Circuit etapa a II-a: sejurul la Pensiunea Ioana din staţiunea Durău

TIPĂREȘTE

Continuare: Circuit-etapa I: Piteşti-Braşov-Sf. Gheorghe-Miercurea Ciuc-Lacu Roşu-Bicaz-Durău

Am sosit in Durău după ora 18, 00. Nu ne făceam probleme cu cazarea fiindcă rezervasem deja cu o săptămână înainte, o cameră la Pensiunea “Ioana” …. Şi totuşi, identificarea respectivei locaţii ne-a dat puţină bătaie de cap, pentru că pensiunea nu se afla în Durău, ci în satul Poieni, comuna Ceahlău, la o depărtare de cca. 1 km de centrul staţiunii (în paranteză fie spus că şi Durăul este un sat aparţinând aceleaşi comune Ceahlău). Oricum, am avut la îndemână numărul de telefon al pensiunii, aşa că am sunat şi am primit informaţiile necesare pentru a ajunge acolo cât mai repede şi mai uşor.

Accesul la pensiune se făcea pe un drum lateral şoselei pe care venisem, un drum neasfaltat dar din fericire foarte scurt (cca 300 m de la şosea). Intrarea în curtea pensiunii s-a dovedit a fi o experintă cu emoţii, dacă avem în vedere că trebuia urcată o pantă de vreo 20 m lungime, nu foarte abruptă, dar plină de gropi şi pietroaie mari. Mai târziu, gazdele ne-au explicat că au îngropat în mod special acele adevărate bucăţi de stânca pe drum pentru a opri alunecarea terenului, care ori de câte ori ploua, aluneca la vale şi bloca drumul cu aluviuni. Ulterior, tasarea pământului prin trecerea diferitelor mijloace de transport s-a făcut neuniform şi astfel au apărut gropile pe anumite porţiuni şi muchiile de stâncă pe altele. Oricum, după ocolirea cu grijă când a unora, când a altora, am ajuns în curtea pensiunii, unde am fost întâmpinaţi cu bunăvoinţă de proprietari. Am primit cheile camerei ce ne fusese repartizată şi am pornit să descărcăm bagajele şi să le urcăm sus, la etaj.

O primă cunostinţă cu camera noastră nu ne-a dat motive să exaltăm de încantare. Deşi totul era curat, aveam baie cu apă caldă curentă, aşternuturi şi prosoape aproape noi, televizor şi radio, atmosfera camerei părea una arhaică şi prăfuită. Parcă popsisem la muzeul satului şi când spun asta mă gândesc la mobilierul de stil vechi, la soba de teracotă încă funcţională (deşi iarna pensiunea beneficia de încălzire centrală proprie) şi la covorul tocit care acoperea podeaua. Zilele ce au urmat aveam să descoperim că pentru a petrece un concediu reuşit şi a ne bucura din plin de el, nici nu conta atmosfera uşor demodată a pensiunii, nici faptul că poate aşteptările noastre nu se suprapuneau întru-totul cu oferta de cazare, aşa cum era ea prezentată pe site-urile de specialitate (pensiunea Ioana este catalogată la confort de 3 margarete). Era de ajuns să dormim şi să ne odihnim omeneşte, să ne bucurăm de ospitalitatea desăvârşită a gazdelor, să vedem şi să cunoaştem locuri şi oameni noi, să gustăm din bucatele tradiţionale moldoveneşti şi să clădim fundamentul unor amintiri de neuitat. Asta am şi făcut!

A doua zi dimineaţa am achitat la recepţia pensiunii contravaloarea cazării pentru 4 nopţi şi a mesei în regim pensiune completă pentru tot atâtea zile. Ulterior, din cauza timpului ploios şi spre a evita o călătorie incertă din punct de vedere meteorologic, am prelungit sejurul cu încă o zi. Nu mai reţin cât costa un loc într-o cameră cu pensiune completă, dar ştiu că la acea vreme cheltuiala pentru întreaga familie (3 persoane-cazare şi masă 5 zile) a fost în jur de 300 lei. În plus, am fost răsfăţaţi cu cea mai gustoasă mâncare, pe care gazda o gătea atât pentru noi, cât şi pentru alţi turişti cazaţi la pensiune. Pentru întocmirea meniului de a doua zi, gazda îi consulta întotdeauna pe viitorii meseni, dar niciodată, nimeni nu a avut obiecţii sau adăugiri asupra propunerilor avansate de gazde şi nici regrete că au procedat aşa. Mâncarea (trei feluri, fără băutură) a fost excelentă şi pe deplin îndestulătoare!

N-aş vrea să omit a spune că Pensiunea “Ioana” este o pensiune agroturistică ce oferă 50 locuri de cazare în cele 20 camere (cu 2, 3 sau 4 locuri), dintre care 10 au grupuri sanitare proprii, iar 10 au 7 grupuri sanitare comune. Are o parcare pentru cca. 20 autoturisme, bucătărie cu acces la frigider pentru turiştii care preferă să-şi pregătească singuri mâncarea, bar şi sală de mese pentru 70 persoane, gradină şi terasă de 50 locuri, foişor cu grătar în curte, iar amplasamentul este unul cu totul privilegiat, dată fiind priveliştea minunată ce înconjuară pensiunea.

Din păcate, timpul nu prea a ţinut cu noi: ultimele 3 zile din sejurul nostru a plouat mocăneşte, fără a fi totuşi frig, aşa că dorinţa noastră de a explora obiectivele turistice din zonă a fost limitată la a cunoaşte staţiunea Durău, a face un pelerinaj la Mănăstirea cu acelaşi nume şi a urca pe munte, nu, nu pe Ceahlău, ci până la Cascada Duruitoarea.

Aşadar, în prima zi a sejurului am făcut o incursiune până în centrul staţiunii Durău. Amplasată la o altitudine de 800 m, la poalele masivului Ceahlău, staţiunea este cunoscută şi frecventată încă din secolul al XVIII-lea pentru factorii săi naturali de cură: climatul subalpin tonic, atmosfera puternic ozonată şi aerul curat, necontaminat de factori alergenici industriali. Acesta este de fapt principalul motiv, adăugat celui ce vorbeşte despre pitorescul legendar al zonei, pentru care staţiunea şi-a atras turişti fideli: an de an, în orice anotimp, ei descind aici fie pentru tratament şi refacerea stării de sănătate (nevroze, astenii, anemii, refacerea organismului după stres psihic şi intelectual intens), fie pentru practicarea sporturilor montane (drumeţii, alpinism, ciclism montan, schi în periaoda de iarnă). Staţiunea dispune de o capacitate de cazare de peste 30 unităţi (hoteluri, pensiuni, case de oaspeţi şi vile), majoritatea noi sau recent renovate şi modernizate. Nu este o staţiune mare, cu posibilităţi multiple de distracţie, de aceea tinerii vin aici numai iarna, cand se poate schia. La momentul când am fost noi, adică în plină vară, generaţia tânără era reprezentată doar de grupurile de sportivi, de altfel nu rare, care se aflau în cantonament la Durău.

În hotarele staţiunii fiinţează un singur obiectiv turistic: Mănăstirea Durău, pe care am vizitat-o şi noi în cea de-a doua zi a şederii noastre aici. Este o mănăstire de maici, ctitorită în secolul al XVII-lea (prima atestare documentară la 1779), prin osârdia uneia dintre fiicele domnitorului Vasile Lupu. Biserica mănăstirii, purtând hramul Buna vestire – 25 martie, este declarată monument naţional de istorie şi arhitectură religioasă, atât pentru vechimea şi autenticitatea construcţiei, cât mai ales pentru pictura originala semnată de marele pictor Nicolae Tonitza şi ucenicii săi. Pictura datează din perioada 1935 – 1937. Nepreţuită este şi catapeteasma, sculptată în lemn de tei aurit, a cărei pictură este opera şcolii de la Constantinopol. În faţa ei, la loc de cinste, vieţuieşte marea icoană îmbrăcată în argint a Maicii Domnului, icoană făcătoare de minuni.

Actuala biserică, construită pe locul uneia mai vechi, este zidită din piatră si caramidă si îmbină din punct de vedere arhitectonic, unele elemente tradiţional-moldoveneşti cu altele mai noi, imprumutate chiar de la construcţii laice. Planul bisericii este clasic, având formă de cruce, cu două abside laterale şi o a treia la altar, în prelungirea cărora se află corpul navei împărţit în naos, pronaos şi pridvor. Biserica are trei turle oarbe, in formă octogonală, câte una pe altar, pronaos si pridvorul de zid. Faţadele sunt compartimentate în panouri cu ajutorul pilaştrilor ce susţin un antablament cu un profil zimţat sub streaşină.

În incinta zidurilor mănăstirii funcţionează Centrul Cultural-Pastoral "Sf. Daniil Sihastru", înfiinţat în 1991, aşezământ cu vocaţie de promovare a culturii religioase ortodoxe. De asemenea, aici vizitatorul poate admira paraclisul “Schimbarea la faţă”, chiliile măicuţelor, atelierele de pictură religioasă şi de ţesut covoare, precum şi două clopotniţe vechi, una din zid şi cealaltă din lemn.

A treia zi a sejurului la Durău a fost dedicată …mişcării! Ne-am echipat corespunzător (trening, adidaşi, rucsac) şi pe la ora 9, 00 am pornit-o către cascada Duruitoarea. Ne-am informat mai întâi asupra traseului , de la punctul Salvamont aflat chiar în centrul staţiunii, unde, pe lângă sfaturile de rigoare am primit şi o hartă, foarte simplu schiţată, dar foarte utilă după cum s-a dovedit. O bună bucată de drum, urcând prin pădure de-a lungul traseului semnalizat, am urmat acelaşi potecă ce urcă spre muntele Ceahlău. Nu eram singuri, multe grupuri de drumeţi de toate vârstele luau cu asalt panta muntelui, iar printre aceştia şi câţiva câini voioşi şi prietenoşi. Apoi, după un timp, cărările unora s-au despărţit de ale noastre, semn că de acolo se pornea spre Ceahlău. După vreo oră şi ceva de urcat, depăşind cu efort obstacolele de pe teren (trunchiuri de copaci doborâte, şanţuri şi râpe săpate de torenţi, pante alunecoase din cauza ploilor trecute) am atins ţinta călătoriei noastre: cascada Duruitoarea. Faţă în faţă cu acest monument al naturii am înţeles de ce cascada a fost botezată “duruitoarea”: zgomotul este asurzitor, muntele într-adevăr duruie! De la o înălţime de cca. 25 m apa unui mic râu se prăvale în jos pe stâncile muntelui, într-un grozav spectacol de sunet şi culoare. Apa pulverizată prin cădere spală stâncile, vegetaţia din jur şi feţele oamenilor care stau aproape.

După o jumătate de oră de odihnă, timp în care am dat gata pacheţelele cu mâncare aduse de acasă şi ciocolata pentru refacerea glicemiei la efort, am pornit înapoi pe acelaşi drum. Speram să fie mai uşor la coborâre, dar realitatea e că totdeauna efortul de a coborî o pantă este cel puţin la fel de mare ca cel de la urcare, aşa încât am ajuns la Durău frânţi de oboseală. Şi unde pui că la plecare ne întrebam dacă n-am putea prelungi “plimbarea” până sus pe Ceahlău, la vârful Toaca (1904 m) ! Noroc cu sfaturile salvamontiştilor!! Pe “ultima sută de metri” a început şi ploaia, măruntă la început, apoi din ce în ce mai deasă. Nu eram însă prea departe de pensiune, aşa că am grăbit pasul şi iată-ne la adăpost de stropii reci.

Ajunşi acasă, prânzul târziu ni s-a părut cu adevărat un dar de la Dumnezeu. Ne-am odihnit în cameră vreo oră ascultând ploaia bătând în geam, cu sentimentul dulce că suntem la adăpost şi că nimic nu poate fi mai confortabil şi mai sublim decât să tragi un pui de somn în timp ce afară toarnă cu găleata…

A patra zi a plouat mărunt de dimineaţă până seara… Nu puteai să ieşi nicăieri din cauza apei ce şiruia pretutindeni şi a noroiului atotstăpânitor. Am dedicat acea zi lecturii. Seara, am urmărit prognoza meteo la tv: veştile nu erau îmbucurătoare! Chiar în zona în care ne aflam se anunţau ploi cu posibile inundaţii. Am decis să amânăm cu o zi plecarea şi bine am făcut: cea de-a cincea zi am petrecut-o în pensiune, la un pahar de bere, un grătar şi multe poveşti frumoase. Tovarăşi ne-au fost nu numai gazdele prietenoase, ci şi alţi turişti cazaţi ca şi noi acolo, mai mult sau mai puţin fortuiţi de vremea rea. A fost momentul distracţiei, hazului şi bunei dispoziţii, pentru ca tacâmul sejurului să fie complet!

În dimineaţa celei de-a şasea zile eram hotărâţi să plecăm, indiferent de starea vremii. Din fericire, când ne-am trezit soarele strălucea pe cer, invitându-ne parcă la drum. Ne-am luat rămas-bun de la gazde, cu mulţumirile sincere de rigoare şi cu promisiunea că vom mai reveni la Durău. Înainte de plecare, iată şi cireaşa de pe tort: maşina noastră plouată atâta timp şi plină până deunăzi de urmele şiroaielor ce spălaseră praful, acum strălucea de parcă era nouă! “Intră în serviciile pensiunii toaletarea autoturismelor care pleacă din curtea noastră”, ne-a pus la curent proprietarul. Ce putem să mai zicem, decât un sincer MULŢUMIM! Şi o să mai venim!

Va urma: Circuit etapa a III-a, ziua a opta: Mănăstirile Sihăstria, Agapia şi Văratec

---

VIZUALIZĂRI: 3352 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI