am făcut-o noi, adică vizitarea satului combinată cu rezervația, pe mult mai puțini bani;)).

Căldura era deja sufocantă, și, după ce am rezolvat problema magneților (nu e prea mare ofertă, iar magneții cu Fecioara sunt oribili!), ne-am dus să vizităm și noi biserica. La Ermita de El Rocío. Este emoționant, dar mai mult din prisma a tot ceea ce înconjoară Fecioara Mlaștinilor, acesta fiind cea de-a doua poreclă dată Fecioarei de aici. Este una tipic andaluză, adică aurită și împodobită la greu. Iar ceea ce este tare amuzant este ce se întâmplă înăuntru: scrie clar că nu e voie să faci poze sau să filmezi. Ei bine, toți, dar absolut toți vizitatorii își fac poze. Dar nuuu, să nu credeți că pe furiș, nuu! Mulți pozează și-așa, și-așa, și cu fața, și cu spatele, și din profil;), în vreme ce gardianul stă și se uită răbdător la toată lumea. Eu cred că afișele respective nu mai sunt valabile de mult dar responsabilii nu le-au dat încă jos, pentru că altfel nu-mi explic situația. Bineînțeles că ne-am făcut și noi, cum altfel? În rest este o biserică frumoasă; mie mi-a plăcut mai mult pe dinafară, e albă, tipic andaluză… Mai e o capelă în apropiere, unde lumea aprindea de zor lumânări enorme, ca la noi (știți că pe aici nu prea există acest obicei cu lumânările de ceară), și era o căldură insuportabilă. De asemenea, în piața unde se află biserica, se filma emisiunea “Biggest looser”, despre care eu nu auzisem. Pentru parcarea de pe lateralul bisericii nu am plătit, dar nu pentru că nu s-ar plăti (costă un euro), ci pentru că nimeni nu ne-a cerut acești bani și nici nu era vreo tonetă în acest sens.

De aici am mai făcut câțiva pași pe câteva străduțe, ne-am umplut de praf, am pozat case andaluze frumoase, multe din ele închise pe timp de vară, și am hotărât să ne terminăm vizita în răcoarea aerului condiționat din mașină. Cred că e una din puținele dăți din viața mea când am preferat să fac acest lucru. Dar Dumnezeule, erau aproape 44º!! Vestea reușitei la un examen ne-a prins acolo și ne-a mai înviorat un pic. Vă invit să cunoașteți satul și în poze, mai ales că nu are obiective speciale de vizitat. El însuși este un obiectiv deosebit și interesant în ansamblu. Și ca să vă faceți o idee de cum arată în sărbătoare, voi atașa la sfârșit (deși poate sunt cele mai interesante poze ale articolului) niște poze făcute la întoarcerea din vacanță în Utrera, în scurtul popas făcut în această localitate seviliană unde avem niște prieteni. Erau în fieste și ne-am sucit gâturile uitându-ne la caii superbi, la trăsurile frumos împodobite, și mai ales la rochiile și costumațiile de sărbătoare. Sper să vă placă și vouă/dvs...

M-am gândit să închei acest articol cu legenda locului, documentată în Regulile Frăției Hermandad Matriz în anul 1758.

Un om plecă la vânătoare sau duse animalele la păscut, și se afla în zona satului Almonte, în locul numit La Rocina (plin de ierburi și tufișuri unde numai păsările și animalele sălbatice puteau intra). Deodată auzi lătratul câinilor și pătrunse în adâncul pădurii, nu fără efort, și, în mijlocul mărăcinilor, găsi acel crin nepângărit de spinii păcatelor, văzu între mure acea mură mistică nevătămată între focurile păcatului original; se uită la Imaginea Reginei Îngerilor în mărime naturală, așezată pe trunchiul unui copac, și admiră frumusețea pelerinei. Era îmbrăcată cu o tunică de in de culoare alb-verzuie, și frumusețea ei era atrăgătoare chiar și pentru cea mai libertină imaginație.

Această descoperire spectaculoasă și neașteptată îl umplu pe om de bucurie, și, vrând să arate lumii întregi fericirea lui, scoase pe umeri sculptura din pădurea cea întunecată. Intenționa să o ducă în Almonte, și cum era cam departe, adormi de oboseală, iar când se trezi, văzu că frumoasa imagine dispăruse. Distrus de durere, se întoarse la locul unde o găsise, și acolo o află ca și înainte. Se întoarse atunci în satul său și le povesti tuturor întâmplarea, și tot poporul plecă în căutarea ei, găsind-o la fel de frumoasă în ciuda intemperiilor vremii. Cu devotament și respect, o scoaseră din tufișuri și o așezară în cea mai mare biserică din sat, în vreme ce îi construiră un alt templu în acea pădure, și un nou altar pentru cea pe care au numit-o La Virgen de Las Rocinas.

---

VIZUALIZĂRI: 3418 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI