Spre Venus, poposind pe drum

TIPĂREȘTE

M-am gândit că dacă tot mi-am început de-a-ndoaselea povestea despre mica noastră vacanţă la Venus, la început de septembrie, descriind întâi ultima zi, care nici măcar nu a prea fost în Venus, ci pe plajele superbe din nordul litoralului bulgăresc, să scriu câteva impresii şi din primele zile, despre ce-am văzut şi ce mi-a plăcut... sau nu. Poate i-o fi cuiva de folos măcar la anul, că sezonul acesta s-a cam dus.

Despre drum nu e mare lucru de spus pe care să nu îl ştie oricine care a fost măcar o dată la mare pe autostrada Soarelui. Adică ai parte întâi de vreo 30 de kilometri de plăci de beton zgrunţuros, zdrăngănit de bucşi, pivoţi, torpedou, dinţi, rinichi, ficat şi ce-o mai fi, ţipat la soţ şi el la tine, că altfel nu vă auziţi de zgomotul maşinii, iar apoi restul drumului - lin şi rezonabil de liber în cea mai mare parte (bine, rezonabil când am fost noi). Cred că CNADR a avut o strategie când a ales minunata soluţie „modernă” de autostradă, care ar putea fi cam aşa: facem un prag de rezistenţă de vreo 30 km, un soi de selecţie (ne)naturală pentru a mai degreva staţia de taxare, plajele şi parcările de pe litoral în plin sezon când e supraaglomerat. Cine trece de pragul celor 30 km, fără să îl lase nervii sau maşina, ajunge la mare, cine nu, aia e, se întoarce acasă cu câteva piese de la maşină în pungă, asta dacă le mai regăseşte pe drumul de întoarcere şi le recunoaşte ca fiind ale lui. În rest soare, cât cuprinde, în ochi. Că de aia se cheamă autostrada Soarelui. Dar pe ăsta ţi-l asumi dacă vrei să pleci dimineaţa devreme, pe la 6, ca să ajungi primul pe plajă, că doar mergi numai cu faţa spre răsărit şi de acolo răsare soarele de când răsare el...

Ei şi dacă tot s-a terminat zdrăngăneaua după 30 km şi ai trecut testul, se cere o cafea, pentru că ai plecat devreme şi nu ai apucat şi eşti chior de somn şi de soare în ochi, cum spuneam. Plus că de acum, dacă s-a terminat cu vibratul, paharul de cafea poate sta în suportul aferent din maşină fără să rişti să îţi sară singur în sandale. Aşa că popas în prima benzinărie, unde descoperi uimit că aici s-au mutat mare parte dintre cei care altă dată ar fi stat la coadă direct la staţia de taxare ca să plătească taxa de pod. Dar acum, cu noua facilitate oferită de autorităţi de a plăti taxa de pod prin sms sau în vreo patru reţele de benzinării, toată lumea plăteşte la benzinărie, dar nu la oricare ci neapărat la prima de pe autostradă pe dreapta. Că şi numele i l-am uitat, deh, eram somnoroasă şi fără cafea. Oricum, propun CNADR construirea unei parcări supraetajate la prima benzinărie, să aibă lumea unde trage, sau măcar un semn mare pe care să scrie că mai sunt vreo 4 benzinării până în staţia de taxare, unde nu e nimeni, plus că poţi plăti la orice benzinărie din oraş, asta dacă nu ai încredere în reţelele de telefonie mobilă şi nu doreşti să îţi începi vacanţa cu o mare coadă ca să plăteşti o taxă.

Cam asta ar fi cu drumul, cafeaua am luat-o de la a treia benzinărie, nu era nimeni, apoi înviorată, am trecut fericită la volan şi soţul nefericit în dreapta (pentru că e invidios pe calităţile mele de şofer desigur, toţi bărbaţii sunt aşa cu nevestele lor şoferiţe). Spun fericită pentru că pur şi simplu îmi place să conduc pe zona aceea de autostradă de la Cernavodă şi până spre Agigea, care unduieşte printre dealurile Dobrogei şi îmi aminteşte cumva de drumuri greceşti.

Drumul era prevăzut să ne ducă, după cum am mai spus deja, la Venus, şi cum proprietarul vilei unde ne-am cazat ne spusese să venim pe la ora 13.00, am zis să ajungem devreme pe litoral şi ne aruncăm puţin privirea prin unele dintre celelalte staţiuni în drum spre Venus, până la ora cazării.

Eforie Nord

Primul popas a fost în Eforie Nord, pe bulevardul acela paralel cu marea, Tudor Vladimirescu parcă, unde am lăsat maşina, chiar la intrarea cea mai nordică pe faleză. Apoi am luat faleza la pas, până pe la jumătatea acesteia. Ce să zic, plăcut sub soarele dimineţii. Panoramă frumoasă de la înălţimea falezei, plaja curată şi aranjată, sau cel puţin aşa părea de acolo de sus, pe plajă nu am coborât. Spaţiul acela aşa zis verde dintre faleză şi plajă însă nu era nici prea curat şi nici aranjat. Autoserviri, terase unde poţi lua masa, nelipsitele chioşcuri cu de toate şi pe faleză şi pe bulevard. În partea dinspre nord strălucea liniştită şi goală în soare plaja cea nouă, pe care „au înnisipat-o” olandezii (care au făcut palmierul din Dubai – asta ştiu de la TV, ca şi termenul citat :) ), aducând apă cu nisip din larg. De fapt nu era goală că o ciuguleau pescăruşii, dar nici un petec de cearşaf de turist lenevit la soare. Nu mai era nici picior de muncitor olandez sau de utilaj aferent, dar plaja nu era dată în folosinţă. Am văzut că abia în 9 septembrie au inaugurat-o. Tocmai la timp, că doar au venit ploile. Mă întreb dacă o fi fost de vină procesul tehnologic de au mai ţinut-o nefolosită, sau nu au găsit foarfeca să taie panglica mai devreme. Atmosfera era de vacanţă fără multă aglomeraţie şi fără muzici urlând din difuzoare, cel puţin la 10 dimineaţa. Era 1 septembrie, încă nu se simţea parcă acel aer de final de sezon, când se pregăteşte „stingerea” şi totul pare părăsit. Mai ales că se anunţa vreme superbă în continuare. Apoi din mersul maşinii am privit în continuare strada, părea aşa liniştit şi drăguţ, aceeaşi senzaţie pe care am avut-o şi pe faleză. Parcă totuşi nu era Eforie pe care îl ştiam de mult, agitat, aglomerat, amestecat, obositor şi kitsch. Am văzut însă cu regret, din mersul maşinii, aceeaşi zonă urâtă şi neîngrijită, plină de barăci şi construcţii neterminate în jurul lacului Belona şi spre plaja de la Vraja mării.

Dar apoi vineri seara când am plecat spre Bucureşti deja pe întuneric, iar litoralul se umpluse de toţi turiştii care fugiseră din oraşe de ultimul weekend cu caniculă, am traversat Eforie, prin centru. Mergând foarte încet din cauza traficului, am închis radio-ul, am lăsat geamurile în jos şi ne-am amuzat regăsind o clipă sunetul şi mirosul acelui Eforie pe care îl ştiam de cu foarte mulţi ani în urmă: haos, agitaţie, lume pe trotuare în toate sensurile, pe stradă traversând aiurea printre maşini, terase întrecându-se în decibeli, cu muzici diverse urlând parcă să se acopere unele pe altele, chioşcurile cu de toate, shaorma, vată de zahăr, porumb fiert, miros de hamsii, miros de mici, copii veseli, copii obosiţi, râsete, strigăte, claxoane. Ultima amintire vizuală este denumirea unei firme care mi s-a părut ca fiind exact de acolo, Cherhanaua Mr. Peşte, ce poate fi mai potrivit. Apoi uşor zgomotul staţiunii a rămas în urmă iar noi am plecat mai departe spre casă.

Costineşti

Cu Costineştiul e altă poveste. Fiecare dintre noi păstrează în memorie amintiri frumoase, în special din vremea tinereţii, pe care nu le vrea alterate în nici un fel, nici măcar de faptul că locurile acelor amintiri s-au schimbat. Cam aşa e Costineştiul pentru noi, la fel probabil ca pentru mulţi care au petrecut acolo vacanţe de neuitat în vremea studenţiei, pe la sfârşitul anilor '80. Nu prea ne interesau condiţiile de cazare şi de mâncare pe atunci, oricum supraglomeram nepermis orice cameră prevăzută în mod normal cu doar 2 locuri, de bază erau însă marea, plaja, muzica mai ales rock, o chitară mânuită cu talent de vreunul din gașcă, discoteca Ring, Holograf pe care i-am prins vreo doi ani la rând cântând seara la restaurantul hotelului Forum şi bineînţeles steagurile, obeliscul şi epava, emblemele Costineştiului.

De atunci am mai trecut de vreo două ori prin staţiune, la intervale mari de timp şi la mulţi ani după terminarea facultăţii. Prima vizită a fost un şoc. Barăci şi chioşcuri înghesuite, lume pestriţă, kitch şi multe manele. Era vremea lor. Studenţii părăsiseră staţiunea studenţilor, sau cel puţin aşa ni s-a părut nouă.

Ne-am adunat amintirile făcute ţăndări şi după alţi ani, cu ele lipite la loc am mai făcut o încercare. De data aceasta dispăruseră şi steagurile şi obeliscul, era unul nou, nu al nostru. Pe mijlocul plajei un pod şi un canal. Şi un dig. Bine, ştiu cauza şi le-am înţeles într-un fel rostul, dar o fi fost singura soluţie? Barăcile, chioşcurile, muzicile amestecate erau tot acolo, parcă mai multe şi mai înghesuite. Vilele Albatros dărăpanate, lux la Amiral, căsuţele de lemn părăsite...schimbări multe, aproape nimic în bine.

Am făcut anul acesta şi o a treia încercare, dar nu ne-am mai plimbat prin centrul staţiunii, ci am luat-o direct spre epavă, singura care n-a dispărut încă. Din mersul maşinii am văzut bineînţeles şi barăcile şi chioşcurile înghesuite pe lângă drum şi pe drumul spre plajă. Apoi ne-a uimit modul în care s-a extins staţiunea spre nord, de-a lungul drumului principal şi pe străzile adiacente spre mare. Este plin de case noi, de vile, de spaţii de cazare („cu baie în cameră” e oferta afişată pe la porţi). Am făcut la un moment dat dreapta spre mare pe o stradă asfaltată şi am ieşit aproape în dreptul epavei, la nimereală. Drumul însă făcea iar stânga şi se continua în paralel cu marea, asfaltat perfect şi cu trotuare, pe kilometri buni mai departe. Bună inițiativă a edililor să ofere infrastructura pentru a permite zonei să se dezvolte în continuare. Cum se dezvoltă, aia e altă poveste, arhitectură pestriță amestecată de clădiri frumoase și prost gust. Zona construită se terminase de mult, mai răsărea pe ici pe colo câte o clădire de apartamente. Mai jos, spre epavă, înainte de ea şi după, pe distanţă lungă, faleza asfaltată, care străjuieşte plaja îngustă. Pe plajă, de la epavă mai departe, acolo şi în următoarele două golfuri superbe până la care am mers cu maşina, sunt amestecaţi nudiştii cu textiliştii, plus pescăruşii de pe pietre şi vreo doi cormorani rătăciţi. Epava e încă acolo, cumva pare parcă mai mică, mai ruptă, chinuindu-se să reziste. Ne-am pimbat întâi pe faleză, mai aproape de mare, apoi am luat mașina și am mers de-a lungul drumului, pe coastă spre nord. Peisajul superb, culoarea mării, spuma, valurile, epava, ţărmul şi Costineştiul de departe, imaginându-mi-l aşa cum îl ştiam,evitând să îî percep de la distanţă noua faţă.

De aici până la destinaţie am mers prin staţiuni, intrând prin Neptun, apoi Jupiter, Cap Aurora, Venus. Am făcut doar un popas pe plaja din Jupiter, care mi s-a părut neîngrijită, înghesuită. Spre dig erau gunoaie, scoici, alge uscate, un aer dezolant. Aceleaşi barăci şi chioşcuri cu de toate la intrare, aceeaşi parcare dărăpănată pe dreapta la intrarea spre plajă. În rest, din mersul maşinii staţiunile păreau drăguţe şi îngrijite măcar în parte. În Neptun zona de nord pustie, nici o mișcare în zona hotelurilor de aproape de gară, Doina etc. Doar centrul ce era mai animat, dar la ora aceea spre prânz probabil lumea era pe plajă, căci parcările de la majoritatea hotelurilor erau destul pline, asta în toate stațiunile prin care am trecut.

Nu ne-am mai oprit decât la cazare, era ora potrivită şi abia aşteptam să ne luăm camera în primire şi să ne aruncăm în mare.

---

VIZUALIZĂRI: 1161 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI