Pestera Dim - amintire de suflet

TIPĂREȘTE

…. In sfarsit concediu!!! Nuuuu, nu in Turcia, ci concediu la domiciliu, si asa cum imi place mie, ma relaxez documentandu-ma pe AFA. Intre noi fie vorba este cea mai ieftina metoda de calatorie :). Cu putina imaginatie din partea noastra, autorii articolelor ne deschid ochii mintii si ne introduc in lumi si orizonturi in care la final si noi alaturi de ei putem afirma ca “Am fost Acolo”!

De data aceasta rasfoind paginile dedicate Antalyei-Alanyei (doar nu se putea alt ceva decat Turcia, marea mea iubire ), la un tur rapid imi pare ca lipseste ceva din lunga lista de obiective, sau poate ca exista dar mi-a scapat mie. Ma refer la Pestera Dim, pe care am avut sansa sa o vad in august 2015. Si daca tot Am Fost Acolo, de ce sa nu impartasesc cu dvs experienta.

Majoritatea turistilor cunosc doar Pestera Damlatas (Pestera Plangatoare). Nici nu-i de mirare avand in vedere promovarea intensa si amplasarea acesteia in imediata apropiere a faimoasei plaje Kleopatra (hmmm..., cam peste tot in Turcia ne lovim de numele acestei fapturi si ma gandesc ca tare mult i-au mai placut plimbarile prin tara semilunei). Cat este mit si cat adevar, nu ne este dat noua sa stim, insa cert este ca numele in sine da bine pentru turismul turc.

In dupa-amiaza ultimei zile petrecute in Alanya, am socotit ca-i cazul sa evadam de arsita orasului si sa ne aventuram in cautarea racorii, in creierii Muntilor Taurus... Planul era urmatorul:oprire la Restaurantul Dim Çayı, despre care citisem aici pe AFA, dupa care Pestera Dim. Poate ca ati ghicit deja..., ambele locatii se afla pe valea raului cu acelasi nume-Dim, undeva la est de orasul Alanya... Despre pestera stiam de la un prieten turc, ale carui fotografii surprinse acolo mi-au starnit interesul.

Si pentru ca au trecut doi ani de atunci, nu-mi aminesc detalii despre traseu, stiu doar ca a fost destul de rapid si facilitat de GPS. Tot ce pot face in schimb este sa va las adresa exacta a celor doua locatii. Nu incerc sa ma scuz, insa de-alungul anilor am vazut atat de multe locuri in Turcia incat am in memorie un mozaic de locatii, drept care nu pot reda cu exactitate anumite informatii.

Conform planului prima oprire am facut-o la Restaurantul Dim Çayı, amplasat pe raul Dim, la o distanta aproximativa de 8 km fata de centrul turistic al Alanyei. Cu aceasta ocazie am descoperit ca exista patru restaurante, care printre altele poarta si numele de Dim Çayı. In ordinea distantei fata de Alanya, acestea sunt: locatia 1 -Dim Çayı Nehir Piknik Resaurant; locatia 2-Dim Çayı Anadolu Köyü Restaurant - Kahvaltı Evi; locatia 3- Dim Çayı Beyaz Saray Piknik Restaurant si locatia 4-Dim Çay Pınarbaşı Restaurant.

Pentru a depista restaurantul descris pe AFA, m-am gandit la pozele vazute si intr-un final am decis ca este castigatoare locatia nr 3 - Dim Çayı Beyaz Saray Piknik Restaurant. Adresa: Kestel Mahallesi, Tosmus Kasabası Baraj Cad. 07400 Alanya / Antalya, 07400 Alanya/Antalya, Turcia, Tel +90 242 518 16 39. Conform saitului de prezentare este deschis zilnic intre orele 8:00-23; 30. Prin urmare informativa din timp la care din cele patru locatii vreti sa ajungeti.

Restaurantul in sine este asa cum ma asteptam, original,

platformele destinate servirii mesei, amenajate in stil ototman, fundalul sonor este asigurat sunetul apei care curge necontenit si micile creaturi zburatoare ce-si au cuibul in copacii de pe marginea raului. Cateva lebede pe apa, in jur foarte multa verdeata si aer curat, usor racoros, o necesitate atunci cand petreci mai mult timp in torida Alanye. Per anasamblu o locatie fermecatoare!

Ne-am ales una din multele platforme, chiar pe mijlocul raului si ne-am asezat turceaste pe pernutele aflate pe post de scaune, asteptand venirea unui chelner. Imi era pofta de gözleme (placinte delicioase cu carne, branza, cascaval, spanac, ori ce va mai pofteste inimioara) si ayran. Insa, surpriza!!! Nici vorba de asa ceva in meniu. Ne puteam alege insa difrerite tipuri de peste si fripturi, insa mai nimic cu specific, ceea ce m-a dezamagit. Nu neg ca de-alungul concediilor petrecute in Turcia nu am mancat si preparate cu specific international, dar asta a fost la inceput, pana m-am prins eu cum sta teaba cu gastronomia turceasca, pe care o ador. Si de atunci, asta caut… mancaruri cu specific. Drept dovada ca bucataria imi este ticsita cu ustensile si condimente de provenienta turca. In plus restaurantul era aproape gol, asa cum mai concluziona cineva aici, intr-un articol pe AFA. Cu exceptia noastra daca mai erau 3 platforme ocupate de musterii. Poate am nimerit noi la ore nepotrivite. Banuiesc ca la ore mai tarzii, locatia devine mai animata.

Am marcat prezenta in locatie cu cate un turkish cay, dupa care am pornit spre urmatoarea destinatie- Pestera Dim, adresa-Kestel Kasabası, tel 07450 Alanya/Provincia Antalya, Turcia, program de vizitare zilnic intre orele 9:00-18:30. Noi am platit 15 TL de persoana... Daca nu ma insel si pentru parcare am platit cam 2 TL.

Am ajuns la pestera destul de repede si tot cu ajutorul GPS-ului. Pentru cei care nu au masina, se pare ca ar exista un autobuz 202, care pleaca din fata Universitatii Alanya, calatoria pana la pestera durand 20 de minute.

Imi amintesc ca de-alungul traseului exista multe plantatii de lamai, portocali, rodii si banani pitici-cultivati doar in aceasta parte a Turciei. Pe masura ce ne apropiam de destinatie, pe partea dreapta a soselei apar si cateva tarabe intesate cu produse specifice zonei.

La punctul terminus, soseaua se termina cu balustrade metalice, iar in fata se afla o casuta de culoare galbena (punct de paza si securitate, parca). In stanga acesteia se deschide in zare o superba panorama a golfului Alanya, iar in dreapta in toata splendoarea impaduritului Canion Dim.

Din fata punctului de paza ne-am abatut spre stanga, unde se afla calea de acces spre pestera, in fapt o alee betonata si asezata pe trepte, asa cum impune relieful. Pe stanga aleii, la sensul de dus, alte balustrade metalice au rolul de a proteja turistii de haul care se deschide dedesubt, iar pe drapta sunt casa de bilete, cabanute cu suveniruri si chiar un mic restaurant. Toate in aceeasi culoare galbena. Aleea se termina cu intrarea in pestera, amplasata pe partea stanga si incadrata de doua imense usi metalice, negre, care poarta numele pesterii si anul inaugurarii.

Noi am ajuns destul de tarziu, aproape de ora inchiderii si am constatat ca nu mai aveam decat o jumatate de ora la dispozitie pt vizitare, dupa care pestera se inchide, iar accesul pe alee este blocat pt a nu tenta eventualii turisti rataciti sa se aventureze si sa se expuuna pericolului prapastiilor din apropiere. Probabil si de aici necesitatea existentei punctului de paza descris anterior.

Pestera Dim (Dim Mağarası), una dintre cele mai mari din Turcia (3 000 in total), este localizata la145 km de Antalya, respectiv 12 km est de centrul turistic Alanya, in versantul vestic al masivului Cebel-i Reis Mountain (1,649 m). Acest masiv in forma de “V”, face parte din sectorul median al lantului muntilor Taurus, munti tineri cu varsta alpina., care au capatat forma actuala in timpul plio-pleisoticenului. Varsta reala a pesterii nu a fost precizata cu exactitate, insa se estmeaza intre 500 mii -1 milion de ani, la fel ca majoritata formatiunilor carstice din Turcia.

Este o pestera naturala, formata prin dizolvarea calcarului galbui-rosiatic, de catre apa de ploaie, infiltrata prin crapaturile de la suprafata. Aceasta apa se incarca cu dioxidul de carbon din aer, se transforma in acid carbonic si patrunde in caverne, unde dizolva calcarul. In jumatatea inferioara calcarul este intercalat cu sist, o roca cu textura fina, fara porozitate si nedizolvabila in apa. La adancimea de 150 m, sub pestera exista izvoare de apa subterana, probabil cele raspunzatoare de crearea acestia.

Pestera situata in Rezervatia Naturala cu acelasi nume, la o altitudine de 232 m, are o lungime de 360 m, o latime si intaltime de 10-15 m si se suprapune peste o falie tectonica ce taie masivul Cebel-i Reis, pe directia NV-SE.

Are doua galerii, dintre care una mai scurta amplasata in partea stanga a intrarii si cea de a doua, pe partea din dreapta intrarii. Aceasta din urma se termina cu un lac, aflat la o adancime de 17 m diferenta de nivel fata de gura pesterii. Lacul se intinde pe o suprafata de 200 m2., nivelul apei din lac, depinzand de permeabilitatea sistului care ii captuseste cuveta. Cele doua galerii sunt amenajate cu terase metalice, anumite spatii fiind intunecoase, altele iluminate.

Interiorul este acoperit cu forme carstice deosebite, stalactite de forma unor imense candelabre, ori cascade, stalagmite, coloane, draperii si domuri, unele cu dimensiuni impresionante; procesul de modelare al calcarului, fiind inca activ. Temeperatura este constanta 18-19 grade Celsius... in sfarsit racoarea mult asteptata, insa sa stiti ca nici aici nu scapati de umiditate. Eu am iesit cu parul semi-cret, dupa vizita :)

Primele studii speologice s-au facut in anul 1986, ulterior in anul 1996, a trecut din administratia statului turc in patrimoniul MAGTUR. SA (Show Cave Turism and Tranding Company-cu sediul la Ankara), care s-a ocupat de tot ce presupune managementul pesterii:amenajarea, includerea in circutitul turistic si inaugurarea in anul 1999, lucru benefic turismului turcesc. Prin urmare devine prima pestera “privata” din Turcia, inclusa pe lista obiectivelor turistice. Incepand cu anul 2002, Pestera Dim a fost fost inclusa in asociatia ISCA (International Show Cave Association)

Se pare ca in trecut pestera era folosita drept adapost pt vanatorii si pastorii regiunii.

Cam acestea ar fi datele generale, despre pestera. Sa va spun insa si cum am perceput-o eu.

Initial am fost reticenta privind vizitarea, deoarece pe fondul unor probleme medicale, in ultimii ani ai scurtei mele existente de pana acum, am dezvoltat unele fobii. Evident ca am devenit oarecum si claustrofoba. Insa, leoaica din mine nu se da niciodata batuta si ma infrunt cu fiecare temere in parte cand se iveste ocazia. Merg pe principiul: “Nu stau sa calculez prea mult, doar gandesc pozitiv si ma bucur de ce imi ofera fiecare experienta in parte. Nu-i loc de filosofie si psihologie in astfel de situatii”. Si de cele mai multe ori am avut sorti de izbanda

Asa s-a intamplat si in cazul Pesterii Dim. Stiam din pozele vazute anterior ca are spatii generoase si asta m-a ajutat enorm. Singurul stres major, era timpul scurt de vizitare, ramas pana la inchidere. Asa incat, cu emotii, am trecut pragul usilor metalice, impreuna cu ceilalti membrii ai grupului, am facut un tur de orizont, atat cat mi-a permis privirea si m-am aventurat in necunoscut. Imi amintesc ca la intrare era un supraveghetor; vizitarea pesterii se face pe cont propriu,fara ghid. La capatul pesterii exista un al doilea supraveghetor, o domnisoara, care se asigura ca in apropierea orei de inchidere nu ramane nimeni in pestera.

In general de-alungul exprientelor turistice in Turcia, indiferent de natura lor, am observat ca turistului i se acorda libertate deplina pentru a se bucura in voie de obiective. O singura exceptie am intalnit la Pamukkale, unde se auzeau in permanenta fluierele celor de la securitate, provocate cei drept ce turistii care accesau locuri nepermise.

Revenind la pestera, in cativa metri de la intrare se bifurca cele doua traverse de acces, spre stanga, cu galeria cea mai scurta (50 m) si spre dreapta cu galeria lunga (360 m). Pe cea din stanga am vizitat-o prima, lasand la urma partea cea mai palpitanta . Nici aici nu a fost atat de rau, am coborat si urcat un numar infinit de trepte, cu ochii cascati cat cepele la impresionantele formatiuni calcaroase, am facut fotografii, ajungand pe nesimtite la capatul pesterii, cu lacul din dotare. Ne-am odihnit pret de cateva minute, dupa care domisoara –supraveghetor, ne atrage atentia ca se apropie momentul inchiderii si trebuie sa ne indreptam catre iesire. Pe tot parcursul vizitei ne-am intrsectat cu maxim 5-6 persoane, ceea ce nu a fost rau e loc. Am putut admira totul in voie si am scapat si de clasica aglomeratie turistica. Adica, pt mine era suficient ca ma aflam intr-o pestera, nu mai aveam nevoie si de aglomeratie :)

Am ajuns destul de repede la suprafata si odata cu noi si cei doi supraveghetori, dupa care usile pesterii au fost ferecate, iar noi grabiti sa parasim cat mai repede si aleea de acces. La jumatatea traseului ne-am oprit pe o platforma cu belvedere la canion, l-am fotografiat si dupa alti cativa metrii am ajuns la locul de parcare. In fata aveam un superb apus de soare peste Golful Alanya. A fost momentul in care mi-am reincarcat bateriile sufletului. si am constientizat “mica mea victorie”’Am fost in pestera Dim, Am Fost Acolo!

Concluzie : Dim este un univers sbteran imens, spectaculoas, cu formatiuni exotice; este mult mai mare decat Damlatas, prin urmare alegeti-va un program de vizitare asa incat ca sa-i alocati mai mlt timp decat am facut-o noi, dar si sa evitati aglomeratia, pentru a va putea bucura pe deplin de acesta minune a naturii. Mai trebuie stiut ca vizitarea necesita un oarece efort fizic, avand in vedere multimea de trepte care urca-coboara, insa nu-i chiar de speriat, avand in vedere ca si copiii o pot vizita. Este o alternativa de evadare care merita din plin!!!

Singurul meu regret in ce o priveste a fost ca datorita orei tarzii punctul cu suveniruri era deja inchis si nu am putut sa ma premiez la final cu un magnet, asa cum fac la vizitarea fiecarui obiectiv. La drept vorbind saracul frigider nici nu cred ca mai suporta multe, dar am gasit solutia salvatoare... usa de la intrarea casei este metalica :)

Am pornit pe drumul de intoarce avand in minte problema “lipsa magnet”, insa mi-am amintit de existenta micilor tarabe in apropiere, asa ca de ce sa nu incercam? Nu dupa mult timp le-am regasit, am parcat pe sensul opus in fata uneia dintre ele, pornind in cautarea magnetutlui pretios. Nu mi-a fost dat sa il gasesc, insa ma-m ales cu ceva mult mai valoros, compania si prietenia unor oameni pe care pana atunci nu ii vazusem niciodata.

S-a tot scris aici pe AFA despre cat de calzi si ospitalieri sunt tucii in general, dar poate ca unii au reticente in acest sens. E drept ca nu exista padure fara uscaturi, insa eu pot sa confirm ca oriunde am mers prin Turcia, mi-am facut prieteni. Cat despre cei noi, initial le-am cercetat “bazarul” expus, am inventariat rapid cam tot ce aveau de vanzare:fructe proaspete, uscate, condimente, dulceturi, diverse articole de vestimentatie crosetate, ori de artizanat. O mica afacere de familie a unor oameni simplii, care s-au bucurat enorm sa ne vada. Nu, nu erau genul comerciantilor turci care agaseaza clientul, ci chiar au profitat in cel mai frumos mod cu putinta de prezenta noastra. Poate si din cauza ca la acea ora destul de inaintata doar noi mai bantuim pe acolo, poate si datorita faptului ca suntem diferiti de ei. Cine stie...

Familia, compsa din o bunica,nu foarte in varsta,care purta battic-simbolul islamului,fiul acesteia si doi nepoti ,o fetita si un baiat, frati gemeni.Sotiia domnului nu era prin zona.Cei doi copii m-au impresionat enorm, in sensul ca desi erau imbracati modest, iar mainile le purtau urme de munca, se jucau pe rand cu o amarata de trotineta, in panta soselei goale de acum.Niciodata nu mi-a fost dat sa vad copii atat de veseli si de fericiti.In linistea serii nu rasunau decat tipetele de voiosie ale celor doi. Cat am stat cu ei au ras tot timpul, ne-au imbratisat, ne-au oferit pupici si smochine, prospat culese de ei. De altfel, turcii sunt un popor de oameni veseli.

Prin prisma meseriei lucrez cu copii si cunosc in ce consta fericirea noilor generatii. Oricate gadget-uri si haine de marca ar purta, nu am citit in ochii nici unuia sclipirea si bucuria din ochii celor doi. Ma intebam, cum Dzeu oamenii astia pretuiesc stilul de viata modest pe care il duc, iar noua nu ne mai ajunge nimic din ce avem? Cu siguranta stricaciunea societatii in care traim ne-a transformat in vanatori de bunuri materiale, pozitie sociala, etc.

De parca ne cunosteam de cand lumea, am petrecut cu acesti oameni cam doua ore, timp in care baiatul doamnei ne-a luat in curtea casei, la fel de modesta, si in gradina din spatele aceseia, s-a cototat intr-un rodiu din care ne-a cules fructele cu pricina... era aporape intuneric, dar se folosea de o lanterna si se mandrea cu pomii fructiferi si legumele pe care le cultiva. Ma gandeam in sinea mea, cati dintre noi am avea curajul sa pasim in Romania, in curtea unui necunoscut, pe timp de noapte? Aici am facut-o, pentru ca oamenii acestia emanau bunatate. Dupa turul gradinii, am revenit in fata tarabelor, unde mama acestuia ne-a servit cu fructe de cactus. Nu o puteam refuza, mai ales ca mai mancasem si cu alte ocazii si le cunosteam gustul delicios. Intre timp a pus samovarul pe o butelie-gen voiaj si ne-a facut ceai de busuioc... Habar nu aveam ca axista asa ceai si mai ales in Tucia, patria ceaiului negru. Cei mici au adus repede o masuta si scaune, sa putem bea ceaiul in tihna... si am tot baut, pret de vreo trei pahare. In tot acest timp ei nu s-au dezlipit din bratele noastre.

Poate va intrebati cum de ne-am inteles cu ei? Turca mea-nivel mediu a fost de real ajutor, iar ei au fost foarte foarte mandri ca le vorbeam limba. Am mai mentionat intr-un alt review ca in Turcia musafirul este considerat dar de la Allah. Asta am devenit si noi. din clienti, musafiri. La un moment data bunica,la fel de bine dispusa ca si nepotii, ne-a adus un album cu poze, timise de o doamna din Germania, a carei prietenie o castigase in acelasi mod, si cu care pastrau legatura de ani buni.Radia de fericire cand ne vorbea despre asta.

Am fi stat chiar si toata noaptea in compania acestor suflete minunate, insa era destul de tarziu, iar noi urma sa plecam a doua zi spre Istanbul. Cu greu i-am lasat, nu inainte de a cumpara macar ceva simbolic, drept rasplata pentru tratatia primita. Cateva portocale,mai speciale, foarte mari, coaja galbuie si extrem de dulci, roscove, banane autohtone (apropo nu mi s-au parut a avea gust diferit fata de cele clasice, singura diferenta fiind dimensiunile mult mai mici) si un mic obiect arizanal, o tartacuta pictata de bunica. Acasa o tin la loc de cinste si ori de cate ori o vad imi amintesc cu drag de ei...

Fructele erau din cultura proprie, cu greu trudita,de toti membrii familiei... se pare ca pentru a culege bananele intrau pe plantatii la 4 dimineata, pentru ca in jur de 8-9 sa termine culesul. Altfel caldura infernala nu le permite.

Ne-am luat la revedere, cu promisiunea unei noi revederi, si daca Dumnezeu ne ajuta vara acesta ne vom tine de cuvant. Ma tot gandesc ce as putea sa le duc ca suvenir din Romania??? Ce idei imi dati ???Cu siguranta le voi face si un mini-album cu pozele facute impreuna,dar vreau si ceva autentic...,pentru fiecare in parte.

Am plecat oarecum cu regretul ca timpul petrecut cu ei a trecut atat de repede si mai ales ca nu am avut cu ce sa ii rasplatim pe cei doi mici zambareti. Pe drum,insa mi-am amintit ca aveam in portbagaj pufuletii mei cei mai iubiti, de care rar ma despart. Nu era mare lucru, dar pentru ei era ceva nou si s-au bucat pe masura. Am oprit masina si inarmata cu pungile de pufuleti m-am intors in graba la cei mici. Cum sa le explic ce contin pungile mele? Nu mi-a venit in minte decat “misir unu” (faina de porumb), “ tuz” (sare), “su” (apa) si “Romanya Delight” :) Nu stiu cat au inteles ei din ce am incercat sa le transmit, dar stiu sigur ca s-au bucurat de ce au primit. Ne-am imbratisat inca o data si am plecat lasand in urma tot ce traisem acolo in ultimele doua ore...

Experienta avuta aici, cu acesti oameni binecuvantati, mi-a dat o noua lectie despre cum trebuie iubita viata. Am inteles inca o data ca este un dar divin inestimabil, iar fericirea noastra chiar vine din lucruri simple, mai ales daca ai alaturi suflete dragi. Nu port “povara” unor ani multi, insa ultimii trei m-au determinat sa-mi stabilesc valorile:sanatatea, familia si fericirea sufleteasca. Nu trebuie sa invinovatim pe nimeni pentru ce traim, de noi depinde totul. Vrem sa fim tristi, ori fericiti... alegerea ne apartine!

In incheiere imi las aici pe “foaia” AFA, o parte din multele gandurile, trairi si experiente. Si daca, considerati ca au curs prea multe cuvinte, imi cer iertare, insa am scris cu sufletul, m-a cuprins nostalgia si poate ca am exagerat cu atatea detalii. Am pierdut notiunea timpului, si abia acum constat ca este 23:44...

E tarziu sa mai public pe AFA, dar maine incepe o noua zi...

Oriunde sunteti si orice faceti, nu uitati sa va bucurati de viata. E singura pe care o primim!

Ps. Pozele fac parte din arhiva personala si cea a unui prieten.

---

VIZUALIZĂRI: 4489 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI